”La mișto” : blestemul de a trăi în Valahia

   În urmă cu zece ani suportasem o operație minoră și treaba asta m-a dus la o depresie cruntă, din pricina celor care m-au operat și îngrijit. Eram la un spital prestigios din București, mă dusesem cu pile și plătisem bani destui. Chirurgul, un tăietor-cusător pe bandă, îmi ieșea zilnic înainte înainte de a-i da plicul cu bani. După aceea o lua la fugă, când mă vedea, strigându-mi : ”Dom profesor, n-am nicio secundă liberă!” Fugea ca nebunul, după alți clienți și nu mi-a dat niciun sfat în legătură cu tratarea rănii pe care mi-o făcuse. În salonul meu era un tânăr foarte interesant. Era soldat și semăna cu John McEnroe în tinerețe. Fusese campion mondial la judo, juniori, iar succesul ăsta l-a făcut să-și piardă busola. Nu se mai ducea dimineața la liceu și lua barurile la rând. ”Se găsea totdeauna cineva care să mă cinstească în fiecare local în care intram. N-aveam nevoie de bani să beau până la inconștiență”, îmi spunea el. Atunci am auzit prima dată ideea asta : că există oameni care nu au ne nevoie de bani, pentru a bea prin cârciumi. Băiatul golea la sticle până se urca pe masă, întindea mâinile în lături și striga : ”Sunt Dumnezeu! Sunt stăpânul lumii!” A tot băut până într-o noapte, când a fost pe punctul de a-și omorî prietenii, fiindcă nu i-a mai recunoscut. Ca să-și revină, a cerut să-și satisfacă stagiul militar. De la el am auzit o construcție interesantă : ”să fii operat la mișto”. Când a trebuit să-mi fac o colonoscopie, cei doi medici care au vârât camera în mine ( unul e celebru, a descoperit un virus abdominal, dar, din câte mi-am dat seama, are un caracter de rahat; celălalt părea un minoritar foarte arogant) s-au uitat unul la altul și au spus :”Profesorul e operat la mișto. Încă puțin și l-ar fi lăsat handicapat.” Mai târziu am reflectat la chestia asta. Perfidul Băsescu și hahalera Tăriceanu nu s-au operat în țară, ei au făcut-o pe bune, la Viena, pentru că le-a dat mâna.
    Am văzut zidari, dulgheri și zugravi făcându-și treaba ”la mișto”, deși pe bani mulți. Unii făceau un gard și era nevoie ca proprietarul, care îi plătea fabulos, să-i ia la înjurături ca să pună și ei stâlpii în poziție cât de cât verticală. Altul înfigea diblurile de prindere a izolației unei case doar în polistiren, fără aderență la zid. Am văzut termopane prin care fluieră vântul.  Am văzut reabilitări devastatoare pentru clădirile asupra cărora se lucra. Iar banii erau de ordinul zecilor de miliarde. Firmele străine care au afaceri la noi au împrumutat obiceiurile românești. Cu eforturi imense am cumpărat o micuță mașină străină, un Peugeot 206 . Plătesc de nouă ani și mai am unul pentru a scăpa de obligații. În primii ani, eram obligat să duc periodic mașina la ”vizită”. O încredințam unui prieten care o lăsa la firmă. Ce făceau mecanicii de acolo? Nu schimbau uleiul, nu reparau nimic, însă mai furau din piese. Am constatat, de exemplu, că nu mai am cheie pentru roți, când am vrut să schimb cauciucurile. În alt plan, politicienii