Memorialistică şi ficţiune

          Radu Aldulescu arată undeva că multe romane de azi au un caracter memorialistic. Când nu povestesc ceea ce li s-a întâmplat ieri sau alaltăieri, mulţi prozatori mizează pe perspectiva inocentă a unui copil pentru a depăna amintiri din copilărie, prezentate abil în veşmintele ficţiunii. Şi, vorba lui Rogozanu, nu prea e scriitor român care să nu -şi caute şi să nu-şi găsească "o voce de copil".Oare de ce romancierul român apelează la relatarea unor experienţe reale, în loc să-şi imagineze scenarii epice veridice, precum Rebreanu, Camil, Breban, Ştefan Bănulescu sau chiar Radu Aldulescu? O explicaţie ar fi, după părerea mea, presiunea criticii care merge în direcţia unei estetici a firescului, a naturalului. Marin Preda şi Sorin Stoica n-au inventat nimic şi ne fascinează continuu, în multe texte care vor rămâne în istoria literaturii. Stoica este un nonficţional pur. O asemenea creaţie, elaborată în cultul unui anumit adevăr, are priză şi la cititori. Totuşi, de ce cărţile româneşti valoroase, de azi, nu au acelaşi succes la public precum cele străine?
       Am purces, cu tot entuziasmul, să recitesc povestirile unui important autor contemporan. În cele ce urmează nu intră în discuţie valoarea scriitorului, pe care nu eu sunt în măsură să o afirm sau să o contest. Fac numai câteva observaţii. Începutul fiecărui text este admirabil, în aceeaşi tradiţie a rememorării pline de poezie. Pe urmă se întâmplă ceva care face ca planul realului să gliseze nu spre fantastic, nefiresc sau artificial, ceea ce mi-ar fi plăcut, ci spre un patologic greu suportabil. Într-o scenă, un copil omoară o pisică adormită, bătându-i un cui în inimă. La aceeaşi pagină, un pui de vrabie este torturat ore în şir, în mod inimaginabil, iar când acesta nu mai poate "nici să zvâcnească", copiii joacă tenis cu el, folosindu-l drept minge. În fine, se plictisesc şi îl îngroapă de viu. Ajuns aici, mi s-a făcut rău şi am închis cartea. Mi-a mers prost tot restul zilei. Comentariul prevenitor al naratorului - "Jocurile noastre erau uneori crude şi barbare." -, transformă paginile într-o memorialisrică asumată, o posibilă convenţie literară originală pentru  momentul în care cartea a fost publicată. Poate că de aici izvorăşte cultul tinerilor prozatori pentru insanitatea autentică, pentru cruzime, trivialitate şi monstruos. Estetica / non-estetica / nonficţionalul morbidului constituie însă un element de stres pentru mine şi un obstacol în calea lecturii.