Nedumeriri și propuneri

     Suntem un popor de artiști. La noi nu contează ce faci sau ce spui. E important cum glăsuiești. De pildă, oamenii politici sunt judecați, ca în utopia imaginată de  Swift, după principii care n-au nicio legătură cu menirea lor. Menționez două asemenea criterii :
1. apartenența etnică;
2. talentul oratoric.
Să mă ierte Dumnezeu, dar datorăm ziariștilor multe dintre nenorocirile care s-au abătut asupra noastră după 1989. Te aștepți ca un analfabet să umble cu idei preconcepute, dar nu e acceptabil ca un veteran al presei să susțină tâmpenii care te lasă fără grai. Ce treabă are etnia cu priceperea și cinstea unui politician onest? Înseamnă că atunci când Obama a anunțat că intră în cursa electorală, ar fi trebuit ca o echipă de patrioți - întărâtați de jurnaliști la fel de inteligenți ca Ion Cristoiu - să-l ia de spinare și să-l arunce într-o colibă din Kenya. Iar lui Sarkozy, care s-a obrăznicit să candideze la prezidențialele Franței și să le și câștige, să i se arate Budapesta și după aceea Ierusalimul. Sexul, etnia, culoarea pielii și religia te fac automat un om bun sau rău, competent sau incompetent, cinstit sau hoț? Însușirea de a vorbi frumos în public să aibă vreun amestec în realizarea unor proiecte sociale? Adică Mihai I și Carol I au fost niște regi modești, iar Carol al II-lea a strălucit?  Se spune că Ionel Brătianu, făuritorul României moderne, n-a ținut niciun discurs în Parlament. Într-o povestire de Cehov există un personaj care poate vorbi tot timpul curgător și elocvent, fie că e treaz, fie că e beat mort, fie că e sculat brusc din somn, după cel mai devastator chef. Cuvintele îi ieșeau din gură, scrie Cehov, așa cum curge apa pe burlan. De aceea omul este luat pe sus și dus la toate înmormântările - precizez că el n-are nicio legătură cu preoția, fiind un oarecare -, pentru a ține câte o alocuțiune în cinstea proaspeților decedați, pe care, amețit find, îi confundă cu unii dintre participanții la ceremonia funebră respectivă. El se adresează mortului, însă rostește numele unui om viu, de față la toată mascarada. Un asemenea bărbat ar fi bun pentru funcția de Președinte al României. Și nu i-am cere să țină decât o singură cuvântare, la îngroparea definitivă a neamului nostru. Chiar nu ne-am săturat de comedianți? A comunica eficient nu înseamnă a lătra retoric. Oratoria e seducătoare ca artă, dar din punct de vedere politic este fundamental manipulatoare și văd, consternat, că a devenit o normă de evaluare a politicienilor. Poate că pasiunea asta bolnavă pentru expuneri teatrale ni se trage de la cuvântările kilometrice, de pe vremuri, ale Tovarășului. ( Să reținem că Fidel Castro a ținut totuși cele mai lungi monologuri, de câte șapte ore, șapte ore și jumătate. Cubanezul a vorbit într-o anumită împrejurare până a leșinat. ) Și de unde până unde duce vorbăria la prosperitate economică?
Interesant ar fi să aplicăm aceste prejudecăți la lumea literaturii.
Caragiale este un scriitor prost, fiindcă a fost un albanez grecizat.
Victor Eftimiu a scris poezii și piese de teatru slabe, că era... albanez.
Tot albanez a fost și Demostene Botez.
Garabet Ibrăileanu nu mai contează în cultura noastră, din moment ce a fost armean. De aceeași etnie sunt Ștefan Agopian, Bedros Hrasangian, Varujan Vosganian.
Nichita Stănescu și Ion Stratan aveau, în vene, și sânge rusesc.
Max Blecher și Mihail Sebastian au fost evrei.
Leonid Dimov a fost bulgar.
Și așa mai departe.
Propun să-i ștergem din istoria literaturii române pe Marin Preda, Marin Sorescu și Fănuș Neagu, pe motiv că aveau o foarte proastă exprimare orală. Abia bâiguiau, abia bolboroseau câteva vorbe. Ce să mai vorbim, mai toți scriitorii români de valoare, cu excepția lui Delavrancea, erau proști vorbitori.
Trăiască palavragiii!