Un interviu dat de Radu Aldulescu pentru ”România literară”

Radu Aldulescu: „Cititorul ideal, pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu“ de Iulian Boldea

Iulian Boldea: Stimate domnule Radu Aldulescu, ce reprezintă pentru dvs. scrisul? Cum, în ce împrejurări, de ce aţi început să scrieţi? Simţiţi frisonul inspiraţiei? Scrieţi chinuit, sau cu uşurinţă? Radu Aldulescu: Înainte, cu mult înainte de a fi un mod de a accede la o carieră, scrisul literaturii ar trebui să fie o chestiune de vocaţie. Acea vocaţie care implică în mod misterios iubirea. Aş vrea să cred că asta-i valabil şi-n ceea ce mă priveşte. Oricum, ar putea să fie valabil cu atît mai mult aici şi acum, cînd statutul scriitorului adevărat (fiecare înţelege ce vrea, ce-l duce capul şi ce are interes să înţeleagă prin scriitor adevărat – nu mai explic, am făcut-o altă dată) tinde spre extincţie şi năruire. Tot răul spre bine aşadar: cenzura economică ar putea fi un test pentru scriitor, un test care vine cu un impact sporit în continuarea testului cenzurii ideologice, de unde am trage concluzia că vocaţia, asemenea divinităţii, ne testează şi ne încearcă în fel şi chip, deoarece ne iubeşte. Dincolo de vocaţie, orice fel de motivaţie a scrisului s-ar cuveni să fie o falsă motivaţie. Aş preciza în acest sens, că între anii 1984 şi 1988 am scris un roman, primul meu roman, fără nici un fel de speranţă că-l voi putea publica vreodată. S-a întîmplat că a venit revoluţia şi a căzut cenzura ideologică. Am putut să devin, ca să zic aşa, scriitor cu acte-n regulă, cu cărţi publicate. O vreme m-am legănat în iluzia că voi putea fi plătit pentru munca mea (scrisul romanelor e o muncă grea, pe care foarte puţini o mai fac acum în România, şi încă şi mai puţini o fac cum trebuie). Am fost însă din nou încercat, de astă dată, zic eu, ceva mai greu şi de bună seamă că tot spre binele meu, pe de o parte pentru că atinsesem un apogeu al maturităţii, pe de alta pentru a fi ferit de ispita slavei deşarte pe care mi-ar fi indus-o o anume normalitate a condiţiei mele de scriitor. Următoarele cărţi le-am scris trăind la limita subzistenţei. Nu mă autovictimizez. Sînt foarte sigur acum că povestea pe care o schiţez aici s-a întîmplat exact aşa cum trebuia să se întîmple şi face parte din devenirea şi formarea mea scriitoricească. Scrisul literaturii mai este pentru mine, de astă dată nu mai risc să spun că şi pentru alţii, şi un act de sacrificiu, salvare şi mîntuire. Adică printre alte îndeletniciri ale vieţii mele vizînd mîntuirea, un loc important îl ocupă scrisul. Cu sau fără ştiinţa lui, scriitorul şi mai ales romancierul începe să se vădească şi să se formeze în prima copilărie. Metaforizînd, aş spune că viaţa te trage de mînă într-acolo, mai uşor sau mai ferm, chiar şi atunci cînd pare să te dea cu capul de pereţi, iar tu o urmezi înaintînd cu inocenţa proprie acelei vîrste, de care nu te poţi dezice decît cu preţul pierderii a ceea ce se cheamă talent, har sau vocaţie. Cred că scriitorul, artistul în general, păstrează pînă la moarte ceva din acea stare de naivitate, imaturitate, vulnerabilitate proprie copilăriei. Am mai spus, am crescut într-o casă cu multe cărţi de literatură, iar părinţii mei erau ziarişti cu veleităţi literare. Primele şi cele mai multe amintiri cu ei mi-i arată citind şi scriind. Am început probabil să scriu imitîndu-i. Am avut, ca să zic aşa, şi nişte antecedente: am publicat povestiri în revista şcolii, într-o antologie a unui cenaclu şcolar numit Săgetătorul, în revista Amfiteatru... Lucrurile astea se întîmplau, mi se pare, între 14 şi 18 ani, într-o vreme cînd mă socoteam atotştiutor în materie de literatură. Scrisul mi se părea totodată o îndeletnicire sufocată de compromisuri, avînd desigur în vedere condiţia scriitorului român de atunci, din anii şaptezeci. Era o viziune distorsionată, dar nu întru totul. Presimţeam probabil că n-aş fi avut nici o şansă să public ce-mi doream să scriu. Poate că-n virtutea acelei presimţiri-intuiţii meseria de scriitor avea pentru mine ceva infamant. Ca o ironie şi o răzbunare a sorţii, în jurul vîrstei de treizeci de ani a început să mă obsedeze scrisul. Aveam o anume idee despre literatură, pe care m-am străduit foarte mult s-o concretizez în scrierea unui roman. Reuşita a însemnat foarte mult pentru mine, pînă într-atît încît n-a mai contat faptul că n-aveam nici o şansă să public acel roman. Ceea ce dumneavoastră numiţi frison al inspiraţiei, este în ce mă priveşte un fel de transă extinsă sau prelungită spre o limită care vizează lungimea, densitatea şi dificultatea materiei narative romaneşti. Romancierul trăieşte într-o lume paralelă, sau o lume a adîncurilor în care coboară zilnic, asumîndu-şi la o adică riscul de a nu se mai putea întoarce la suprafaţă, în lumea realităţii cotidiene. Transa respectivă este indusă desigur de inspiraţie, har, talent etc., dar n-ai cum s-o ţii aproape şi s-o valorifici decît stăruind asupra ei la masa de scris. Nu scriu chinuit şi nici cu uşurinţă. Peste acea transă, sau frison al inspiraţiei, cum îl numiţi, îmi trebuie efectiv o forţă fizică imensă, care să-mi permită să urnesc zilnic lespedea aflată deasupra lumii din adîncuri de care vorbeam mai devreme. Cred că fără această forţă fizică, fără o capacitate de efort sporită, nu poţi fi romancier. E o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, una printre altele... Aţi avut o copilărie fericită? Ce urme a lăsat copilăria în memoria dvs. afectivă, în scrisul şi în biografia livrescă? Aveţi o amintire ce se detaşează mai acut în legătură cu acest moment al existenţei dvs.? Am avut o copilărie fericită. În perioada dintre 12 şi 18 ani se formează, se încheagă lestul determinant pentru tot restul vieţii. E valabil cred pentru orice om, dar cu asupra măsură pentru artist. Repet, scriitorul nu se poate dezlega de trecutul său şi mai ales de acea perioadă, decît cu preţul pierderii talentului. Un om normal trebuie să trăiască în prezent şi-n viitor dacă vrea să răzbată, ceea ce nu-i valabil şi-i contraproductiv chiar, pentru artist şi scriitor. La şase ani am învăţat să înot în lacul Floreasca. După un lung ocol pe la mai multe ape, de cîteva veri, în preajma vîrstei de şaizeci de ani, înot iarăşi în lacul Floreasca, exact în acelaşi loc unde veneam în urmă cu cincizeci şi ceva de ani. La treisprezece ani, pe la sfîrşitul anilor şaizeci aşadar, am intrat pentru prima dată într-o sală de sport, care era Sala de box a clubului sportiv Dinamo Bucureşti aflată sub velodromul de ciclism. Suna destul de ciudat pe atunci să spui că te duci la Sală. Acum e deja mai mult decît o modă. E o cultură. După 13 ani m-am tot antrenat alergînd prin parcuri. Prin anii şaptezeci, optzeci şi chiar la începutul anilor nouăzeci, cei care mă vedeau alergînd se uitau la mine ca la un ţicnit, închinîndu-se ostentativ, sau comentînd că ar trebui să mă duc la muncă, că nu sînt îndeajuns de muncit dacă alerg ca un nebun. Acum, în sfîrşit joggingul a devenit şi la noi o modă şi o formă de cultură. După 13 ani am purtat hanorac, trening şi blugi şi pantofi de sport, tenişi, bascheţi sau adidaşi, costumaţia clasică a atleţilor şi boxerilor care erau şi au rămas idolii mei. A trebuit să treacă nişte ani ca acest gen de costumaţie să devină modă şi cultură... Înotam, alergam, patinam, mergeam pe bicicletă, mergeam la Sală, exersam diferite forme de antrenament. Asta am făcut în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe şi mai încoace, iar între timp, în răgazuri tot mai mari pe măsură ce înaintam în vîrstă, citeam şi scriam. Asta fac şi acum, cît îmi mai permite uzura acumulată în timp şi trag nădejde, dacă o vrea Dumnezeu, că asta voi face pînă la sfîrşitul vieţii. O amintire aşadar, una din numeroasele care se detaşează: o luptă liberă la mănuşi, un aşa-numit sparing, un fel de repetiţie a meciului din ring, transpus în Sală, supravegheat nu de arbitri, ci de antrenor (Geza Furez se numea – fost campion naţional la categoria grea şi medaliat pe la Campionatele Europene). Eu şi Mircea Simon, care avea să devină vicecampion olimpic şi cel mai performant boxer român de categorie grea din toate timpurile. Amîndoi aveam 13 ani şi cincizeci şi ceva de kilograme. La acea greutate şi vîrstă, loviturile sînt departe de a avea un impact distructiv, ca să zic aşa, dar eu percepeam confruntarea ca o încăierare pe viaţă şi pe moarte. Aveam o vechime de cîteva luni în Sală, în timp ce el se freca pe acolo de mai bine de un an. După antrenament, în vestiar, am văzut că are sub ochi o rană destul de adîncă, de vreo doi centimetri, părînd trasată cu un cui. Îl zgîriasem probabil cu şiretul mănuşii. Mi-a spus atunci, îmi amintesc, că dacă vreau bătaie, să mergem să ne batem după antrenament. Îmi sugera astfel că folosisem lovituri nepermise şi, dacă şi-ar pune mintea să mă lovească şi el aşa, ar fi vai de capul meu. N-am replicat, îmi lipsea tupeul, necesar în orice sport şi mai cu seamă în box, şi de care am dus lipsă de altfel şi-n viaţă. Mai tîrziu, cînd el a ajuns ce-a ajuns (a avut şi o frumoasă carieră de profesionist în Statele Unite, încununată cu o victorie împotriva multiplului campion mondial George Foreman) şi chiar şi după aceea, cînd prea puţini au mai fost cei cărora să le spună ceva numele lui, m-am gîndit cu lehamite şi regret că n-am reuşit să fiu şi eu barem unu la sută din cît a fost el, abia îndrăznind să mă bucur în sinea mea că la un moment dat l-am cam ciufulit şi eram gata să-i scot un ochi. În ce împrejurări aţi debutat? Aţi avut un mentor, un scriitor care a prezidat asupra debutului dvs.? Romanul cu care am debutat, Sonata pentru acordeon, a stat în Editura Albatros din 1988 pînă în decembrie 1993. Nu pot spune că am avut un mentor, un scriitor care să fi prezidat, cum spuneţi, asupra debutului meu, de vreme ce a durat atît. Adriana Bittel a citit manuscrisul romanului imediat după revoluţie, iar Alex Ştefănescu mă ştia fiindcă publicasem la SLAST. Ei mă ştiau şi m-au recomandat, dar în aşa fel încît publicarea mea s-a mai amînat patru ani după căderea cenzurii. Era mult, încă socot că a fost prea mult. Eu eram scriitor liber profesionist şi pretindeam să trăiesc din scrisul meu, iar în acest sens am avut iarăşi o experienţă traumatizantă întrucîtva, care în timp, pe măsură ce m-am afundat în nisipurile mişcătoare sau mlaştina mediului literar autohton, s-a transfigurat în fel şi chip. În sfîrşit, n-am avut mentori, scriitori sau critici care să se uite în manuscrisele mele, să-şi dea cu părerea şi în funcţie de acele păreri să modific sau să rescriu. N-am simţit nevoia nici de redactori de editură care să-mi umble în fraze. Întotdeauna am avut pretenţia de a fi predat un manuscris la cheie, ca să zic aşa, definitivat pînă la ultima virgulă. Am învăţat probabil să scriu citind şi scriind. Cum m-am format ca scriitor, este însă o poveste mai amplă şi mai complicată, în care se întîmplă să nu existe mentori scriitori, cenacluri literare sau amfiteatre ale Facultăţii de Litere. Lumea periferiei, a umanităţii marginale e reliefată pregnant în romanele dvs. De ce aţi fost atras de acest univers uman? Lumea periferiei, a umanităţii marginale... La o adică, se poate spune acelaşi lucru şi despre Steinbeck, Faulkner, García Márquez, Vargas Llosa cel din Războiul sfîrşitului lumii şi mulţi alţii. Marginalii mei formează acea masă a ţărănimii muncitoare, cum o numesc, adică ţărani transmutaţi la oraş, orăşeni de o generaţie cel mai adesea, muncitori cu braţele în fabrici şi pe şantiere, sau muncitori cu intelectul în alt gen de instituţii. Nu intelectuali. Intelectualul, cum spunea o personalitate culturală a secolului douăzeci, este în primul rînd spiritul critic al vremii sale. Noi n-am prea avut şi nu prea avem aşa ceva. Clasa noastră aşa-zis intelectuală, şi pe vremea partidului unic de tristă amintire şi acum, este alcătuită