Tâmpirea prematură

        În lipsa emisiunilor culturale, în puţinul timp avut la dispoziţie urmăresc la televizor câteva filme pe săptămână.  Rareori găsesc o peliculă ca lumea. Cum dau peste una de valoare, simt imediat adierea frumuseţii, iar insomniile mele fug pe pustii. Am nostalgia producţiilor ruseşti, poloneze, italiene etc., care m-au făcut, pe vremuri, mai frumos şi mai deştept decât eram. Acum văd scenarii produse de aceeaşi negustori care ne vâră pe gât porcării de tot felul, de la alimente şi medicamente, la haine şi ignoranţă frumos ambalată. Nu lipsesc bătăile îndelungi, repetate, cuţitele, vărsarea de sânge, aruncarea pe fereastră a protagoniştilor, exploziile apocaliptice. Strânsul de gât, spânzurătoarea şi crestarea cu şişul sunt semne de blândeţe angelică. Dacă filmul este poliţist, şeful este totdeauna un bărbat de culoare. El este mai deştept, mai puternic şi cu mai multă experienţă decât toţi ceilalţi. Uneori e ajutat de o femeie care are şi ea calităţile enumerate mai sus - bate câţiva bărbaţi musculoşi cu o singură mână -, ba chiar într-un grad mai mare. Afacerea se încheie cu prinderea criminalului - datorată iscusinţei comandantului - şi detonarea unei bombe mai puternice decât cea care a distrus Hiroshima. Simt că mă tâmpesc.
      De câţiva ani, introducerea unor clişee - programa şcolară le numeşte altfel -a devenit obligatorie în pregătirea elevilor pentru examene : "în opinia mea", "în primul rând", "în al doilea rând", "în concluzie","pe de o parte", "pe de altă parte". Atenţie : lipsa acestor construcţii din lucrările elevilor duce la depunctare.  Ce să mai zicem?