de stânga/dreapta nu au auzit în viața lor de Marx, Engels sau de doctrinele politice. Sunt analfabeți și se scot punând niște icoane pe pereți. Zâmbind malefic, vorbesc despre îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației și își votează privilegii și pensii incredibile. Ne vorbesc ”la mișto”, ca unor babe ignare. Singura diferență dintre stânga și dreapta e că prima tabără ține mâna stângă sus și fură cu dreapta, iar a două gașcă ține mâna dreaptă sus și ne caută prin buzunare cu stânga. Așa înțeleg ei să facă politică. Toți acționează EXCLUSIV ÎN INTERES PROPRIU. Jurnaliștii, cel mai adesea lipsiți de cultură, le vâră demnitarilor corupți microfoanele sub nas și îi lasă să spună cele mai crunte aberații. Pentru asta primesc bani și otrăvesc conștiința unei națiuni. Ei, arbitrii opiniei, au distrus țara, fiindcă au pactizat cu infractorii și i-au săltat, zeci de ani, în slăvi.
    Românilor de rând le-a intrat în cap că nu se poate trăi din muncă cinstită, că sunt nedreptățiți și înșelați și, ca să nu pice de proști, joacă intens la cacealma. Și-au pierdut și ei caracterul. Îi vorbesc de rău pe prieteni, le caută bube în cap și aruncă asupra lor toate păcatele. De pildă, cârciuma e un loc de socializare, în care e firesc să intre oricine, indiferent dacă bea mai mult sau mai puțin. E normal ( nu o crimă!) ca un bărbat să meargă acolo și să se relaxeze, să comunice cu amicii. Eventual, să se îmbete. Dar e frumos ca fiecare cetățean să-și vadă de treabă. Ce nu e omenește e ca tovarășii de pahar să râdă unii de alții pe la spate și să bârfească precum proastele de pe șanț, după cum îmi spunea un medic că se întâmplă în localitatea sa. Toți sunt ”șmecheri” și ”se fac” unii pe alții. Beau ”la mișto”, vorbesc ”la mișto”, trăiesc ”la mișto”. Adică în afara oricărei valori umane, așa cum își educă și copiii, după cum bine preciza doctorul. Nemaivăzut e că și patronii râd de propriii clienți. Așa ceva nu se petrece, probabil, nicăieri în lume. Ăia îți umplu buzunarele, iar tu îi disprețuiești și îi bălăcărești pe după uși. Am auzit, zicea medicul, cel puțin doi patroni portretizându-și clienții de bază, în termeni de nereprodus. La televizor, o doamnă, politician, povestea că a fost pe Transfăgărășan și a tras la un popas. Nu mică i-a fost mirarea când i-a auzit pe ospătari discutând între ei :” De-ar începe mai repede ploaia, să scăpăm de ăștia! E posibil așa ceva? Interesul gazdelor ar fi fost să câștige niște leuți, dar ei voiau s-o facă stând degeaba.
Trăim și murim în cultul lenei și al lăturilor. Adică ”la mișto”.
Când moare cineva, i se găsesc imediat nenumărate ”merite”. I se fac balade și îl cântă toți prietenii : la vioară, la acordeon, la muzicuță, la ukulele. Calitățile defunctului sunt percepute ca impardonabile defecte. Păcatele reale sunt hiperbolizate.
O națiune se dezintegrează. Își pierde identitatea, așa cum mi-am pierdut eu, acum ,simțul umorului. Catastrofala situație economică a acestui popor e determinată de o incomparabilă mizerie morală.