majoritar, mă scuzaţi, din lingăi de anduranţă, care susţin clasa politică în acţiunea ei de spoliere a poporului român. În acest context-compost, excepţiile care confirmă regula, adevăraţii intelectuali care se întîmplă să fie şi scriitori adevăraţi, precum Paul Goma, au fost şi rămîn nişte marginali. Cărţile mele nu localizează în mod explicit periferia, care la o adică nici nu prea există la noi. M-am născut în centrul Bucureştiului, pe strada Luterană şi am copilărit în cartierul semirezidenţial Floreasca. De aici ajungeam în Herăstrău trecînd pe strada Primăverii, actuală Mircea Eliade. Aici era valabilă vorba aia care spunea cîndva despre Bucureşti că-i satul cu miniştri. În zonă locuiau nomenclaturişti de toate rangurile şi activişti, iar spre Floreasca şi Dorobanţi, ziarişti, scriitori, oameni de cultură... O suprastructură dominată de parveniţi, ocupînd o suprafaţă relativ mică, fiindcă Bucureştiul este totuşi un oraş mic, pe care în maximum trei ore îl poţi străbate pe jos dintr-o extremitate în alta. Satul cu miniştri, desigur, dominat de cartiere de blocuri comuniste. Am copilărit de asemenea în Ferentari, unde locuia bunica dinspre mamă şi aici s-ar fi putut spune pe atunci că-i periferie şi mahala: case de paiantă şi garduri de şipcă văruită, străzi pavate cu bolovani de rîu şi care se terminau în cîmp. Oamenii însă, nu difereau prea mult de cei care locuiau în blocurile comuniste sau în vilele din cartierele rezidenţiale. Pe de o parte, tipul acela de societate tindea să-i uniformizeze, anulîndu-le personalitatea, pe de alta, socot că umanitatea în general păstrează o anume unitate în timp şi spaţiu. Îmi aduc aminte în acest sens de un portret de bărbat al unui maestru italian din secolul paisprezece mi se pare, pe care l-am văzut la Luvru. Avea o expresivitate deosebită care-mi crea senzaţia că văzusem pe stradă acel bărbat cu puţin timp în urmă. În marea lor diversitate, vreau să spun, oamenii sînt asemănători şi egali în faţa lui Dumnezeu, ca şi în faţa morţii altminteri. Oricum, în cărţile mele există oameni din toate categoriile sociale. Mă bucur că aţi adus în discuţie această sintagmă comună: univers uman, care sugerează totuşi o gamă de tipuri şi tipologii atotcuprinzătoare. Aş îndrăzni să spun că literatura română contemporană, şi mă refer la roman şi la scriitorii aflaţi în avanscena vieţii literare, este extrem de deficitară în privinţa universului uman. Acel univers uman de care mă simt atras în mod obsesiv şi pe care mă străduiesc să-l fixez în cărţile mele, fără să-l consider totuşi calat ireversibil pe un tip şi o tipologie anume, cea a marginalilor şi perifericilor bunăoară. În Amantul Colivăresei este vorba despre familia unui nomenclaturist, ai cărui fii, un inginer, un muncitor şi un emigrant, fac să se întrepătrundă şi să se unifice lumile de care vorbeam mai sus. În Sonata pentru acordeon, apare familia unui cizmar şi toţi membrii acestei familii ca şi toate personajele cărţii sînt încadrate în acea vastă cîmpie a muncii pe care o oferea societatea socialistă multilateral dezvoltată, aşa încît nu prea ai putea spune despre ei că sînt nişte marginali, ci cel mult oameni ai vremurilor lor... Ce reprezintă, pentru dvs., romanul, ca specie literară? Care sunt modelele/ reperele pe care le urmaţi, din literatura română sau universală? Mi s-a mai pus de cîteva ori întrebarea asta. Mă repet aşadar, dar încerc să spun şi cîteva lucruri în plus. Romanul este un gen total şi totalizator al celorlalte genuri literare. Trăgînd spuza pe turta mea, aş putea spune că romanul dă măsura scriitorului complet. Orice scriitor care se respectă vrea să scrie un roman. Că arareori îi iese, cum îi iese, şi cum se raportează el la aventura asta, ar putea fi subiectul unei alte discuţii. Cînd vorbim despre marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rînd romancierii şi romanele acelor literaturi. Nu e cazul literaturii române şi mai ales al literaturii române contemporane. Noi avem filozofi şi moralişti improvizaţi, memorialişti, autori de teze de doctorat, ideologi, critici ai ideilor, experimentatori postmodernişti, prozatori atipici etc. Aceştia ocupă avanscena vieţii literare, iar undeva în fundal îşi fac de lucru nişte poeţi şi prozatori obscuri sau obscurizaţi de contextul tranziţiei, unii dintre ei valoroşi. Romancierul la noi este un specimen pe cale de dispariţie, iar instituţiile culturale din România fac tot ce le stă în putinţă pentru a-l extermina. Modelele şi reperele mele le-am invocat adesea în interviuri şi-n articole de opinie cu diverse prilejuri. Este o listă prea lungă, care ar ocupa prea mult spaţiu. Ce înseamnă boema pentru dvs.? Dacă s-ar scrie o istorie a boemei literare româneşti, care sunt scriitorii lângă care aţi dori să fiţi plasat? Ţin minte că la un moment dat, cu nişte ani în urmă, mi s-a mai pus şi întrebarea asta cu boema. Am răspuns atunci ceva de genul: Petrec între opt şi şaisprezece ore în cîrciumă cu prietenii mei scriitorii, în timp ce salariaţii unei edituri importante muncesc să-mi pună în ordine elucubraţiile... Destui m-au luat în serios, aşa că nu mai risc. Boema nu înseamnă pentru mine nimic, sau aproape nimic. Există desigur o nevoie firească de comuniune sau socializare în fiecare om. Mi se pare totuşi că scriitorul e un animal solitar. Oricum, în ce mă priveşte, scrisul îmi impune o anume disciplină şi asceză, care nu-mi permit să-mi risipesc timpul şi energia în sporovăieli în grup, stimulate eventual de alcool. Am multe cunoştinţe scriitori, printre care foarte puţini prieteni. Ne vedem foarte rar. După patruzeci de ani, cred, am început să cunosc mai îndeaproape scriitori în carne şi oase. Foarte repede cred că mi-am dat seama că prefer compania oamenilor cu alt fel de îndeletniciri decît scrisul. Din copilărie m-am perindat prin medii din cele mai diverse, inclusiv prin lumea presei, în care lucrau părinţii mei, şi faţă de care am dobîndit o anume reticenţă. Şi acolo exista un soi de boemă, a ziariştilor şi activiştilor, întrepătrunsă cumva cu a scriitorilor. O boemă asezonată adesea cu mese-ntinse şi băutură. Tata cred că de-aia n-a avansat atît cît l-ar fi recomandat conştiinciozitatea profesională şi corectitudinea politică, fiindcă nu putea să bea. În privinţa asta, a intoleranţei la alcool, îi semăn. În adolescenţă, în tinereţe şi mai tîrziu am cunoscut mai apoi tot felul de oameni prin locurile pe unde am umblat şi am lucrat. M-au atras, m-au obsedat şi m-au fascinat acei oameni, faţă de care m-am simţit uneori ca un fluture atras mortal de lumina unei flăcări. Dacă Dumnezeu nu m-a lăsat să ard, am scris, am încercat să fac literatură din ce am văzut, străduindu- mă să nu literaturizez. Omul în totalitatea lui, ca să zic aşa, mă fascinează pînă-n pragul leşinului şi al saţietăţii extreme, ajungînd la un moment dat să mă plictisească de moarte şi atunci mă întorc în mine însumi ca să-l transform în personaj. Pînă la urmă e un compromis ce fac eu. Omul, persoana, contează infinit mai mult decît personajul, prin care încerc să transfer şi să fixez fascinaţia iniţială. Revenind la comuniunea pe viu cu colegii de breaslă (nu-mi sună prea bine termenul, dar s-a împămîntenit pînă într-atît încît nu-l pot evita) aş spune că din scriitor păstrez îndeobşte scrisul lui şi nici acela în întregime. Nu mă văd aşadar într-o istorie a boemei româneşti. Nu exist practic în acea istorie. Ce vă place mai mult: să citiţi sau să scrieţi literatură? Cum percepeţi cele două dimensiuni ale fiinţei dvs. literare, cititul şi scrisul? Aveţi în minte, atunci când scrieţi, un cititor, mai mult sau mai puţin ideal al textelor dvs.? Scrisul şi cititul presupun abilităţi diferite, înrudite totuşi, care se potenţează şi totodată se diminuează reciproc. Scrisul presupune mai mult efort decît cititul, ca alergarea faţă de mers. Alergarea decurge din mers şi invers. Fiecare îşi are rostul lui. Printre multe altele, omul a fost conceput-creat pentru mers şi alergare, ca şi pentru citit şi scris. Alergarea este esenţa exerciţiului atletic, printre alte forme de mişcare şi exerciţii fizice. Nu neapărat pentru că sînt scriitor, îmi place să cred acelaşi lucru despre scrisul romanului. Cititorul ideal pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu. Sună narcisist întrucîtva, dar se pare că-i singura soluţie. Scriind mă citesc, mă recitesc apoi corectîndu-mă şi continui să mă recitesc rescriindu-mă, pînă dincolo de limita saţietăţii. Ce romane româneşti de azi (de după 1989) v-au atras atenţia? Credeţi că ar rezista ele „competiţiei” cu literatura străină? Sînt multe romane româneşti apărute după 1989 care mi-au atras atenţia, pe care le consider adică valoroase, dar mi se pare că, în mod paradoxal sau doar aparent paradoxal (am explicat în mai multe rînduri fenomenul pe larg) nu sînt atît de multe şi atît de valoroase ca o parte din romanele apărute în comunism. În acest sens, aş aminti despre un roman care mi-a picat în mînă anul trecut, apărut în 1999, al unui scriitor afirmat înainte de revoluţie. Este vorba de romanul Barbarius al lui Constantin Ţoiu, un romancier deosebit, cum n-au prea mai apărut mai încoace, iar ca el sau de calibre apropiate au mai fost vreo zece în perioada respectivă. S-a întîmplat că am fost la înmormîntarea lui Ţoiu, alături de maximum cincisprezece inşi cu tot cu cei doi şoferi ai USR. Atunci m-am scăpat şi am spus ceea ce am şi scris pe vremea cînd Ţoiu trăia încă, şi anume că opera lui îl recomandă, printre scriitorii români, ca potenţial candidat cu şanse la Premiul Nobel pentru Literatură. Mi s-a replicat pertinent că pentru a fi propus la respectivul premiu de instituţiile culturale de la noi, ar trebui să fie tradus... N-am mai întrebat de criteriile valorice care demarează investiţiile pentru traduceri, presimţind că povestea s-ar fi complicat. Revin la întrebarea iniţială, cu nume de romancieri, nu şi de cărţi, fiindcă mi-ar lua prea mult spaţiu şi totodată cu menţiunea că-i vorba în general de scriitori obscurizaţi de sistemul cultural actual şi totodată în virtutea politicilor literare curente. Deci: Nicolae Stan, Şerban Tomşa, Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Nichita Danilov, Ovidiu Nimigean, Horia Ursu, Alexandru Ecovoiu, Dan Stanca, Cristi Corcan, Liviu G. Stan, Cristian Meleşteu şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc pe moment. Prin unu, două sau trei romane, scriitorii pe care i-am enumerat mai sus ar rezista aşa-zisei competiţii cu literaturile străine. Nu se pune însă problema, dat fiind că ei abia sînt vizibili aici, prin tirajele confidenţiale în care apar, iar de promovat prin traduceri nici nu mai vorbesc. Se întîmplă că cei promovaţi prin traduceri sînt mai slabi decît cei enumeraţi de mine, iar unii dintre ei de-a dreptul mediocri. În virtutea politicilor literare curente, literatura română contemporană funcţionează după un canon valoric pe care l-am numit de ordine interioară, care-şi pierde adică valabilitatea peste graniţe. Este unul din motivele pentru care literatura română este ca şi necunoscută pe piaţa occidentală de carte. După patruzeci de ani de citit şi scris literatură, îmi pot aroga cel puţin această abilitate, de a deosebi o carte bună de una proastă, de a recunoaşte o carte foarte bună şi eventual o capodoperă. Fără spirit critic nu pot funcţiona ca scriitor. Sînt foarte multe de spus despre ce se întîmplă acum în literatura română, raportat la literatura din afară, lucruri pe care capii instituţiilor culturale fie le evită, fie nu vor să le ştie, fie nu le ştiu pur şi simplu. Poate cu altă ocazie. P.S. Sunt onorat. Îți mulțumesc, Radu Aldulescu! Este un interviu excepțional. Mă bucur că Radu Aldulescu a ajuns să fie recunoscut în mod unanim ca mare scriitor și că, din această postură, spune lucrurilor pe nume, în loc să o scalde ori să intre și el într-o gașcă de pricopsiți ai zilei.

