Străinul

     E sfârșit de octombrie, dar ninge ca-n decembrie, cu fulgi lați și transparenți, ca palmele copiilor din poemele lui Nichita Stănescu. Anotimpul ăsta nu seamănă cu celelate toamne Un octombrie hibernal sau o iarnă de octombrie. Cerul este cenușiu și nefericit ca un țăran care nu reușește să intre în rândul lumii, oricât ar încerca.
     Ieri, într-o pauză, un elev de treisprezece ani, cu probleme de comportament, se laudă că a pus un berbec întreg la pastramă.
- Zău? îl  întreb. Și de unde l-ai luat?
- De la unchiu'. Era un berbec d-ăla gras, australian.
- Și cine l-a înjunghiat?
- Eu.
- Ai înnebunit? Ești doar un copil! Cum să omori animale? Poți suferi traume care vor face din tine un criminal.
- Ba tai dă toate! Și țapi, și viței!
- Băi, lasă-mă! Nu știi că iezii și caprele plâng și te imploră să nu le tai?
- Eu le dau cu toporu'-n cap până s-apuce să se vaiete!
- Să știi că nu mai suntem prieteni! Pleacă de lângă mine! i-am zis, scârbit de cruzimea lui.
- Păi, ce, e mai bine să mor de foame? a mormăit el.
Nu cred că aș mai putea crește animale care să fie sacrificate. I-aș considera pe porci drept frații mei și i-aș lăsa să îmbătrânească în cocină. Nu mai vorbesc de viței, miei și iezi. S-a constat științific că un purcel are inteligența uni copil de cinci-șase ani. ( Câinele e și mai  evoluat.)
Grijile mele se îndreaptă către pisici și câini. Azi am curățat cuștile câinilor și le-am umplut cu paie. M., câinele venit de la o vecină în căutarea unei soarte mai bune, și Pașenka, primul maidanez îmblânzit, s-au instalat confortabil la locurile lor și mă priveau mulțumiți. Lupan, cel de-al doilea maidanez,  n-a îndrăznit să intre în locuința sa. Așa a fost mereu. N-a suportat să-i pun zgardă, stă retras și uneori mârâie când îl mângâi. Nu l-am certat niciodată, dar are o frică adânc vârâtă în suflet. Dacă n-ar fi ceilalți, n-ar  putea trăi în spațiul limitat de gardurile mele. Cred că a crescut în sălbăticie și nu s-a simțit iubit de nimeni. E un fugar. În vară, când am avut lucrări la casă, celor trei le-am dat drumul în libertate. Au cutreierat locurile pe care supraviețuiseră odinioară, apoi au venit la portița grădinii. Pașenka și M. au intrat în curte îndată ce le-am deschis, însă Lupan a rămas afară până seara, în ciuda rugăminților mele. S-a întâmplat de câteva ori.  Abia când îi hrăneam, îl convingeam să vină la mine și să rămână în ogradă. Acum, după ce a scrutat zarea, s-a culcat la intrarea în  cușcă. Va rămâne pe veci un străin și nefericirea lui mi se transmite și mie.
       În schimb, Pașenka mă terorizează cu afectivitatea sa, face pe prostul, sare pe mine, îmi murdărește hainele, îmi linge mâinile. ( Uneori, când trec grăbit prin zonă, ceilalți doi îl imită și sar și ei cu labele pe pieptul meu, dar cu mai puțin curaj. ) Când l-am adoptat, avea răni la urechi, de la microcipuri. Probabil că a avut un stăpân care l-a iubit și l-a alintat. Dacă nu trec o zi pe la el, se manifestă cu și mai mult entuziasm în clipa în care mă vede. De fiecare dată când ajung acasă, după un drum la oraș, țipă și scheaună, știind că i-am adus ceva bun. Le împart tuturor ce am, dar numai el se bucură foarte tare.
       Încerc să mi-l imaginez pe stăpânul său de la oraș. E, mai mult ca sigur, un intelectual. Intră în apartament, se spală, își shimbă hainele și ia o carte în mână. Înainte de a întoarce pagina, se oprește câteva clipe și se gândește unde va fi dispărut câinele său și dacă animalul mai este în viață. ( Exact așa cum fac eu când îmi amintesc de motanul Mitea, pe care cineva l-a prins, în vara asta, într-o cursă, l-a băgat într-un sac și l-a aruncat la marginea capitalei. Pe el l-o fi salvat cineva? )
Dar orășeanul nostru nu-și face iluzii. Oftează și merge mai departe cu lectura.

P.S. Barcelona joacă bătrânește, fără fundași și fără atacanți. În general, fără mai nimic, mizând pe superputerile dispărute ale lui Messi și pe sclipirile lui Neymar. O echipă stângace și lentă. Așa se întâmplă când alegi antrenor după criterii etnice. Barcelona este departe de renașterea mult așteptată. Nici Ronaldo nu mai este jucătorul pe care-l știam, dar Real Madrid este cea mai spectaculoasă echipă din lume, având în componență toate starurile mondiale aflate la zenitul carierei. Chiar și așa catalanii îi puteau încurca pe madrileni, dacă Messi ar fi înscris la primele sale două ocazii. Se pare însă că el a rămas, după plecarea lui Guardiola,  doar un fotbalist pentru istorie.
      Finala Simonei Halep este o afacere tipic românească, în care a pierdut mai mult decât câștigase înainte. Și-a arătat slăbiciunile exact când nu trebuia. Mai mult nu comentez, că mă doare capul de necaz.