P.S. Poate că încă nu e totul pierdut. Un motiv de speranță a fost, pentru mine, discursul ținut de o directoare la încheierea anului școlar. Tânăra profesoară m-a impresionat puternic prin probitatea sa profesională și prin respectul arătat deopotrivă colegilor, copiilor și părinților acestora.

Nedumeriri și propuneri

     Suntem un popor de artiști. La noi nu contează ce faci sau ce spui. E important cum glăsuiești. De pildă, oamenii politici sunt judecați, ca în utopia imaginată de  Swift, după principii care n-au nicio legătură cu menirea lor. Menționez două asemenea criterii :
1. apartenența etnică;
2. talentul oratoric.
Să mă ierte Dumnezeu, dar datorăm ziariștilor multe dintre nenorocirile care s-au abătut asupra noastră după 1989. Te aștepți ca un analfabet să umble cu idei preconcepute, dar nu e acceptabil ca un veteran al presei să susțină tâmpenii care te lasă fără grai. Ce treabă are etnia cu priceperea și cinstea unui politician onest? Înseamnă că atunci când Obama a anunțat că intră în cursa electorală, ar fi trebuit ca o echipă de patrioți - întărâtați de jurnaliști la fel de inteligenți ca Ion Cristoiu - să-l ia de spinare și să-l arunce într-o colibă din Kenya. Iar lui Sarkozy, care s-a obrăznicit să candideze la prezidențialele Franței și să le și câștige, să i se arate Budapesta și după aceea Ierusalimul. Sexul, etnia, culoarea pielii și religia te fac automat un om bun sau rău, competent sau incompetent, cinstit sau hoț? Însușirea de a vorbi frumos în public să aibă vreun amestec în realizarea unor proiecte sociale? Adică Mihai I și Carol I au fost niște regi modești, iar Carol al II-lea a strălucit?  Se spune că Ionel Brătianu, făuritorul României moderne, n-a ținut niciun discurs în Parlament. Într-o povestire de Cehov există un personaj care poate vorbi tot timpul curgător și elocvent, fie că e treaz, fie că e beat mort, fie că e sculat brusc din somn, după cel mai devastator chef. Cuvintele îi ieșeau din gură, scrie Cehov, așa cum curge apa pe burlan. De aceea omul este luat pe sus și dus la toate înmormântările - precizez că el n-are nicio legătură cu preoția, fiind un oarecare -, pentru a ține câte o alocuțiune în cinstea proaspeților decedați, pe care, amețit find, îi confundă cu unii dintre participanții la ceremonia funebră respectivă. El se adresează mortului, însă rostește numele unui om viu, de față la toată mascarada. Un asemenea bărbat ar fi bun pentru funcția de Președinte al României. Și nu i-am cere să țină decât o singură cuvântare, la îngroparea definitivă a neamului nostru. Chiar nu ne-am săturat de comedianți? A comunica eficient nu înseamnă a lătra retoric. Oratoria e seducătoare ca artă, dar din punct de vedere politic este fundamental manipulatoare și văd, consternat, că a devenit o normă de evaluare a politicienilor. Poate că pasiunea asta bolnavă pentru expuneri teatrale ni se trage de la cuvântările kilometrice, de pe vremuri, ale Tovarășului. ( Să reținem că Fidel Castro a ținut totuși cele mai lungi monologuri, de câte șapte ore, șapte ore și jumătate. Cubanezul a vorbit într-o anumită împrejurare până a leșinat. ) Și de unde până unde duce vorbăria la prosperitate economică?
Interesant ar fi să aplicăm aceste prejudecăți la lumea literaturii.
Caragiale este un scriitor prost, fiindcă a fost un albanez grecizat.
Victor Eftimiu a scris poezii și piese de teatru slabe, că era... albanez.
Tot albanez a fost și Demostene Botez.
Garabet Ibrăileanu nu mai contează în cultura noastră, din moment ce a fost armean. De aceeași etnie sunt Ștefan Agopian, Bedros Hrasangian, Varujan Vosganian.
Nichita Stănescu și Ion Stratan aveau, în vene, și sânge rusesc.
Max Blecher și Mihail Sebastian au fost evrei.
Leonid Dimov a fost bulgar.
Și așa mai departe.
Propun să-i ștergem din istoria literaturii române pe Marin Preda, Marin Sorescu și Fănuș Neagu, pe motiv că aveau o foarte proastă exprimare orală. Abia bâiguiau, abia bolboroseau câteva vorbe. Ce să mai vorbim, mai toți scriitorii români de valoare, cu excepția lui Delavrancea, erau proști vorbitori.
Trăiască palavragiii!