Un interviu dat de Radu Aldulescu pentru revista ”România literară”

Radu Aldulescu: „Cititorul ideal, pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu“ de Iulian Boldea

Iulian Boldea: Stimate domnule Radu Aldulescu, ce reprezintă pentru dvs. scrisul? Cum, în ce împrejurări, de ce aţi început să scrieţi? Simţiţi frisonul inspiraţiei? Scrieţi chinuit, sau cu uşurinţă? Radu Aldulescu: Înainte, cu mult înainte de a fi un mod de a accede la o carieră, scrisul literaturii ar trebui să fie o chestiune de vocaţie. Acea vocaţie care implică în mod misterios iubirea. Aş vrea să cred că asta-i valabil şi-n ceea ce mă priveşte. Oricum, ar putea să fie valabil cu atît mai mult aici şi acum, cînd statutul scriitorului adevărat (fiecare înţelege ce vrea, ce-l duce capul şi ce are interes să înţeleagă prin scriitor adevărat – nu mai explic, am făcut-o altă dată) tinde spre extincţie şi năruire. Tot răul spre bine aşadar: cenzura economică ar putea fi un test pentru scriitor, un test care vine cu un impact sporit în continuarea testului cenzurii ideologice, de unde am trage concluzia că vocaţia, asemenea divinităţii, ne testează şi ne încearcă în fel şi chip, deoarece ne iubeşte. Dincolo de vocaţie, orice fel de motivaţie a scrisului s-ar cuveni să fie o falsă motivaţie. Aş preciza în acest sens, că între anii 1984 şi 1988 am scris un roman, primul meu roman, fără nici un fel de speranţă că-l voi putea publica vreodată. S-a întîmplat că a venit revoluţia şi a căzut cenzura ideologică. Am putut să devin, ca să zic aşa, scriitor cu acte-n regulă, cu cărţi publicate. O vreme m-am legănat în iluzia că voi putea fi plătit pentru munca mea (scrisul romanelor e o muncă grea, pe care foarte puţini o mai fac acum în România, şi încă şi mai puţini o fac cum trebuie). Am fost însă din nou încercat, de astă dată, zic eu, ceva mai greu şi de bună seamă că tot spre binele meu, pe de o parte pentru că atinsesem un apogeu al maturităţii, pe de alta pentru a fi ferit de ispita slavei deşarte pe care mi-ar fi indus-o o anume normalitate a condiţiei mele de scriitor. Următoarele cărţi le-am scris trăind la limita subzistenţei. Nu mă autovictimizez. Sînt foarte sigur acum că povestea pe care o schiţez aici s-a întîmplat exact aşa cum trebuia să se întîmple şi face parte din devenirea şi formarea mea scriitoricească. Scrisul literaturii mai este pentru mine, de astă dată nu mai risc să spun că şi pentru alţii, şi un act de sacrificiu, salvare şi mîntuire. Adică printre alte îndeletniciri ale vieţii mele vizînd mîntuirea, un loc important îl ocupă scrisul. Cu sau fără ştiinţa lui, scriitorul şi mai ales romancierul începe să se vădească şi să se formeze în prima copilărie. Metaforizînd, aş spune că viaţa te trage de mînă într-acolo, mai uşor sau mai ferm, chiar şi atunci cînd pare să te dea cu capul de pereţi, iar tu o urmezi înaintînd cu inocenţa proprie acelei vîrste, de care nu te poţi dezice decît cu preţul pierderii a ceea ce se cheamă talent, har sau vocaţie. Cred că scriitorul, artistul în general, păstrează pînă la moarte ceva din acea stare de naivitate, imaturitate, vulnerabilitate proprie copilăriei. Am mai spus, am crescut într-o casă cu multe cărţi de literatură, iar părinţii mei erau ziarişti cu veleităţi literare. Primele şi cele mai multe amintiri cu ei mi-i arată citind şi scriind. Am început probabil să scriu imitîndu-i. Am avut, ca să zic aşa, şi nişte antecedente: am publicat povestiri în revista şcolii, într-o antologie a unui cenaclu şcolar numit Săgetătorul, în revista Amfiteatru... Lucrurile astea se întîmplau, mi se pare, între 14 şi 18 ani, într-o vreme cînd mă socoteam atotştiutor în materie de literatură. Scrisul mi se părea totodată o îndeletnicire sufocată de compromisuri, avînd desigur în vedere condiţia scriitorului român de atunci, din anii şaptezeci. Era o viziune distorsionată, dar nu întru totul. Presimţeam probabil că n-aş fi avut nici o şansă să public ce-mi doream să scriu. Poate că-n virtutea acelei presimţiri-intuiţii meseria de scriitor avea pentru mine ceva infamant. Ca o ironie şi o răzbunare a sorţii, în jurul vîrstei de treizeci de ani a început să mă obsedeze scrisul. Aveam o anume idee despre literatură, pe care m-am străduit foarte mult s-o concretizez în scrierea unui roman. Reuşita a însemnat foarte mult pentru mine, pînă într-atît încît n-a mai contat faptul că n-aveam nici o şansă să public acel roman. Ceea ce dumneavoastră numiţi frison al inspiraţiei, este în ce mă priveşte un fel de transă extinsă sau prelungită spre o limită care vizează lungimea, densitatea şi dificultatea materiei narative romaneşti. Romancierul trăieşte într-o lume paralelă, sau o lume a adîncurilor în care coboară zilnic, asumîndu-şi la o adică riscul de a nu se mai putea întoarce la suprafaţă, în lumea realităţii cotidiene. Transa respectivă este indusă desigur de inspiraţie, har, talent etc., dar n-ai cum s-o ţii aproape şi s-o valorifici decît stăruind asupra ei la masa de scris. Nu scriu chinuit şi nici cu uşurinţă. Peste acea transă, sau frison al inspiraţiei, cum îl numiţi, îmi trebuie efectiv o forţă fizică imensă, care să-mi permită să urnesc zilnic lespedea aflată deasupra lumii din adîncuri de care vorbeam mai devreme. Cred că fără această forţă fizică, fără o capacitate de efort sporită, nu poţi fi romancier. E o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, una printre altele... Aţi avut o copilărie fericită? Ce urme a lăsat copilăria în memoria dvs. afectivă, în scrisul şi în biografia livrescă? Aveţi o amintire ce se detaşează mai acut în legătură cu acest moment al existenţei dvs.? Am avut o copilărie fericită. În perioada dintre 12 şi 18 ani se formează, se încheagă lestul determinant pentru tot restul vieţii. E valabil cred pentru orice om, dar cu asupra măsură pentru artist. Repet, scriitorul nu se poate dezlega de trecutul său şi mai ales de acea perioadă, decît cu preţul pierderii talentului. Un om normal trebuie să trăiască în prezent şi-n viitor dacă vrea să răzbată, ceea ce nu-i valabil şi-i contraproductiv chiar, pentru artist şi scriitor. La şase ani am învăţat să înot în lacul Floreasca. După un lung ocol pe la mai multe ape, de cîteva veri, în preajma vîrstei de şaizeci de ani, înot iarăşi în lacul Floreasca, exact în acelaşi loc unde veneam în urmă cu cincizeci şi ceva de ani. La treisprezece ani, pe la sfîrşitul anilor şaizeci aşadar, am intrat pentru prima dată într-o sală de sport, care era Sala de box a clubului sportiv Dinamo Bucureşti aflată sub velodromul de ciclism. Suna destul de ciudat pe atunci să spui că te duci la Sală. Acum e deja mai mult decît o modă. E o cultură. După 13 ani m-am tot antrenat alergînd prin parcuri. Prin anii şaptezeci, optzeci şi chiar la începutul anilor nouăzeci, cei care mă vedeau alergînd se uitau la mine ca la un ţicnit, închinîndu-se ostentativ, sau comentînd că ar trebui să mă duc la muncă, că nu sînt îndeajuns de muncit dacă alerg ca un nebun. Acum, în sfîrşit joggingul a devenit şi la noi o modă şi o formă de cultură. După 13 ani am purtat hanorac, trening şi blugi şi pantofi de sport, tenişi, bascheţi sau adidaşi, costumaţia clasică a atleţilor şi boxerilor care erau şi au rămas idolii mei. A trebuit să treacă nişte ani ca acest gen de costumaţie să devină modă şi cultură... Înotam, alergam, patinam, mergeam pe bicicletă, mergeam la Sală, exersam diferite forme de antrenament. Asta am făcut în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe şi mai încoace, iar între timp, în răgazuri tot mai mari pe măsură ce înaintam în vîrstă, citeam şi scriam. Asta fac şi acum, cît îmi mai permite uzura acumulată în timp şi trag nădejde, dacă o vrea Dumnezeu, că asta voi face pînă la sfîrşitul vieţii. O amintire aşadar, una din numeroasele care se detaşează: o luptă liberă la mănuşi, un aşa-numit sparing, un fel de repetiţie a meciului din ring, transpus în Sală, supravegheat nu de arbitri, ci de antrenor (Geza Furez se numea – fost campion naţional la categoria grea şi medaliat pe la Campionatele Europene). Eu şi Mircea Simon, care avea să devină vicecampion olimpic şi cel mai performant boxer român de categorie grea din toate timpurile. Amîndoi aveam 13 ani şi cincizeci şi ceva de kilograme. La acea greutate şi vîrstă, loviturile sînt departe de a avea un impact distructiv, ca să zic aşa, dar eu percepeam confruntarea ca o încăierare pe viaţă şi pe moarte. Aveam o vechime de cîteva luni în Sală, în timp ce el se freca pe acolo de mai bine de un an. După antrenament, în vestiar, am văzut că are sub ochi o rană destul de adîncă, de vreo doi centimetri, părînd trasată cu un cui. Îl zgîriasem probabil cu şiretul mănuşii. Mi-a spus atunci, îmi amintesc, că dacă vreau bătaie, să mergem să ne batem după antrenament. Îmi sugera astfel că folosisem lovituri nepermise şi, dacă şi-ar pune mintea să mă lovească şi el aşa, ar fi vai de capul meu. N-am replicat, îmi lipsea tupeul, necesar în orice sport şi mai cu seamă în box, şi de care am dus lipsă de altfel şi-n viaţă. Mai tîrziu, cînd el a ajuns ce-a ajuns (a avut şi o frumoasă carieră de profesionist în Statele Unite, încununată cu o victorie împotriva multiplului campion mondial George Foreman) şi chiar şi după aceea, cînd prea puţini au mai fost cei cărora să le spună ceva numele lui, m-am gîndit cu lehamite şi regret că n-am reuşit să fiu şi eu barem unu la sută din cît a fost el, abia îndrăznind să mă bucur în sinea mea că la un moment dat l-am cam ciufulit şi eram gata să-i scot un ochi. În ce împrejurări aţi debutat? Aţi avut un mentor, un scriitor care a prezidat asupra debutului dvs.? Romanul cu care am debutat, Sonata pentru acordeon, a stat în Editura Albatros din 1988 pînă în decembrie 1993. Nu pot spune că am avut un mentor, un scriitor care să fi prezidat, cum spuneţi, asupra debutului meu, de vreme ce a durat atît. Adriana Bittel a citit manuscrisul romanului imediat după revoluţie, iar Alex Ştefănescu mă ştia fiindcă publicasem la SLAST. Ei mă ştiau şi m-au recomandat, dar în aşa fel încît publicarea mea s-a mai amînat patru ani după căderea cenzurii. Era mult, încă socot că a fost prea mult. Eu eram scriitor liber profesionist şi pretindeam să trăiesc din scrisul meu, iar în acest sens am avut iarăşi o experienţă traumatizantă întrucîtva, care în timp, pe măsură ce m-am afundat în nisipurile mişcătoare sau mlaştina mediului literar autohton, s-a transfigurat în fel şi chip. În sfîrşit, n-am avut mentori, scriitori sau critici care să se uite în manuscrisele mele, să-şi dea cu părerea şi în funcţie de acele păreri să modific sau să rescriu. N-am simţit nevoia nici de redactori de editură care să-mi umble în fraze. Întotdeauna am avut pretenţia de a fi predat un manuscris la cheie, ca să zic aşa, definitivat pînă la ultima virgulă. Am învăţat probabil să scriu citind şi scriind. Cum m-am format ca scriitor, este însă o poveste mai amplă şi mai complicată, în care se întîmplă să nu existe mentori scriitori, cenacluri literare sau amfiteatre ale Facultăţii de Litere. Lumea periferiei, a umanităţii marginale e reliefată pregnant în romanele dvs. De ce aţi fost atras de acest univers uman? Lumea periferiei, a umanităţii marginale... La o adică, se poate spune acelaşi lucru şi despre Steinbeck, Faulkner, García Márquez, Vargas Llosa cel din Războiul sfîrşitului lumii şi mulţi alţii. Marginalii mei formează acea masă a ţărănimii muncitoare, cum o numesc, adică ţărani transmutaţi la oraş, orăşeni de o generaţie cel mai adesea, muncitori cu braţele în fabrici şi pe şantiere, sau muncitori cu intelectul în alt gen de instituţii. Nu intelectuali. Intelectualul, cum spunea o personalitate culturală a secolului douăzeci, este în primul rînd spiritul critic al vremii sale. Noi n-am prea avut şi nu prea avem aşa ceva. Clasa noastră aşa-zis intelectuală, şi pe vremea partidului unic de tristă amintire şi acum, este