Tâmpirea prematură

        În lipsa emisiunilor culturale, în puţinul timp avut la dispoziţie urmăresc la televizor câteva filme pe săptămână.  Rareori găsesc o peliculă ca lumea. Cum dau peste una de valoare, simt imediat adierea frumuseţii, iar insomniile mele fug pe pustii. Am nostalgia producţiilor ruseşti, poloneze, italiene etc., care m-au făcut, pe vremuri, mai frumos şi mai deştept decât eram. Acum văd scenarii produse de aceeaşi negustori care ne vâră pe gât porcării de tot felul, de la alimente şi medicamente, la haine şi ignoranţă frumos ambalată. Nu lipsesc bătăile îndelungi, repetate, cuţitele, vărsarea de sânge, aruncarea pe fereastră a protagoniştilor, exploziile apocaliptice. Strânsul de gât, spânzurătoarea şi crestarea cu şişul sunt semne de blândeţe angelică. Dacă filmul este poliţist, şeful este totdeauna un bărbat de culoare. El este mai deştept, mai puternic şi cu mai multă experienţă decât toţi ceilalţi. Uneori e ajutat de o femeie care are şi ea calităţile enumerate mai sus - bate câţiva bărbaţi musculoşi cu o singură mână -, ba chiar într-un grad mai mare. Afacerea se încheie cu prinderea criminalului - datorată iscusinţei comandantului - şi detonarea unei bombe mai puternice decât cea care a distrus Hiroshima. Simt că mă tâmpesc.
      De câţiva ani, introducerea unor clişee - programa şcolară le numeşte altfel -a devenit obligatorie în pregătirea elevilor pentru examene : "în opinia mea", "în primul rând", "în al doilea rând", "în concluzie","pe de o parte", "pe de altă parte". Atenţie : lipsa acestor construcţii din lucrările elevilor duce la depunctare.  Ce să mai zicem?

Jaful umilinţei şi al disperării

     Am văzut, pe un canal de televiziune, înregistrarea unei scene care m-a cutremurat. O învăţătoare dintr-o şcoală bucureşteană îi porcăia amarnic pe nişte părinţi care nu dăduseră, pentru cadourile cadrelor didactice, decât câte două milioane de lei vechi. Apriga slujitoare a sistemului de învăţământ voia şi striga ca fiecare om să dea cinci milioane ! Era necesar să fie premiată toată lumea : două directoare, profesori, paznici, femei de serviciu. "Este o şcoală de fiţe !" le spunea dăscăliţa răstit. "Când aţi intrat aici, aţi cumpărat tot pachetul. Aşa se pune problema ! " Toate astea se întâmplă în condiţiile în care, prin ordinul ministrului, profesorii nu au voie să strângă bani de la elevi.  Sigur, e o faptă abominabilă, iar ziariştii, adevărate ţaţe de lux, vor avea ce să toace vreme îndelungată, până va fi prins un alt dobitoc cu pantalonii în vine.
     Oamenii şcolii sunt plătiţi mizerabil şi trăiesc o umilinţă continuă, în timp ce un politruc din Cluj spunea că nici nu se dă jos din pat pentru 100 000 de euro. Nefericiţii care au ales să lucreze în învăţământ nu au bani nici pentru mâncare şi haine. Cam acelaşi lucru se întâmplă cu medicii care intră în sistemul de sănătate. În plus, perspectiva pensiei este de natură să-i aducă la disperare pe belferii care fac foamea. Guvernanţii nu ştiu nimic : sunt prea ocupaţi să fure ce a mai rămas pe fundul sacului şi să împartă cu clientela politică. Ca să furi, nu e obligatoriu să ai carte. Pentru a supravieţui, unii profesori dau meditaţii. În oraşe, treaba este chiar rentabilă şi pare onorabilă atât timp cât elevii nu sunt obligaţi să meargă la pregătire suplimentară. Dar nu toate disciplinele beneficiază de această posibilitate. Şi atunci ce fac ceilalţi proletari din educaţie ? Ce au învăţat din mers de la celelalte instituţii ale statului.  Îşi pun la punct un sistem de jefuire a celor care beneficiază de serviciile aşezământului. Cer cu neruşinare bani elevilor şi părinţilor. Ca la uşa cortului. De altminteri, o instituţie românească este o unitate administrativă constituită legal, cu scopul de a-i jumuli de bani, în mod infracţional, pe cetăţeni. Când ieşi din casă, trebuie să ai buzunarele burduşite cu câteva salarii, fiindcă eşti taxat după fiecare uşă deschisă : România a ajuns o imensă piaţă, unde dai banii şi nu primeşti nimic. Unde vom ajunge, fraţilor ?
       Disperaţi, oamenii cu simţ civic ies în stradă şi cer demisia celor responsabili de situaţia monstruoasă în care a ajuns populaţia. Dar ce spune un sondaj de opinie făcut recent ? Cine credeţi că ar fi aleşi în fruntea naţiei, la viitoarele alegeri ? Aţi ghicit. Exact aceia care ne-au nenorocit, care nu se pricep la nimic şi care le au cu mangleala. Că, în foarte puţine comunităţi, sunt aleşi şi oameni meritorii nu este relevant în ansamblul structurilor sociale şi politice, profund corupte. Şi atunci ce să mai crezi despre bobor ?  În romanul lui Céline Călătorie la capătul nopţii este o scenă în care un sălbatic din colonii vine, prin junglă, cale de câteva zile, pentru a fi judecat şi pedepsit pentru un vină minoră. Capătă două palme şi un şut în fund şi se întoarce la coliba lui mulţumit şi cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă s-ar fi pus problema alegerilor, e clar pe cine ar fi pus negrul ştampila. Sau degetul, pentru că nu ştia să scrie.
      Abia acum am înţeles care este secretul succesului politic care te duce la reuşite pe toate planurile, dar mai vârtos în zona financiară. Adică aia care contează. E mult până când proştii te vor vedea la o tribună, cu un microfon în mână şi vorbind în numele autorităţii : după aceea te vor alege, cu ochii închişi, până vor muri. Chiar şi de foame, mi-ar spune, zâmbind, dl Mazăre, care ştie că nu este nevoie să porţi costum şi să fii pregătit în vreun domeniu, ca să fii luat în seamă de ale(r)gători.