Scrisul şi vorbele

    E uimitoare apetenţa fiinţei umane pentru cuvântări.
    Se naşte, se însoară sau moare cineva, ieşim în faţă cu o urare, un bocet sau un laudatio. În cazul răposaţilor se face şi o recapitulare a păcatelor lor.
    La aniversări curg elogiile în minunatre râuri, de mai multe grade.
    Generaţii întregi s-au uitat cu ochi admirativi la "domnul Trandafir", învăţătorul de odinioară, care, cu pălăria în mână şi îmbrăcat corect, îi lumina pe ţăranii care aveau copii de şcoală. Le vorbea curgător, înălţător, din inimă. Gargantua, cunoscutul personaj al lui Rabelais, copil fiind, se face de râs când, în cursul unei vizite, un fiu al prietenului tatălui său, i se prezintă foarte ceremonios - "Cu tichia în mână, cu faţa luminoasă şi buzele rumene etc, îi spuse că se numeşte X şi că este preaplecatul său servitor. ."" -, iar el, de emoţie, nu poate să scoată o vorbă. ( "Gargantua rămase cu gura căscată şi începu să plângă ca vaca...") E motivul pentru care Grandgousier, mânios, vrea să-l omoare pe meditatorul odraslei sale. Cuceritorul cuceritorilor, Alexandru cel Mare, a dobândit numeroase cetăţi din Asia Mică, ţinându-le apărătorilor câte un logos ameninţător şi punându-i cu botul pe labe. Împăratul fusese instruit de însuşi Aristotel ! Istoricii strigă în cor că un popor se cucereşte întâi ideologic şi la urmă cu armele.
    Am văzut apoi cum Ceauşescu îşi lungea constant predicile, spunând mereu şi mereu aceleaşi lucruri, dar câştigând enorm în proprii ochi : iată, era cineva, nu oricine poate să vorbească liber ore în şir. Era un fel de ritual de exorcizare a ignoranţei, o autoterapie prin care dictatorul îşi trata complexele. Am pierdut destui ani prin şedinţe care durau şi câte şase ore. Treptat, discursul a ajuns să mascheze un gol şi să ţină loc de competenţă. Aş zice că animalul politic de ieri şi de azi face din pălăvrăgeală un scop în sine, dacă n-aş şti cât de simţitor este boborul la înşiruirile de cuvinte rostite tare, peremptoriu. Să vorbeşti mult pentru a nu spune nimic, iată suprema realizare admirată de unii. Puţini bănuiesc că un om care îşi stăpâneşte meseria n-are nevoie să trăncănească pentru a convinge pe cineva de ceva. De pildă, Marin Sorescu, ditamai scriitorul, abia lega două vorbe. Vorba unui foarte mare poet contemporan : " nu vorbea, bâiguia..." În schimb, am avut un profesor de...istoria Partidului Comunist care ne fascina prin povestirile sale. Era un povestitor înnăscut şi mergeam la cursurile sale, fiindcă numai despre Partidul Comunist nu era vorba acolo. Mă gândeam cu admiraţie ce ar fi scris magistrul, dacă ar fi luat condeiul în mână. ( Nu-i dau numele, am aflat că a murit cu ceva timp în urmă, în floarea vârstei. ) Şi într-o bună zi m-am luminat. Era ultima zi de cursuri din viaţa noastră de studenţi, iar Rodica Zafiu, Călin Mihăilescu şi Liviu Papadima au avut ideea de a da... un extemporal mentorilor noştri. Tema era surprinzătoare : Ce mult v-am iubit ( adică ei pe noi ! ). Mihai Pop jr. a răspuns scurt : DAVOIPENOI ? Ceilalţi s-au chinuit să scrie ceva spiritual, dar în cele cinci minute acordate de nemiloşii discipoli nu s-a putut face mare lucru. Ţin minte că am furat teza lui Nicolae Manolescu - era şi el printre cei examinaţi, deşi nu ne fusese dascăl ! -, de departe cea mai  interesantă. Am păstrat-o multă vreme şi îmi reproşez şi acum că, într-un moment de prietenie extremă, i-am dăruit-o lui Nino Stratan.  Am căutat şi opera domnului care istorisea atât de frumos întâmplări cu lideri politici. Stupoare ! Bărbatul falnic, plin de şarm, mânca articolele hotărâte, nu ştia să folosească deloc cratima, se ajuta mai mult de majuscule, scrijelindu-le urât. Pe scurt, oratorul nu ştia să scrie.
        Am hotărât să mă uit mai puţin  la televizor. Persoanele publice care apar pe sticlă cred că flecăreala de doi bani ţine loc de muncă, de valoare, de pricepere. E adevărat că suntem un popor cu o exprimare eminamente orală, dar va trebui să mai şi închidem gura şi să ne vedem de treabă.