alcătuită majoritar, mă scuzaţi, din lingăi de anduranţă, care susţin clasa politică în acţiunea ei de spoliere a poporului român. În acest context-compost, excepţiile care confirmă regula, adevăraţii intelectuali care se întîmplă să fie şi scriitori adevăraţi, precum Paul Goma, au fost şi rămîn nişte marginali. Cărţile mele nu localizează în mod explicit periferia, care la o adică nici nu prea există la noi. M-am născut în centrul Bucureştiului, pe strada Luterană şi am copilărit în cartierul semirezidenţial Floreasca. De aici ajungeam în Herăstrău trecînd pe strada Primăverii, actuală Mircea Eliade. Aici era valabilă vorba aia care spunea cîndva despre Bucureşti că-i satul cu miniştri. În zonă locuiau nomenclaturişti de toate rangurile şi activişti, iar spre Floreasca şi Dorobanţi, ziarişti, scriitori, oameni de cultură... O suprastructură dominată de parveniţi, ocupînd o suprafaţă relativ mică, fiindcă Bucureştiul este totuşi un oraş mic, pe care în maximum trei ore îl poţi străbate pe jos dintr-o extremitate în alta. Satul cu miniştri, desigur, dominat de cartiere de blocuri comuniste. Am copilărit de asemenea în Ferentari, unde locuia bunica dinspre mamă şi aici s-ar fi putut spune pe atunci că-i periferie şi mahala: case de paiantă şi garduri de şipcă văruită, străzi pavate cu bolovani de rîu şi care se terminau în cîmp. Oamenii însă, nu difereau prea mult de cei care locuiau în blocurile comuniste sau în vilele din cartierele rezidenţiale. Pe de o parte, tipul acela de societate tindea să-i uniformizeze, anulîndu-le personalitatea, pe de alta, socot că umanitatea în general păstrează o anume unitate în timp şi spaţiu. Îmi aduc aminte în acest sens de un portret de bărbat al unui maestru italian din secolul paisprezece mi se pare, pe care l-am văzut la Luvru. Avea o expresivitate deosebită care-mi crea senzaţia că văzusem pe stradă acel bărbat cu puţin timp în urmă. În marea lor diversitate, vreau să spun, oamenii sînt asemănători şi egali în faţa lui Dumnezeu, ca şi în faţa morţii altminteri. Oricum, în cărţile mele există oameni din toate categoriile sociale. Mă bucur că aţi adus în discuţie această sintagmă comună: univers uman, care sugerează totuşi o gamă de tipuri şi tipologii atotcuprinzătoare. Aş îndrăzni să spun că literatura română contemporană, şi mă refer la roman şi la scriitorii aflaţi în avanscena vieţii literare, este extrem de deficitară în privinţa universului uman. Acel univers uman de care mă simt atras în mod obsesiv şi pe care mă străduiesc să-l fixez în cărţile mele, fără să-l consider totuşi calat ireversibil pe un tip şi o tipologie anume, cea a marginalilor şi perifericilor bunăoară. În Amantul Colivăresei este vorba despre familia unui nomenclaturist, ai cărui fii, un inginer, un muncitor şi un emigrant, fac să se întrepătrundă şi să se unifice lumile de care vorbeam mai sus. În Sonata pentru acordeon, apare familia unui cizmar şi toţi membrii acestei familii ca şi toate personajele cărţii sînt încadrate în acea vastă cîmpie a muncii pe care o oferea societatea socialistă multilateral dezvoltată, aşa încît nu prea ai putea spune despre ei că sînt nişte marginali, ci cel mult oameni ai vremurilor lor... Ce reprezintă, pentru dvs., romanul, ca specie literară? Care sunt modelele/ reperele pe care le urmaţi, din literatura română sau universală? Mi s-a mai pus de cîteva ori întrebarea asta. Mă repet aşadar, dar încerc să spun şi cîteva lucruri în plus. Romanul este un gen total şi totalizator al celorlalte genuri literare. Trăgînd spuza pe turta mea, aş putea spune că romanul dă măsura scriitorului complet. Orice scriitor care se respectă vrea să scrie un roman. Că arareori îi iese, cum îi iese, şi cum se raportează el la aventura asta, ar putea fi subiectul unei alte discuţii. Cînd vorbim despre marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rînd romancierii şi romanele acelor literaturi. Nu e cazul literaturii române şi mai ales al literaturii române contemporane. Noi avem filozofi şi moralişti improvizaţi, memorialişti, autori de teze de doctorat, ideologi, critici ai ideilor, experimentatori postmodernişti, prozatori atipici etc. Aceştia ocupă avanscena vieţii literare, iar undeva în fundal îşi fac de lucru nişte poeţi şi prozatori obscuri sau obscurizaţi de contextul tranziţiei, unii dintre ei valoroşi. Romancierul la noi este un specimen pe cale de dispariţie, iar instituţiile culturale din România fac tot ce le stă în putinţă pentru a-l extermina. Modelele şi reperele mele le-am invocat adesea în interviuri şi-n articole de opinie cu diverse prilejuri. Este o listă prea lungă, care ar ocupa prea mult spaţiu. Ce înseamnă boema pentru dvs.? Dacă s-ar scrie o istorie a boemei literare româneşti, care sunt scriitorii lângă care aţi dori să fiţi plasat? Ţin minte că la un moment dat, cu nişte ani în urmă, mi s-a mai pus şi întrebarea asta cu boema. Am răspuns atunci ceva de genul: Petrec între opt şi şaisprezece ore în cîrciumă cu prietenii mei scriitorii, în timp ce salariaţii unei edituri importante muncesc să-mi pună în ordine elucubraţiile... Destui m-au luat în serios, aşa că nu mai risc. Boema nu înseamnă pentru mine nimic, sau aproape nimic. Există desigur o nevoie firească de comuniune sau socializare în fiecare om. Mi se pare totuşi că scriitorul e un animal solitar. Oricum, în ce mă priveşte, scrisul îmi impune o anume disciplină şi asceză, care nu-mi permit să-mi risipesc timpul şi energia în sporovăieli în grup, stimulate eventual de alcool. Am multe cunoştinţe scriitori, printre care foarte puţini prieteni. Ne vedem foarte rar. După patruzeci de ani, cred, am început să cunosc mai îndeaproape scriitori în carne şi oase. Foarte repede cred că mi-am dat seama că prefer compania oamenilor cu alt fel de îndeletniciri decît scrisul. Din copilărie m-am perindat prin medii din cele mai diverse, inclusiv prin lumea presei, în care lucrau părinţii mei, şi faţă de care am dobîndit o anume reticenţă. Şi acolo exista un soi de boemă, a ziariştilor şi activiştilor, întrepătrunsă cumva cu a scriitorilor. O boemă asezonată adesea cu mese-ntinse şi băutură. Tata cred că de-aia n-a avansat atît cît l-ar fi recomandat conştiinciozitatea profesională şi corectitudinea politică, fiindcă nu putea să bea. În privinţa asta, a intoleranţei la alcool, îi semăn. În adolescenţă, în tinereţe şi mai tîrziu am cunoscut mai apoi tot felul de oameni prin locurile pe unde am umblat şi am lucrat. M-au atras, m-au obsedat şi m-au fascinat acei oameni, faţă de care m-am simţit uneori ca un fluture atras mortal de lumina unei flăcări. Dacă Dumnezeu nu m-a lăsat să ard, am scris, am încercat să fac literatură din ce am văzut, străduindu- mă să nu literaturizez. Omul în totalitatea lui, ca să zic aşa, mă fascinează pînă-n pragul leşinului şi al saţietăţii extreme, ajungînd la un moment dat să mă plictisească de moarte şi atunci mă întorc în mine însumi ca să-l transform în personaj. Pînă la urmă e un compromis ce fac eu. Omul, persoana, contează infinit mai mult decît personajul, prin care încerc să transfer şi să fixez fascinaţia iniţială. Revenind la comuniunea pe viu cu colegii de breaslă (nu-mi sună prea bine termenul, dar s-a împămîntenit pînă într-atît încît nu-l pot evita) aş spune că din scriitor păstrez îndeobşte scrisul lui şi nici acela în întregime. Nu mă văd aşadar într-o istorie a boemei româneşti. Nu exist practic în acea istorie. Ce vă place mai mult: să citiţi sau să scrieţi literatură? Cum percepeţi cele două dimensiuni ale fiinţei dvs. literare, cititul şi scrisul? Aveţi în minte, atunci când scrieţi, un cititor, mai mult sau mai puţin ideal al textelor dvs.? Scrisul şi cititul presupun abilităţi diferite, înrudite totuşi, care se potenţează şi totodată se diminuează reciproc. Scrisul presupune mai mult efort decît cititul, ca alergarea faţă de mers. Alergarea decurge din mers şi invers. Fiecare îşi are rostul lui. Printre multe altele, omul a fost conceput-creat pentru mers şi alergare, ca şi pentru citit şi scris. Alergarea este esenţa exerciţiului atletic, printre alte forme de mişcare şi exerciţii fizice. Nu neapărat pentru că sînt scriitor, îmi place să cred acelaşi lucru despre scrisul romanului. Cititorul ideal pe care-l am în minte cînd scriu, sînt eu. Sună narcisist întrucîtva, dar se pare că-i singura soluţie. Scriind mă citesc, mă recitesc apoi corectîndu-mă şi continui să mă recitesc rescriindu-mă, pînă dincolo de limita saţietăţii. Ce romane româneşti de azi (de după 1989) v-au atras atenţia? Credeţi că ar rezista ele „competiţiei” cu literatura străină? Sînt multe romane româneşti apărute după 1989 care mi-au atras atenţia, pe care le consider adică valoroase, dar mi se pare că, în mod paradoxal sau doar aparent paradoxal (am explicat în mai multe rînduri fenomenul pe larg) nu sînt atît de multe şi atît de valoroase ca o parte din romanele apărute în comunism. În acest sens, aş aminti despre un roman care mi-a picat în mînă anul trecut, apărut în 1999, al unui scriitor afirmat înainte de revoluţie. Este vorba de romanul Barbarius al lui Constantin Ţoiu, un romancier deosebit, cum n-au prea mai apărut mai încoace, iar ca el sau de calibre apropiate au mai fost vreo zece în perioada respectivă. S-a întîmplat că am fost la înmormîntarea lui Ţoiu, alături de maximum cincisprezece inşi cu tot cu cei doi şoferi ai USR. Atunci m-am scăpat şi am spus ceea ce am şi scris pe vremea cînd Ţoiu trăia încă, şi anume că opera lui îl recomandă, printre scriitorii români, ca potenţial candidat cu şanse la Premiul Nobel pentru Literatură. Mi s-a replicat pertinent că pentru a fi propus la respectivul premiu de instituţiile culturale de la noi, ar trebui să fie tradus... N-am mai întrebat de criteriile valorice care demarează investiţiile pentru traduceri, presimţind că povestea s-ar fi complicat. Revin la întrebarea iniţială, cu nume de romancieri, nu şi de cărţi, fiindcă mi-ar lua prea mult spaţiu şi totodată cu menţiunea că-i vorba în general de scriitori obscurizaţi de sistemul cultural actual şi totodată în virtutea politicilor literare curente. Deci: Nicolae Stan, Şerban Tomşa, Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Nichita Danilov, Ovidiu Nimigean, Horia Ursu, Alexandru Ecovoiu, Dan Stanca, Cristi Corcan, Liviu G. Stan, Cristian Meleşteu şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc pe moment. Prin unu, două sau trei romane, scriitorii pe care i-am enumerat mai sus ar rezista aşa-zisei competiţii cu literaturile străine. Nu se pune însă problema, dat fiind că ei abia sînt vizibili aici, prin tirajele confidenţiale în care apar, iar de promovat prin traduceri nici nu mai vorbesc. Se întîmplă că cei promovaţi prin traduceri sînt mai slabi decît cei enumeraţi de mine, iar unii dintre ei de-a dreptul mediocri. În virtutea politicilor literare curente, literatura română contemporană funcţionează după un canon valoric pe care l-am numit de ordine interioară, care-şi pierde adică valabilitatea peste graniţe. Este unul din motivele pentru care literatura română este ca şi necunoscută pe piaţa occidentală de carte. După patruzeci de ani de citit şi scris literatură, îmi pot aroga cel puţin această abilitate, de a deosebi o carte bună de una proastă, de a recunoaşte o carte foarte bună şi eventual o capodoperă. Fără spirit critic nu pot funcţiona ca scriitor. Sînt foarte multe de spus despre ce se întîmplă acum în literatura română, raportat la literatura din afară, lucruri pe care capii instituţiilor culturale fie le evită, fie nu vor să le ştie, fie nu le ştiu pur şi simplu. Poate cu altă ocazie. P.S. Sunt onorat. Îți mulțumesc, Radu Aldulescu! Este un interviu excepțional. Mă bucur că Radu Aldulescu a ajuns să fie recunoscut în mod unanim ca mare scriitor și că, din această postură, spune lucrurilor pe nume, în loc să o scalde ori să intre și el într-o gașcă de pricopsiți ai zilei.

