De ce îl iubesc pe Kevin Costner

Într-o lume în care vedetele sunt confecţionate din hârtie, din plastic şi din silicon, Kevin Costner face figura unui lup singuratic, îmblânzit de o femeie frumoasă care a plecat să-şi cumpere o eşarfă şi nu s-a mai întors. Acum el stă în poarta casei de adopţie şi o aşteaptă. Calm, fidel, cu răbdare.
Când atâtea filme sunt infestate cu violenţă şi sete de răzbunare, Kevin Costner umple ecranul cu o umanitate adâncă, tulburătoare. El întruchipează un unic personaj, puternic şi fragil, timid şi curajos, sentimental şi dur,  cu o discreţie care mă lasă mut. Totuşi, poate că el nu şi-a găsit încă regizorul potrivit care să-l distribuie în roluri convenabile.
De câte ori îl văd pe Costner pe genericul unui film, o linişte ciudată mă cuprinde, fiindcă ştiu că voi lua contact cu întâmplări şi personaje care mă duc cu gândul la poienile copilăriei, acoperite cu flori de lavandă.
Numai Richard Gere îmi trezeşte un sentiment asemănător.