P.S. Wawrinka a jucat formidabil şi a câştigat Australian Open. De câţiva ani este mai bun decât Federer. Mă bucur că m-am înşelat în previziunile mele. Îl respect enorm pe Nadal ca om şi ca sportiv profesionist - e cel mai serios, se antrenează cu cea mai mare responsabilitate şi este un tânăr foarte frumos educat -, dar sunt două lucruri care nu-mi plac la el. Unul este jocul bazat pe forţă şi pe intimidarea adversarului. El s-a născut să strice jucăriile competitorilor, să-i încurce şi să-i umilească. Strâmbăturile sale sunt o tortură pentru orice om normal. Al doilea ar fi faptul că spaniolul nu ştie să piardă. El face parte dintr-o categorie curioasă de oameni care, în orice domeniu ar lucra, vor din tot sufletul să câştige totul - chiar când prestează o muncă de calitate inferioară - şi, dacă se poate, să rămână singuri în branşă. Toate trofeele au fost inventate pentru a fi câştigate de ei. E un minus pentru Nadal, care, în caz că va fi ajutat în continuare de pastile şi de organismul său de fier, va câştiga mai multe titluri de Grand Slam decât Federer. Jocul lui nu este bucuria minţii şi a ochiului, ci o cumplită răzbunare pe potrivnicii care reuşesc să-i trimită mingea peste fileu. Şi ar mai fi ceva. Când simte că pierde, Nadal apelează la tertipuri urâte, pentru a-şi scoate partenerii din mână. 
     

Despărţiri

Când te desparţi de cineva, o lume moare în tine. Dacă îi spui adio unui prieten sau unei iubite, o vreme eşti ca şi mort. Universurile virtuale din fiinţa ta se scufundă. Se vor naşte altele sau nu.
În fiecare zi ne despărţim definitiv de oameni dragi. Profesorii îşi iau însă rămas bun, periodic, de la promoţii succesive de elevi şi devin tot mai bătrâni.
Astăzi a mai plecat o generaţie. Ceva din atitudinea copiilor mi-a dat fiori. Am organizat Ultimul clopoţel. O fată a rostit un cuvânt de rămas-bun, câteva colege ale ei au citit nişte poezii luate de pe net, apoi au vorbit directoarea şcolii, cele două diriginte şi un coleg. În sfârşit, am spus şi eu câteva cuvinte. În tot acest timp, unii copii tremurau de emoţie, alţii erau excesiv de degajaţi şi familiari cu dascălii, ca şi cum aceştia ar fi fost nişte fraţi ai lor, mai mici şi oarecum tonţi, având nevoie la tot pasul de sfaturi binevoitoare.
După ce s-a terminat totul, am mai băgat o dată capul pe uşă, căutându-l pe un profesor. Sala de clasă era pustie, dar atâta mizerie n-am văzut în viaţa mea.  Împrăştiaseră pe jos toate gunoaiele disponibile, iar pereţii erau stropiţi cu suc şi cu cafea. Ar fi fost mai rău doar dacă şi-ar fi făcut nevoile şi ar fi aruncat cu excremente pe pereţi." Ultima noastră mizerie ! ", mi-a zis, zâmbind, un băiat care întârziase pe hol.
Şi atunci am rămas o vreme nemişcat. Mi-am dat seama că printre elevii mei s-ar putea să nu fie nici măcar doi care să se bucure, peste ani, de lectura unui roman precum Un veac de singurătate.
Şi lucrul acesta mi-a dat fiori.