Interviu

      Redau interviul care s-a derulat timp de o săptămână în Ziarul Metropolis și a fost publicat de Constantin Piștea pe blogul său. Am operat, evident, corecturile pe care nu le-am putut face la timp, din cauza calculatorului defect.

                  „Sunt scriitor şi asta e totul pentru mine”

       Şerban Tomşa este un scriitor cu blog (serbantomsa.blogspot.ro). Nu-i plac lansările de carte şi trăieşte în provincie, ca profesor, de luni până vineri, şi ca scriitor, în weekend şi în vacanţe. Are, însă, păreri, gusturi şi, nu se putea altfel, mâhniri. În copilărie, citea într-o poiană şi într-un cimitir, visând la ziua în care va fi scriitor. Spune că încă mai visează. Citindu-i, până acum, doar „Călugărul Negru”, cred că visul i s-a împlinit. Îl veţi descoperi în acest interviu pe scriitorul Şerban Tomşa, care face o radiografie a lumii literare de la noi, fără ocolişuri sau partizanate. La rândul lor, pasionaţii de teatru vor afla că Tomşa a făcut armata alături de câteva nume importante ale scenei: Victor Ioan Frunză, Dominic Dembinski şi Tompa Gabor – “Tompa a fost cel mai bun prieten al meu. Lucram împreună ca veselari, la bucătărie.”

─ Domnule Tomșa, cel mai recent roman al dumneavoastră, „Călugărul Negru”, este plin de referințe livrești. Când l-ați scris, nu v-a fost teamă că, astfel, vă restrângeți cercul de posibili cititori?

─ Într-adevăr, pentru un cititor de ocazie, referinţele culturale fac un text de neînţeles şi de necitit. Cine vrea mulţi admiratori scrie ca Sandra Brown. Nu e greu deloc. E o chestiune de opţiune. Sunt de părerea lui Fielding, potrivit căruia – vezi „Tom Jones” – un roman e ca un han, iar cititorii sunt nişte muşterii care trag acolo să mănânce şi laudă bucatele ori ocolesc locul, înjurându-l pe hangiu. Multă vreme am crezut că prozatorul român nu ar şti să scrie deopotrivă pentru public şi pentru critici, şi că ar alege calea mai complicată, ignorându-i pe cei mai mulţi care ar putea să-i deschidă opurile. Dar Caragiale mă contrazice: el ştia să-şi vândă marfa. Schiţele şi nuvelele sale se parcurg pe nerăsuflate. „Două loturi”, de pildă, e o capodoperă de seducere şi de manipulare a cititorului. Nenorocirea este că, în România, nici nu există piaţă de carte: la un tiraj de cinci sute de exemplare, nu exişti ca scriitor. Şi îmi place să cred că sunt un scriitor care, întâmplător, e şi profesor. Nu invers. Singurele edituri care îşi fac o promovare inteligentă şi profesionistă sunt Polirom şi Humanitas. Cei din urmă sunt chiar agresivi în această direcţie. Dar reuşesc să-şi impună autorii. În rest, Dumnezeu cu mila.

Vă vine să credeţi că n-am organizat nicio lansare pentru cărţile mele? Mi-au propus cei de la Tracus Arte să-mi facă o asemenea bucurie, dar i-am refuzat. M-am bucurat că nu s-au supărat. Ce poţi face în situaţia respectivă? Aduni câţiva prieteni şi vinzi zece exemplare. Dacă ai mai mulţi prieteni, eşti norocos. Dacă editura care te tipăreşte se numeşte Polirom, eşti şi mai băftos. În treacăt fie zis, sunt sigur că nişte anunţuri la televizor şi tipărirea unor afişe care să fie răspândite prin oraş – mai cu seamă la intrările în instituţiile culturale sau de învăţământ – ar fi foarte eficiente pentru răspândirea cărţilor în rândul publicului. Cheltuielile pentru acest tip de promovare ar trebui să fie suportate de autorităţi. Se aruncă milioane de euro pe afişe electorale, dar pentru artă nu se dă un leu. În urmă cu câţiva ani, i-am propus unui edil o activitate care să scoată localitatea din anonimat şi la care să aduc doi-trei scriitori de marcă. Oamenii veneau cu maşinile lor, nu cereau decât două sute de lei, drepturi de autor. Şi nici nu era vorba de cărţile mele. „Ştii, dragul meu, mi-a zis omul, acum nu se poate, că e criză. Poate mai târziu.”

Politicienii de azi sunt convinşi că literatura şi, în general, cultura sunt facultative. Teo Bobe spunea, într-un interviu, că a promova cărţi în România „înseamnă să te apuci să vinzi căciuli de blană în Sahara”.

Însă nu toţi mai marii zilei sunt refractari la ideea de cultură. În oraşul Videle, un fost edil a dat 250 de milioane de lei vechi unui profesor care a scris o carte documentară despre Marin Preda, a cumpărat şi tot tirajul, a plătit drepturi de autor invitaţilor, s-a ocupat de transport şi a sponsorizat un chiolhan cu sute de meseni. Nu mai vorbesc despre Neculai Onţanu, diriguitorul sectorului 2 bucureştean, un fel de Mecena român, un sprijinitor fidel şi pasionat al tuturor artiştilor contemporani.

Am învăţat o vreme  în Bolintin Vale – acolo am luat un premiu, în 1974, la un festival literar naţional – şi unii localnici nu m-au uitat. Mai ales profesorul Constantin Bărbuţă, istoric, directorul liceului pe care l-am urmat. M-a vizitat, mi-a luat un interviu – au o revistă foarte bună, „Sud” –  şi mi-a organizat o lansare cu prilejul Zilelor oraşului Bolintin Vale. Dar cu două zile înainte de eveniment am făcut pneumonie. Se pare că sunt sortit să nu mă vântur la manifestări cu lume multă. Convingerea mea este că lucrul cel mai important este să scriem. Tămbălăul şi celelalte sunt pe planul al şaptelea, mai cu seamă când astea n-au niciun efect în comercializarea tomurilor. Dar nu pot fi de acord nici cu lipsa totală de promovare

Pe de altă parte, opţiunea unui scriitor este valabilă atâta vreme cât el reuşeşte să dea la iveală o lucrare de o noutate frapantă, care să-ţi dea senzaţia că lumea s-a născut acum şi arată proaspătă şi strălucitoare, abia ieşită de sub apele primordiale. A face apel la livresc înseamnă a construi un univers în prelungirea altuia. Şi asta înseamnă tot originalitate. Pentru mine, textele lui Cehov, Dino Buzzati, Bulgakov şi Canetti sunt vii şi evocă un univers real ca şi străzile pe care păşim zilnic. Riscul există, totuşi. În primul rând, un prozator nu trebuie să ajungă să scrie pentru el însuşi ori pentru câţiva prieteni. În al doilea rând, el poate trece nebăgat în seamă de criticii tineri şi activi, prinşi în proiecte care încurajează un realism crud, jurnale ale unor experienţe personale sordide. Trebuie să precizez că îmi plac şi cărţile de acest fel, dar cred că ar trebui să dăm credit tuturor formulelor artistice valide.

E posibil, vorba prietenului Dan Miron, ca operele care sunt azi centrale să devină în viitor periferice şi invers. Etalarea livrescului este o formă de creaţie, o formă de viaţă. Invocarea tărâmurilor imaginare plăsmuite de alţii este un mod de a-ţi învinge singurătatea când simţi că te-ai aventurat pe cărări nebătătorite, stranii, care duc spre necunoscut. Dar cititorii şi criticii români i-au receptat dintotdeauna mai bine pe realişti decât pe livreşti. Mai mult pe Marin Preda şi pe Liviu Rebreanu decât pe Ştefan Bănulescu şi pe Paul Georgescu.

─ Aşadar, aţi refuzat lansarea unei cărţi, un edil v-a respins o iniţiativă din cauza crizei (financiare, desigur) şi, în acelaşi timp, credeţi că nu e bine să scrieţi pentru sine sau pentru câţiva prieteni. Atunci pentru cine sau pentru ce scrieţi?

─ Să ştiţi că deseori mă întreb şi eu asta. E marea problemă a scriitorului român. Cred că majoritatea autorilor autohtoni scriu pentru prieteni, spre deosebire de europeni şi americani, care reuşesc să fie atât pe gustul cititorilor simpli, cât şi pe al criticilor literari credibili. La noi sunt cercuri peste cercuri, impermeabile, închise, unele mai apropiate de vârfurile puterii literare, altele mai îndepărtate. În fine, cei din a treia categorie au şanse slabe să fie promovaţi în prima ligă. Şi nu se întâmplă numai din lipsa valorii literare. Sunt scriitori provinciali superiori multora care bat zilnic Calea Victoriei.

La început, scriam cumva pentru marii romancieri dispăruţi. Adică îmi concepeam textele ca şi cum acestea ar fi urmat să fie citite de Faulkner, Gogol, Cehov, Kafka şi Dino Buzzati. Lor voiam să le fac o impresie bună. Pe urmă, am scris cu gândul la criticii literari de valoare. O făceam pentru ei. Un poet spunea că îşi concepe poemele având în minte figura unui critic cunoscut. În ceea ce mă priveşte, sunt foarte mâhnit că Valeriu Cristea nu mai trăieşte. Aş fi scris pentru el. Se pricepea la proză şi, având în minte exigenţele sale, romanele mele ar fi fost mai reuşite. Poate că izbutim să dăm ceva nou dacă scriem cu gândul la cineva. La o iubită, la un prieten, la un grup căruia îi aparţinem. Dar grupurile noastre sunt prea restrânse şi ne condamnă la marginalizare. Cu unele excepţii, scriitorii/criticii români îşi dau cu părerea global, pe necitite, despre toate cărţile apărute. Poţi fi extraordinar, dar dacă nu te-a citit X, nu exişti pentru el şi, în consecinţă, nici pentru literatura română.

Voiam să propun un experiment pe blogul meu. Să fie publicate, sub anonimat, câteva manuscrise necunoscute ale unor mari prozatori străini. Care ar fi rezultatul? Vargas Llosa şi Ismail Kadare ar fi ignoraţi, Bukowski ar fi lăudat cu jumătate de gură, iar alţii ar fi chiar respinşi de la tipărire. În acelaşi timp, să se arunce pe piaţă romanul unui important editor român, iar textul să fie „măcar bun”. Ştiţi cum ar curge elogiile şi câte statui i s-ar arvuni recentului „autoriu”? Ar fi socotit novator, clasic în viaţă şi ar fi introdus imediat în manuale.

Pentru cine ar trebui să scriem? Pentru toată lumea care iubeşte literatura, aşa cum fac scriitorii străini. Chiar şi Joyce este, în mare parte a operei sale, aproape pe înţelesul tuturor. Ca să nu mai vorbesc de Rabelais, Balzac, Flaubert, Stendhal – cât de limpede este! –, Thomas Mann, Hardy, Tolstoi, Gogol – marea mea pasiune! –, Lowry, Buzzati, Fitzgerald, Steinbeck, Hemingway, Marquez, Canetti etc. Cu Dostoievski, Kafka, Virginia Wolf şi Faulkner, lucrurile sunt puţin mai complicate. O operă este o scrisoare de dragoste adresată oamenilor. Chiar şi cărţile lui Bukowski, care îmi plac la nebunie. Pentru ce scriem? Pentru a reinventa lumea şi a o face suportabilă, ospitalieră. În viaţă, fiecare dintre noi primeşte un rol. Când nu ne convine ipostaza, inventăm altă piesă şi ne rezervăm o partitură care ne face fericiţi.  Erhan, un personaj din „Călugărul Negru”, spune: „Cei care nu deschid o carte sunt cei mai proşti oameni, iar o operă este o călătorie a autorului în căutarea unui miraj... O reinventare a propriei copilării fericite, o încercare de a spune cuiva că îl iubeşti, o variantă personală a paradisului. Când autorul ajunge să-şi prindă din urmă visul, apare capodopera.” 