Oamenii săraci dau totdeauna înapoi ce nu este al lor

* În timp ce toate lumea îşi frânge mâinile şi caută soluţii pentru a scoate învăţământul din situaţia dezastruoasă în care acesta se află, elevii codaşi se distrează de minune şi râd de se prăpădesc. Ia uite, bă, ce se agită ăştia că n-am promovat noi examenul ! Păi, da, se simt cu musca pe căciulă, pen' că ei sunt vinovaţi că nu ştim nimic ! Ne-au făcut proşti şi nu ne-au încurajat deloc ! Între timp, ministerul de resort a găsit soluţia salvatoare. Performanţele şcolare vor fi garantate, de acum încolo, chiar în condiţiile în care elevii nu vor fi obligaţi să deschidă manualele sau să frecventeze cursurile vreunei şcoli. Toate lăcaşurile de studiu se vor transforma în cluburi, iar profesorii se vor produce, de-a valma cu stripteuzele, pe o scenă specială, spre desfătarea copiilor.
* Tot mai frecvent aflu că o persoană a găsit o sacoşă cu mulţi bani, dar i-a înapoiat celui care-i pierduse. Iată o modaliate de a-ţi educa semenii ! Dar cum se face că găsitorii cinstiţi sunt numai oameni săraci ?
* Un prieten pădurar mi-a spus astăzi că, prin păduri, căprioarele mor de sete.  Asta e o tragedie adevărată.

P.S. 1. Pentru bucuria cititorilor acestui blog, aveam două ştiri politice inventate. Dar cum prietenii mei de pe net, scriitori sau nu, sunt împărţiţi în două tabere bine montate una împotriva celeilalte şi au devenit oarecum intoleranţi, m-am gândit că este mai bine să nu-i supăr. Îmi menţin poziţia de a nu mă pronunţa în chestiuni de natură politică, deşi aş avea de zis multe lucruri deopotrivă comice şi dureroase.
       2. Iată cum văd eu şcoala viitorului. Fiecare elev are acasă un computer performant, cu ajutorul căruia se conectează la cursurile pe care vrea să le urmărească. Profesorii, la rândul lor, predau din propriul birou, tot prin intermediul calculatorului, luând legătură cu clasele sale la anumite ore, fixate printr-un program normal. Periodic, dascălii şi elevii se întâlnesc în cadrul unor colocvii de fixare a cunoştinţelor şi, către sfârşitul fiecărui semestru, de evaluare. În aceste condiţii, toată lumea ar pierde mai puţin timp şi şi-ar conserva energia.