Suntem ceea ce mâncăm

          ...Şi mâncăm ceea ce suntem.
          Lăsându-i la o parte pe mâncătorii de rahat - de care e plină patria -, majoritatea românilor consumă carne de porc. Identitatea noastră este evidentă. Lăsând gluma la o parte, văd că aflătorii în treabă au început să-şi expună statisticile. Când eram copil, aveam un tovarăş de joacă, dintr-o etnie minoritară, care ştia precis câte pâini, nuci, mere, pere, prune şi dude mâncase până în momentul în care deschidea din nou gura să se hrănească. Era vorba de zeci de mii de fructe, legume şi bucăţi de carne. Acum cică s-ar fi sacrificat 1,5 milioane de porci şi s-ar fi băut 50 de milioane de litri de vin. În treacă fie spus, sunt convins că s-a dat pe gât de două-trei ori mai mult, dar eu n-am contribuit la acest record nici măcar cu un mililitru : am renunţat chiar şi la tradiţionalul pahar băut de Crăciun şi de Anul Nou. Nu e motiv de laudă sau de întristare. După cum, atunci când un om bea, nu e un fapt de ruşine ori de fală. E o opţiune personală - când nu este efectul unei traume - care nu poate fi judecată de ceilalţi.  Aş zice totuşi că performanţele de tot felul, inclusiv artistice, se fac în condiţii de abstinenţă, deşi marile genii au folosit alcoolul ca pe...un prieten al inspiraţiei.
         Ideea este că trăim după criterii cantitative : câte animale am mâncat, câţi bani, câte femei, case şi maşini avem. Calitatea nici nu intră în discuţie.
         Mă gândesc însă cu amărăciune la faptul că atâta vreme cât ne hrănim cu cadavrele unor vieţuitoare nevinovate, nu vom putea depăşi impasul moral în care ne aflăm.

Ceva este, la noi, în veşnică aşteptare

Iată o informaţie de pe net : 
"Am intrat cu un prieten într-o cafenea mică din Belgia şi am comandat. În timp ce ne îndreptam spre masa noastră, doi oameni au ajuns şi s-au apropiat de bar. „Cinci cafele, vă rog. Două pentru noi și 3 în aşteptare”. Au plătit, şi-au luat cele 2 cafele şi au plecat. Mi-am întrebat prietenul „ Ce înseamnă cafele în aşteptare?” Prietenul mi-a răspuns „ Aşteaptă şi-o să vezi.” Au mai intrat câţiva oameni. Două fete au cerut câte o cafea pentru fiecare, au plătit şi au plecat. Comanda următoare a constat în 7 cafele şi a fost făcută de 3 avocaţi- trei pentru ei și 4 „ în aşteptare”. În timp ce încă mă întrebam ce înseamnă „ cafelele în aşteptare”, aceştia pleacă. Deodată, un om îmbrăcat cu haine vechi, care semăna cu un cerşetor, ajunge la bar și întreabă binevoitor : „ Aveţi o cafea în aşteptare?” Şi chelnerul îi serveşte o cafea. Recapitulare : oamenii plăteau de dinainte o cafea care urma să fie servită unei persoane aflată în imposibilitatea de a-şi plăti o băutură caldă! Această tradiţie a început la Napoli, dar a fost răspândită în toată lumea şi în câteva locuri este posibil să comanzi nu numai „ cafele în aşteptare” dar și un sendviş sau o masă completă...faceţi ca această idee frumoasă să fie publicată în toată lumea! Ar fi minunat ca acest lucru chiar să se realizeze."
Mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla în România dacă unii cetăţeni ar fi atât de milostivi încât să plătescă mese calde şi cafele "în aşteptare".  Ar fi câteva posibilităţi :
1. Banii ar fi însuşiţi, fără ezitare, direct de barmanul care a primit comanda.
2. O parte din valoarea comenzii ar fi înhăţată de şeful de sală.
3. Ar apărea intermediarii şi profitorii. 
4. Cum n-avem respect pentru muncă - aşa cum n-avem pentru nimic -, trei sferturi din populaţie s-ar deghiza în cerşetori, pentru a putea mânca şi bea gratis.Am văzut oameni veniţi din concediul petrecut în Bulgaria, cărând cu ei bidoane pline cu whisky, fiindcă acolo mâncarea şi băutura erau la discreţie. Să nu uităm că un fabulist român a inventat expresia "puţin la simţire ".
În toate situaţiile, adevăraţii săraci nu s-ar alege nici cu o ceaşcă de apă chioară.
Dau însă peste o altă ştire care mă luminează :
"Eugene McCarth, profesor la Universitatea din Georgia şi o somitate în lumea specialiştilor în animale-hibrid, propune o ipoteză care va zgudui întreaga comunitate ştiinţifică. Acesta susţine că specia umană ar fi apărut ca urmare a împerecherii dintre o femelă cimpanzeu şi un porc mascul."
Totuşi, ceva e neclar : de ce reprezentanţii unor popoare sunt mai mistreţi şi mai cimpanzei decât semenii lor din alte ţinuturi ?