Două precizări în legătură cu cititorii. Mă mândresc că sunt urmărit şi citit de câţiva mari scriitori. Păi, e puţin lucru? Practic echivalează cu o întreagă piaţă de carte. E ca şi cum mi-aş trimite cărţile lui Faulkner şi lui Philip Roth. Pot mărturisi, de asemenea, din experienţă, că, în general, femeile m-au citit cu mai multă răbdare, cu mai multă plăcere şi au înţeles mai multe din opurile mele. Mai ales când doamnele au fost şi critici literari.

−     Sunteți proprietar de blog, de altfel l-ați și menționat mai devreme, și nu lipsiți nici de pe Facebook. Dacă nu ați fi fost scriitor, v-ați mai fi implicat pe cele două direcții de comunicare?

-                      Fiica mea, Nicolle Daliss, mi-a dat idea de a face un blog, în 2007, pe vremea când lucram la „Gheţarul”. Iniţial am postat nişte articole publicate deja în revistele literare şi am supărat nişte cetăţeni onorabili, pe care îi apreciez şi faţă de care am o mare afecţiune. A fost o neînţelegere regretabilă. Sunt considerat de toată lumea un profesor foarte bun  şi orice locuitor al cătunului îşi doreşte ca odrasla sa „să cadă” la clasa mea. Prietenii mă apreciază, eu îi iubesc şi aş face orice pentru ei. Le-am pregătit copiii, care au ajuns la şcoli de elită şi au îmbrăţişat profesii nobile. Este vina mea că n-am selectat mai atent scenele luate din realitate. Unii oameni sunt, ca şi mine, mai sensibili la asperităţile vieţii. Îi înţeleg. Dar, pur şi simplu, viaţa adevărată aşază mai bine întâmplările într-o carte. Nu poţi scrie numai din imaginaţie. N-am folosit numele ori statutul profesional al cuiva, cum au făcut Marin Preda şi Sorin Stoica. Ştiu că şi ei au avut mari necazuri și şi-au făcut duşmani neîmpăcaţi. Aşa e într-un mediu subcultural. Într-un oraş e cu totul altceva. Petru Dumitriu era director de editură şi făcea ménage à trois cu Henriette Yvonne Stahl şi Ion Vinea. Un individ s-a dus la el cu o nuvelă şi l-a rugat să i-o publice. În text era evocată tocmai viaţa în comun a celor trei. Bărbat inteligent, Dumitriu ar fi spus: „Nuvela e proastă, dar dacă nu i-o public, va face tămbălău şi vom ieşi şifonaţi din toată povestea. Dacă o tipăresc, nu va avea niciun ecou etc.” Şi a avut dreptate.

Lucrurile s-au complicat prin implicarea factorilor politici locali – n-are rost să mai intru în detalii – şi aşa se face că, deşi toată lumea ştie cine sunt, sunt marginalizat şi ţinut într-o umbră deasă, în definitiv binefăcătoare pentru romanele mele. E firesc ca omul să se supere când se simte vizat de ceva, dar lucrurile au revenit la normal.

Acestea au fost primele „bucurii” procurate de blog. Pe urmă am cunoscut oameni minunaţi, cu care m-am împrietenit şi cu care comunic aproape zilnic. Blogul mi-a intrat în sânge şi n-aş putea trăi fără micile texte care mă pun în legătură cu amicii pe care nu i-am văzut niciodată. La fel se întâmplă şi cu Facebook-ul. Mă ajută să supravieţuiesc într-o lume în care prietenii adevăraţi fie sunt la sute de kilometri de mine, fie au murit. Dar blogul este şi o mare pierdere de timp.

Vreau însă să vă mai spun şi altceva. Fără net n-aş mai fi făcut carieră de scriitor. Nu sunt omul care să meargă cu manuscrisul în desagă şi să bată la uşa editurilor. La primul refuz aş fi renunţat. Net-ul m-a ajutat să-mi construiesc o carieră scriitoricească. Debutasem în... 1974, cu un poem în „Luceafărul”. În 1978, am suferit un accident – aici ar fi multe de povestit –  şi renunţasem să mai scriu. Mă mulţumeam să fiu dascăl şi mai trimiteam poezii, o dată la cinci ani, unor publicaţii, care mă acceptau sau nu. În 1984, Florin Mugur îmi propusese să scriu un roman pentru Cartea Românească. Am comunicat cu el tot prin poştă, că n-am reuşit să-l întâlnesc, deşi el mi-a propus de câteva ori acest lucru. N-aveam nici telefon ca să-l sun, după cum îmi sugera mereu. A murit şi toate proiectele mele s-au risipit. Romanul românesc se anemiase epic, proza părea a-şi fi epuizat resursele. Apoi, prin anii ’90, mi-a căzut în mână „Amantul Colivăresei”, de Radu Aldulescu. Am simţit dintr-o dată, ca pe vremea lui Preda, că pagina de carte îmi palpită, vie, în mână, că personajele se mişcă sub ochii mei, că autorul are talent şi e un mare scriitor. Radu Aldulescu are meritul incomparabil de a fi reînviat romanul românesc aproape muribund, de a-i fi infuzat sângele sănătos al unei realităţi durabile şi, în definitiv, de a fi salvat această specie de la colaps. Este o performanţă literar-culturală fără precedent, nu îndeajuns de mult subliniată. Iată, mi-am zis, se poate scrie şi literatură adevărată, nu conserve puse între coperţi. Şi m-am reapucat de scris.

Necâştigând decât inamici din preocupările mele, aproape că aş renunţa la scris. M-aş mulţumi să-i citesc pe alţii, aşa cum făceam în copilărie şi eram fericit. Aveam două locuri de lectură descoperite de mine. Unul era o poiană dintr-un crâng de salcâmi, acoperită cu iarbă grasă şi deasă şi cu nişte flori albastre, frumos mirositoare, năpădite de fluturi şi de albine. Peste 30 de ani aveam să-mi amintesc de plantele acelea aromate şi să-mi dau seama că erau inflorescenţe de lavandă! Al doilea era cimitirul, unde erau fragi sălbatici, stânjenei şi crini uriaşi, tufe de liliac şi gard viu. La umbra şi în parfumul lor i-am citit pe Faulkner, Mann, Sadoveanu, Marquez şi ceilalţi.

−                Dacă unii se supără recunoscându-se, chiar și parțial, în textele dumneavoastră, ce soluții aveți? Să ficționalizați precaut, încercând să omiteți orice conexiune cu realitatea, să nu mai scrieți, dându-le, astfel, satisfacție, să vă schimbați localitatea de domiciliu sau să nu mai scrieți deloc... Ori, poate, să continuați în aceeași manieră?

–   Sigur că trebuia să-i menajez din start. „Călugărul Negru” este un exemplu de „ficţionalizare precaută”, cum spuneţi dumneavoastră. Repet, n-am scris niciodată cu gândul de a ridiculiza pe cineva. Sunt un tip empatic şi am cultul prieteniei. (Am avut prieteni fabuloşi, dar ăsta e un alt capitol.) N-aş vrea să pun pe nimeni în situaţii stânjenitoare. Eroarea e că, pe plan local, romanele mele au fost citite ca şi cum ar fi fost ziare. Unii – am surprins modul acesta de a percepe literatura mea chiar şi la un prieten care e pictor de valoare! -  au convingerea fermă că fiecare personaj dintr-o carte corespunde unei persoane reale. Aşa am ajuns să-mi dau seama de ce Marquez folosea, în romanele sale, evenimente petrecute în urmă cu zeci de ani. În momentul scrierii nu mai existau supravieţuitori a căror onoare ar fi putut fi lezată. Poate că cititorii n-ar trebui să cunoască biografia unui autor. Cei care te ştiu ori trăiesc în preajmă-ţi caută, în cărţile tale, asemănări cu fapte petrecute aievea, filiaţii, scene „adevărate”. Dar oamenii care s-au supărat nu mi-au făcut mai nimic, după cum vedeţi. N-au tras cu puşca după mine, nu m-au înjunghiat, nu mi-au aranjat o ambuscadă. Un ins mai puţin sensibil nici n-ar fi observat nemulţumirea lor.

Problemele serioase sunt altele. Trudesc şase ore pe zi în şcoală, de 35 de ani. Umplu tabla cu explicaţii, la fiecare oră, de cinci-şase ori. Asta îmi consumă toată energia. Salariul e de mizerie şi mai dau şi acasă meditaţii, câteva ore, pe sume de nimic sau pentru prieteni care au memoria scurtă şi uită repede ce-am făcut pentru ei. Cultiv legume în grădină, pentru consum propriu şi activitatea respectivă îmi confiscă restul de timp. Vedeţi că abia am avut răgaz să răspund la întrebările dumneavoastră. Când să mai scriu şi să citesc? Ştim de la Hemingway şi Radu Aldulescu că un prozator trebuie să scrie zilnic, într-un anumit ritm. Şi atunci? Simt că aş putea face lucruri cu totul deosebite. Dar când? Va trebui să schimb ceva la viaţa mea. Vreme multă nu mi-a mai rămas.

În altă ordine de idei, deşi mă înţeleg perfect cu ei, dragii mei elevi învaţă tot mai puţin şi nimeni nu mai are nevoie de gramatică şi literatură. Am avut performanţe excepţionale, dar acum copilaşii nu prea mai deschid caietele cu notiţe. Acum am priceput că şi elevii exercită o influenţă asupra profesorilor. Dacă un dascăl are neşansa de a prinde, decenii în şir, numai clase de loaze, se descalifică el însuşi, fiindcă nu simte nevoia să se perfecţioneze şi să facă lucruri deosebite la clasă. La ce bun să-mi mai dau sufletul la catedră, dacă nu e nevoie? Să-mi capăt duşmani şi pe acest plan? Zilnic, la şcoală fac o enormă şi inutilă risipă de energie.

Am avut necazuri şi pe alte planuri. În urma unei proaste comunicări cu părinţii, am fost nevoit să-mi cumpăr o casă. N-am făcut imediat actele şi pe urmă am avut mari probleme şi ani în şir de insomnie. Am refăcut casa din temelii, am băgat bani mulţi, iar acum constat că e necesar să refac fundaţiile, s-o renovez şi să trag garduri noi. Salariul e mic, din scris n-am câştigat aproape nimic, exceptând premiul ASB şi banii cu care m-au plătit, pentru colaborare, revistele „Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş” şi „Astra”. În rest, niciun leuţ. Am făcut şi o carte de teste şi comentarii pentru pregătirea elevilor, editorul a câştigat sute de milioane, dar a uitat să-mi dea un fifiric. Acelaşi editor m-a răsplătit cu mulţumiri pentru o prefaţă la Topîrceanu şi m-a rugat să-i fac, dacă se poate, prefeţe pentru toată colecţia! Aşa, gratuit! Alţii o duc la fel sau mai rău.

Aşa că visez să-mi schimb serviciul, să lucrez la un birou sau să am altă slujbă – Faulkner şi Dumitru Ungureanu au fost fochişti – şi să am timp pentru scris şi lectură. Eventual chiar să plec de aici, dar nu din pricina oamenilor de care mă simt legat în continuare.

– Spuneţi că nu vă place să comandaţi sau să fiţi comandat. Sigur aveţi ceva interesant de povestit în legătură cu experienţa dumneavoastră militară... Îndrept „reflectorul” spre această zonă şi pentru că aţi amintit de Radu Aldulescu şi al său roman deosebit, „Amantul Colivăresei”.

– Cu toate că am avut o tinereţe rebelă, când am simţit din plin libertatea de a trăi, sunt un tip prietenos şi încerc să le fac pe plac celorlalţi, în limitele decenţei şi ale unei demnităţi neafişate ostentativ. Dar nu-mi place să comand, să fiu şef, să-i abat pe oameni de la linia propriului comportament. Nu agreez mai cu seamă umilirea unui om de către alt om. De aceea nu-i suport pe aroganţi. E singura categorie de oameni cu care nu mă împac. Cum să zic, am antene speciale pentru ei, îi simt de la distanţă şi fac alergie. Nu mă pot abţine să nu-i ridiculizez. La rândul lor, ei mă urăsc instantaneu, fără să apuce să mă cunoască bine. Totuşi, armata e altceva: ordine, disciplină, armonie în acţiune. Am trăit acolo câteva momente comice, valorificate în „Gheţarul”. Nenorocirea e că în perioada respectivă aveam o depresie puternică pe care o făcusem în ultimul an de liceu. Fusesem îndrăgostit de o colegă de clasă căreia nu îndrăznisem să-i adresez niciodată cuvântul! De la ea a pornit construcţia personajului Ioana/ Sevghin, din „Călugărul Negru”. Secvenţele relatate la paginile 30-33 se referă la perioada respectivă, numai că Mariana cea reală nu avea înfăţişare de asiatică, aşa cum au Ioana şi Sevghin, ficţiunile mele. Dar eram fascinat şi bolnav de fata aceea. Ultima dată am văzut-o în 1976, în timp ce eram în troleibuz şi mă îndreptam către Facultatea de Litere, unde urma să dau examen de admitere. Am văzut-o plimbându-se pe trotuar, în zona Cotroceni, în compania unui alt fost coleg de clasă, pe care îl chema, ce ironie, Şerbănoiu. Aproape 30 de ani m-am gândit la ea şi am visat-o, iar când eram foarte bolnav, imaginea ei îmi apărea, ca o fantasmă, în faţa ochilor. Între timp, am aflat mai târziu, M. s-a căsătorit cu un băiat provenit de la ţară. Are o fată şi un băiat mari şi la casele lor. I-am descoperit pe Facebook, iar cu el m-am împrietenit. Nu e mică lumea asta? La un moment dat, m-am trezit însă că nu-mi mai amintesc vocea ei, mersul, chipul. Cămara sufletului meu, în care o ţineam pe M. ca pe o prinţesă egipteană – am o fixaţie cu Orientul! - , era goală, goală, goală. Nu mai simţeam nimic pentru ea. Nici măcar cenuşa arderilor de odinioară nu se mai păstrase. Nu e adevărat că iubirea este eternă. E doar o iluzie. Numai Marquez reuşeşte să ne convingă, în „Dragostea în vremea holerei”, că lucrurile stau altfel. (Am încercat să salvez povestea asta de la moarte în „Călugărul Negru”.) Aşa că am început armata – în Câmpulung Muscel, la vânători de munte –  într-o stare de amorţeală bolnavă. Eram ca o insectă prinsă în plasa unui păianjen. Abia mă mişcam şi auzeam comenzile ca printr-un perete de vată. După ce se dădea stingerea, mai trecea o oră până adormeam, dar numai dacă foloseam somnifere. Noroc că a trebuit să mă operez de apendicită – evoc momentul în „Călugărul Negru” – şi am rămas veselar, la bucătărie, alături de viitorul regizor Tompa Gabor şi de un poet talentat, care însă nu s-a realizat, Ivan Gheorghe. Eram filologi, istorici – am văzut că Eugen Bola, unul dintre ei, este acum prefect de Constanţa, iar Dan Falcan, alt camarad, a ajuns director la un mare muzeu bucureştean! –, filosofi, actori şi regizori. Dintre toţi, regizorii s-au împlinit la nivelul posibilităţilor lor: Dominic Dembinski, Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză. Să amintesc în fugă lucrurile frumoase care mi-au rămas din armată:

−                    prietenia cu Marin Neagu, Tompa Gabor, Ivan Gheorghe, Marian Ovidiu, Călin Ciubreag, Liviu Papadima şi Doru Mareş ;

−                    figurile luminoase ale locotenetului-major Emil Dângeanu şi maiorului Arvatu;

−                    camaraderie trăită pe viu, în cele mai grele momente;

−                    munţii care ne vegheau de dincolo de dealurile Câmpulungului Muscel;

−                    luna verde, strălucind în fiecare dimineaţă, pe un cer roz.

În ceea ce-l priveşte pe Radu Aldulescu, pot spune fără ezitare că este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile. Imediat ce i-am deschis prima carte, am înţeles acest lucru.Eram uimit. Iată cum începe un articol pe care i l-am dedicat: ”El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda : aceeași mână "grea", același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină.”

De la Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban ne-am obişnuit ca un romancier să nu înţeleagă decât proza pe care o scrie el, refuzând din start alte formule artistice. Iată un scriitor proeminent care scrie cu înţelegere şi generozitate despre confraţii săi. Asta înseamnă şi putere morală: la cât talent, atâta caracter. Mă refer, fireşte, la el, nu la mine. Revenind la faptul că el nu s-a impus instantaneu, cum ar fi meritat, mă gândesc că subiectivitatea este de acceptat în cazul unor prozatori, dar nu şi în situaţia în care eşti critic literar. Nu e normal ca în peisajul literar să existe numai prietenii tăi. Când făceau critică de întâmpinare, Nicolae Manolescu şi Valeriu Cristea nu ţineau cont de relaţiile personale. Augustin Buzura era un doctor obscur, când Valeriu Cristea a scris despre el în „România literară”. Emil Brumaru era medic la Dolhasca şi nu-l impresiona deloc, bunăoară, pe Mihai Ursachi, însă asta nu l-a împiedicat pe Manolescu să-l promoveze ca pe un mare poet. Când Cărtărescu a citit prima dată în „Cenaclul de Luni”, liderii de atunci ai grupului – viitorii lui prieteni – au sărit să-l sfâşâie, dar acelaşi Manolescu le-a închis gura, în final, demonstrând în mod strălucit că este un mare poet. Şi sunt atâtea şi atâtea cazuri de scriitori scoşi la lumină tocmai de atitudinea verticală şi fermă a unor critici literari de mare forţă. Păi, să stea, în zilele noastre, un romancier în Dolhasca, naiba ar mai auzi de el? Ar fi mort şi îngropat de la prima carte.

La Valeriu Cristea şi la Nicolae Manolescu se uita toată lumea literară ca la nişte oracole.  Sunt şi azi profesionişti care nu analizează o carte din perspectiva unor interese de grup ori personale. Nu sunt un tip prăpăstios, nu văd conspiraţii nicăieri. Dacă un critic tace ostentativ după ce îi trimiţi o carte, înseamnă că nu i-a plăcut şi cu asta basta. E mai bine să nu spună nimic, decât să te desfiinţeze în numele unor estetici inventate ad-hoc şi invocate la momentul oportun. În ceea ce mă priveşte, sunt foarte mulţumit cu statutul meu. Sunt scriitor şi asta e totul pentru mine. Sunt fericit din acest punct de vedere. Nu mă consider nedreptăţit – ba dimpotrivă! – nu sunt frustrat, nu agreez premiile şi gălăgia făcută în jurul cărţilor. Ce bucurie poate fi mai mare decât aceea de a crea viaţă şi personaje care se mişcă pe pagină, sub ochii tăi?

Nu ştiu însă dacă nu este o greşeală să faci direcţie literară din propriile gusturi. Ce ne place e valoros, ce ne displace e zero. De unde până unde? E o vanitate nepotrivită, ca să zic aşa. Ei, stilul lui Aldulescu n-a fost pe placul unora şi specialiştilor le-a trebuit o vreme să-şi adapteze/regleze capacitatea de receptare a textelor puternice ale prozatorului. De ce să nu acceptăm că sunt cărţi de valoare care nu sunt pe gustul unora dintre noi? Şerban Cioculescu spunea că minte acela care spune că a citit cu uşurinţă „Ulise” de Joyce şi că i-a plăcut în întregime.  

- I-am întrebat pe câțiva critici cât de obiectivi pot fi atât timp cât sunt plătiți, sub o formă sau alta, de o anumită editură. Suntem noi bolnavi sau e normal să ne punem această problemă?

- Voi face câteva precizări necesare. Prima este că observaţiile mele se limitează la proză. Poezia are un regim special, iar poeţii au o altă mentalitate şi un alt orizont de receptare, comparativ cu prozatorii. De multe ori, ei se lipsesc de critici, fiindcă înţeleg mai bine textele şi sunt exegeţi profunzi. Înţeleg mai în adâncime şi proza, dovadă că unii dintre ei au devenit romancieri de elită. Stăpânesc mai bine limbajele de orice tip. Deşi centrul de greutate al unei literaturi este romanul, adevăraţii stăpâni ai limbii sunt poeţii. E suficient să dau zece-cincisprezece  nume ca să ne convingem că avem poezie la nivelul interbelicilor. Nu mai spun că sunt trei-patru poeţi care s-au apucat să scrie proză şi o fac strălucit. Când am citit „Mortido” şi „Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean, am simţit, de fiecare dată, adierea capodoperei. ( Aşa s-a întâmplat când am deschis  „Îngerul încălecat” şi „Proorocii Ierusalimului”de Aldulescu „Simion Liftnicul” de Petru Cimpoeşu, „Cruciada copiilor” de Florina Ilis, „Scândurica” de Dan Miron, cărţile semnate de Agopian, Gheorghe Schwartz,  Ioan Groşan, Cristian Teodorescu, Dan Stanca, Nicolae Stan, Bogdan Suceavă, Teo Bobe, Dumitru Augustin Doman, Dumitru Ungureanu, Dan Perşa, Aurel Maria Baros, Dragoş Voicu, Geo Galetaru, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Alexandru Petria, Dan Lungu, Răzvan Rădulescu, novatorul Liviu Drugă, Cristian Meleşteu şi alţii câţiva, dar aceştia, cu excepția lui Meleșteu,  au scris de la început proză.)

A doua este că remarcile mele nu au un caracter personal. La cât s-a scris despre mine – stau departe de viaţa literară şi am câţiva prieteni literari, dar numai pe trei dintre ei i-am văzut la faţă! –, mă consider un răsfăţat şi un norocos. Despre mine s-au pronunţat la superlativ mari romancieri, precum Radu Aldulescu şi Constantin Ţoiu, dar şi numeroşi critici literari de primă mână. Pefect verticali din punct de vedere moral, adică liberi de amiciţii şi de inamiciţii, dar şi fără teama că ar putea ieşi dintr-un front comun, mi s-au părut a fi câţiva critici şi istorici literari consacraţi, dar nu le dau numele, fiindcă ei n-au nevoie de publicitatea făcută de mine şi s-ar putea să uit pe vreunul, iar după aceea să am grave probleme de conştiinţă. 

Sunt însă de-a dreptul impresionat de foarte tinerii Gabriela Gheorghişor, Felix Nicolau, Marius Miheţ, Lucian Hodoboc, Oana Purice, Andrea Hedeş,  Cristina Timar, Cristina Ștefan, Daniela Firescu. Ei scriu în mod cu totul dezinteresat, din pasiune pentru literatură. Cel puţin asta este impresia mea, de om care, prin forţa împrejurărilor, se ţine departe de lumea literară şi poate observa fenomenul cu o relativă detaşare. Nu conduc edituri, nici reviste importante şi nici în Uniunea Scriitorilor nu am vreo funcţie. (Nu doresc nimic de acest fel. M-ar fi tentat postul de portar, fiindcă, după 35 de ani, m-am săturat de învăţământul ăsta dat peste cap, dar cum locul e ocupat, n-am nicio soluţie.) Repet, nu sunt deloc supărat pe cei care au tăcut sau, vorba lui Radu Aldulescu, nu m-au băgat în seamă. Este opţiunea lor şi le-o respect. Dacă aş fi fost prieten cu cei care n-au zis nimic, poate că doi-trei mi-ar fi trimis mesaje personale şi mi-ar fi comunicat ce nu le-a plăcut în ultima mea carte. Oricum am da-o, pe vremea când „România literară” avea o echipă de critici foarte buni – alături de N. Manolescu şi Valeriu Cristea, mai colaborau Lucian Raicu, Eugen Simion şi Mircea Iorgulescu –, comentatorii obişnuiau să se pronunţe despre cărţi care ilustrau întregul spectru literar al epocii. De pildă: «Ziua uitării», de Corneliu Ştefanache, este un roman de nivel mediu etc. (Nicolae Manolescu)

Nu ştiam că unii critici sunt angajaţi la diverse edituri şi că intră în obligaţiile lor de serviciu să promoveze cărţile tipărite acolo, să participe la lansări şi să încropească studii convingătoare despre cutare sau cutare autor. Un cârcotaş sau un frustrat ar zice următoarele : «Acum înţeleg multe lucruri care îmi păreau ciudate, inexplicabile. Bănuiesc că numai editurile mari îşi permit un asemenea lux. Cronicarii la care vă referiţi devin agenţii literari ai unei tabere literare de care sunt legaţi prin interese comune. Altfel spus, sunt dependenţi. Dar în cazul ăsta nu mai pot pretinde că sunt echidistanţi şi că se pot pronunţa global despre fenomenul literar. Aparţin unui grup care îi susţine şi pe care îl întăresc cu autoritatea lor. E limpede de ce unii dau impresia că scriu numai despre genii şi, ca un făcut, geniile astea mişună numai prin redacţiile de care ei sunt apropiaţi!

 Editurile mari scot şi cărţi proaste, excepţional mediatizate. Ce face profesionistul? Le laudă şi pe acelea? Şi nu se poate ascunde nici măcar în spatele unei doctrine literare, adoptate, să zicem, de tabăra din care face parte. Mă întreb dacă, în asemenea condiţii, te mai poţi uita cu încredere în gura unui critic, salariat al unui cerc literar bine precizat, şi să mai şi crezi ceea ce scrie. Aşa se şi explică de ce literatura română e fărâmiţată pe feude şi familii. O oglindă spartă în nenumărate cioburi, fiecare având pretenţia că reflectă întregul. E un mod păgubos de a face politică literară. Scriitorii sunt împrăştiaţi în găşti şi bisericuţe, unele mai mari şi mai apropiate de centrul de putere, altele mai mici şi frustrate. Nu se suportă între ele, exact ca partidele politice. Dar dacă nu faci parte din nicio echipă? Te apuci să vinzi legume la piaţă?.»

Dar pe mine condiţia de scriitor mă face, cum spuneam, fericit şi cred cu tărie în principiul potrivit căruia nu e treaba scriitorului să-şi dea cu părerea despre critici, aşa cum un fotbalist nu trebuie să comenteze deciziile arbitrilor. Fiecare cântă sau piere pe propria limbă. E de înţeles ca oamenii să caute o bucată de pâine, într-o societate care n-are pic de respect pentru valori. Scriitorul trebuie să-şi construiască opera, nimic altceva. Aş vrea să pot scrie  cărţi echivalente cu „Un veac de singurătate”, „Iosif şi fraţii săi”, „Ghepardul”, „Deşertul tătarilor”, „Orbirea”, „Sub vulcan”, „Rodul pământului”, „Zgomotul şi furia”, „Lumină de august”, „La răsărit de Eden”, „Bouvard şi Pecuchet”, „Ora de germană”, „Relatare despre regele David”, „Detectivii sălbatici”. Îi vedeţi pe Thomas Mann şi pe Marquez răfuindu-se cu criticii literari?

Nu judec pe nimeni şi nu sunt îndrituit să stabilesc ce este şi ce nu este moral. Criticii sunt tot scriitori, am mai spus-o şi cu alt prilej. Ei imaginează scenarii de idei în care cărţile şi autorii sunt personaje mai mult sau mai puţin convingătoare. Am o mare stimă pentru toţi autorii de valoare. Punct.

Mă nedumereşte însă practica unor edituri mici. Pretind autorului o sumă imensă pentru editare, acoperind toate cheltuielile şi trăgându-şi oarece profit. Apoi aruncă opurile rămase într-un ungher, aşteptând ca poetul sau prozatorul să şi le cumpere singur. Nu mi s-a întâmplat şi nu-mi vine să cred că se poate petrece aşa ceva.

− Ce spuneți este de-a dreptul scandalos, ca să nu mai amintesc de ilegalitatea unei astfel de afaceri. Oare ți se dă și chitanță când îți plătești recenzia? Cum vi se pare suma, în comparație cu salariul dumneavoastră de profesor de limba și literatura română?

 -   Pornisem de la ideea de a nu „înţepa”  pe nimeni. Am auzit lucruri îngrozitoare, dar nu construiesc raţionamente bazate pe zvonuri: cineva a aflat de la altcineva şi mi-a spus şi mie etc. Iar un prieten de la poalele Carpaților mi-a transmis oferta unei case editoriale din provincie – uneori, să ştiţi, locuind aproape în sălbăticie, îmi vine foarte greu să-mi găsesc editor – care suna aşa: 40 de milioane de lei vechi pentru o sută de exemplare trase, cu zece opuri oferite autorului. Ce părere aveţi? S-ar părea că în fiecare oraş funcţionează una sau mai multe edituri. Fiecare face parale din ce poate.  Ne ducem zilele sub zodia supravieţuirii. Aşa înţeleg politicienii că trebuie să fie construită o societate, în secolul XXI. Riscul e major : numai cine nu vrea şi nu are bani nu ajunge scriitor. În acest hăţiş de interese şi de vanităţi este greu, din perspectiva cititorului obişnuit, să-i identifici pe scriitorii veritabili, pierduţi într-o masă amorfă de veleitari. Cine nu are buzunarul plin poate să pască liniştit oile, chiar dacă este un nou Hemingway. Spre cinstea lor, editurile mari nu fac lucruri de felul ăsta, se comportă corect şi au angajaţi profesionişti. Vreau să aduc un omagiu editurilor Tracus Arte – e o onoare să colaborez cu un mare poet, precum Teodor Dună – şi Cartea Românească, unde am fost sprijinit de Mădălina Ghiu şi Bianca Cernat. Revenind la întrebarea dumneavoastră, pot spune, eufemistic, că suma cerută este indecentă, iar salariul unui profesor este umilitor.

 - Vorbeați despre un accident din 1978? Puteți vorbi despre el, pe scurt?

-  A fost un moment straniu. În iarna lui 1978, prodecanul Pompiliu Marcea ne-a scos de la cursul lui Paul Cornea să dezgropăm Universitatea de sub nămeţi. Fusese viscol mare, încă ningea şi bătea vântul, dar de la prelegerile lui Paul Cornea n-aş fi lipsit în ruptul capului. Marcea ne adusese şi lopeţi, pe care le pusese la uşa amfiteatrului Odobescu. Cei mai mulţi s-au bulucit spre ieşire şi au fugit acasă. Am rămas împreună cu Papadima, Călin Mihăilescu şi încă vreo două-trei fete. Ştiu că una dintre ele avea limba foarte ascuţită şi îşi cam bătea joc de toată lumea, dar mai ales de profesori. Nu aveam căciulă, o uitasem sub pupitru după un curs al lui Pavel Ruxăndoiu şi am stat în viscol, cu capul descoperit, mai mult de trei ore. M-am întors la cămin, m-am culcat, iar a doua zi simţeam că am craniul gol pe dinăuntru. A treia zi, mi s-au umflat tâmplele şi au început să-mi dea fulgere de durere prin cerebel „Bătrâne, e nasol de tot, mă încuraja cel mai bun prieten de atunci, Ion Stratan. Am avut un prieten care prezenta aceleaşi simptome. Ce crezi că avea, bătrâne? Lichid la cap, bătrâne. N-a scăpat, săracul!” Am ajuns la Spitalul Studenţesc, unde medicii nu-şi dădeau seama ce am. Dureri persistente la cap, temperatură de 38 de grade Celsius, apoi inflamaţii în jurul gâtului şi, ulterior, în tot corpul. Apăsam pe umăr şi mă durea în creier. Am stat opt luni în spital şi, în halul în care eram, am dat o sesiune de exmene. Nici nu vedeam bine, dar n-am picat nicio probă. Am obţinut în continuare o medie valabilă pentru bursă. Începusem să public eseuri şi poeme prin revistele studenţeşti şi îmi făceam curaj să citesc în „Cenaclul de Luni”, condus pe atunci de prietenul Stratan şi patronat de Nicolae Manolescu. S-a dus totul de râpă. „Accidentul” ăsta m-a îndepărtat pentru decenii întregi de masa de lucru. Aşa se explică de ce am debutat în 1974 şi am publicat primul volum în... 2003. Mi-am revenit parţial datorită sfaturilor unui student, internat şi el pentru o răceală. Mi-a recomandat să mestec Propolis de albine. Am ros, în vara aceea, kilograme întregi. Se găsea pe piaţă şi era ieftin. Mai târziu am folosit Proposept. Dar mai am şi acum necazuri. Probabil că dacă pe atunci ar fi fost folosite antiinflamatoare şi antibiotice corespunzătoare, n-aş mai fi trecut prin atâtea chinuri. Cu timpul, din variate motive, am ajuns însă un musafir obişnuit al Infernului.

-   Să nu lăsăm neacoperit capitolul curiozități de cititor: aveți tabieturi? Cum, când, unde scrieți? Și cu ce?  

-  Scriu în puţinul timp rămas după ce îmi ţin cursurile – cinci-şase ore zilnic – şi după ce dau meditaţii. Reuşesc să fac mai multe sâmbăta, duminica şi în vacanţe. Vedeţi cât timp mi-a luat să vă răspund la câteva întrebări. Duc o viaţă austeră. În 35 de ani de muncă, am făcut un concediu de trei zile, la Slănic Prahova, şi unul, de o săptămână, la mare. Nu beau cafea din 1994, nu mai fumez din 1992. Înainte, beam alcool foarte rar, în stil Faulkner. Adică două-trei zile la rând, apoi pauză şapte-opt luni. Acum nu mai beau deloc. Băutura scade calitatea scrisului. Nu aduce inspiraţia, ci o omoară, dându-ţi totuşi iluzia înşelătoare că scrii genial. Un vaccin antitetanos expirat mi-a reinflamat nişte nervi şi am, periodic, insomnii devastatoare. Au fost ani în care n-am dormit o secundă timp de trei luni. V-am spus toate astea, fiindcă este ceva care mă ghidează de sus sau din inconştient. Când încep să scriu prost şi nu-mi dau seama de asta, mă îmbolnăvesc, nu mai pot dormi şi am brusc revelaţia că merg pe un drum greşit. După ce mă însănătoşesc, iau treaba de la capăt, cu o prospeţime incredibilă, la un nivel superior. Până la „Călugărul Negru”, scriam de mână şi transcriam forma finală pe coli – patruzeci pe zi! -, dar ultima persoană care mi-a cules textul la calculator mi-a făcut atâtea greşeli – multe au persistat în forma finală a textului, deşi romanul a apărut la Cartea Românească –, că m-am hotărât să scriu direct la computer. Tastez încet şi prost, cu un singur deget. Aşa am conceput „Călugărul Negru” și la fel procedez cu articolele de pe blog.

Când aveam treisprezece ani, l-am rugat pe tatăl meu să-mi cumpere „Gazeta literară” de la oraş. În manualul de clasa a VIII-a erau citate texte de Geo Bogza, tipărite în publicaţia respectivă. Dar „Gazeta literară” se transformase în „România literară”, şi aşa am devenit cititor fidel al săptămânalului condus atunci de George Ivaşcu. Dintre cei care semnau în cunoscuta revistă nu auzisem decât de Geo Bogza, Şerban Cioculescu – apăruse în „Cutezătorii”, un periodic pentru elevi – şi Nichita Stănescu. Citind minunăţiile din paginile „României literare”, am hotărât să devin scriitor. Am scris pe o foaie de hârtie „Vreau să devin scriitor.”, am ceruit hârtia şi am introdus-o într-o cutie de lemn, micuţă, pe care am îngropat-o în grădină. Se întâmpla în 1969. Peste ani am săpat să văd dacă mesajul meu către viitor mai există. N-am mai găsit nimic. Poate mica tabacheră, în care bunicul îşi ţinuse tutunul din care răsucea ţigări, putrezise cu totul. Dar visul de odinioară trăieşte încă în mine.

.........................................................................................

Şerban Tomşa (numele din acte Ion Şerban) s-a născut la 12 octombrie 1956, în comuna Sârbeni (Teleorman). Tatăl său, Ilie, a fost mecanic motopompist, iar mama, Niculina, a lucrat în agricultură. Este licenţiat în limba română-limba maghiară (Universitatea din Bucureşti, 1981), iar între 1981-1982 a fost profesor titular la catedra de limba şi literatura română a Şcolii Generale Cartojani, din comuna Roata de Jos (Giurgiu). Din 1982, este profesor titular la Şcoala Gimnazială Gratia, din comuna Gratia (Teleorman).

A debutat publicistic ca poet, în revista „Luceafărul”, în 1974, cu poezia „Eu iubesc trandafirii”. Editorial, a debutat ca prozator, cu romanul „Biblioteca lui Noe” (Editura Mondocart Pres, Bucureşti, 2003). A mai publicat următoarele romane: „Maimuţe în haremul nopţii” (Editura Andreas, Bucureşti, 2006); „Gheţarul” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009) şi „Călugărul Negru” (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013). Alte cărţi: „Limba şi literatura română pentru elevii de gimnaziu” (în colaborare cu Nicoleta Şerban, Editura Andreas, Bucureşti, 2005) şi „G. Topîrceanu, Scrieri alese, antologie şi prefaţă de prof. Ion Şerban” (Editura Andreas, Bucureşti, 2008).

Interviul cu Serban Tomsa a fost realizat de Constantin Piștea pentru Ziarul Metropolis şi pentru blogul său, constantinpistea.wordpress.com

Ziarul Metropolis inaugurează o serie de „interviuri – foileton” cu scriitori români contemporani. Primul pe lista noastră este Şerban Tomşa, autorul romanelor „Biblioteca lui Noe”, „Maimuţe în haremul nopţii”, „Gheţarul” (premiul Asociației Scriitorilor din București) şi „Călugărul Negru”.