Verdictul experţilor finlandezi asupra educaţiei din România: profesorul are sarcini birocratice în loc să faciliteze învăţarea

      Rolul principal al unui profesor este de a spijini elevii şi de a facilita învăţarea şi nu de a completa rapoarte şi de a îndeplini diverse alte sarcini birocratice. Calitatea predării este componenta pe care ar trebui să se axeze educaţia şi  nu pe curriculum şi evaluare. Asta susţin experţii în educaţie finlandezi, prezenţi la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Educaţie „FIEdu”, de la Ploieşti.  Numărul mare de copii în clasă, spaţiile şi dotările insuficiente şi neprietenoase, precum şi metodele de predare învechite sau lipsa jocului în procesul de învăţare sunt doar câteva dintre neajunsurile educaţiei în şcolile româneşti, potrivit concluziei profesorilor care au participat la la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Educaţie „FIEdu”, arată un comunicat de presă transmis pe adresa redacţiei de către unul dintre organizatorii evenimentului.  Totodată, consilierul prezidenţial pentru educaţie în Finlanda, Jukka Kangaslahti, invitat de onoare în cadrul evenimentului, a subliniat că majoritatea ţărilor se concentrează pe curriculum şi evaluare când, de fapt, ceea ce contează este calitatea predării şi a educaţiei.   „De ce punem lucrurile cu susul în jos, dacă prin predare susţinem învăţarea de calitate?”, a spus Jukka Kangaslahti, consilier prezidenţial pentru educaţie în Finlanda. Expertul finlandez, a subliniat că rolul principal al unui profesor este de a sprijini elevii şi de a facilita învăţarea şi nu de a completa rapoarte şi de a îndeplini diverse alte sarcini birocratice.   FIEdu 2016 s-a desfăşurat în perioada 13-14 mai, la iniţiativa Asociaţiei „Iubesc Ploieştii” şi a Centrului Educaţional de Inspiraţie Finlandeză, Yuppy Koti Centre din Ploieşti. Cheia în jurul căreia s-a desfăşurat Festivalul de Educaţie a fost modelul finlandez de educaţie.

http://adevarul.ro/educatie/scoala/verdictul-expertilor-finlandezi-educatiei-romania-profesorul-sarcini-birocratice-loc-faciliteze-invatarea-1_573b41fa5ab6550cb8081896/index.html

Prăbușirea sistemului românesc de învățământ

Acum e clar ceea ce îmi spunea cineva cu ani în urmă : se dorește distrugerea sistemului de învățământ public din România. Nu știu de către cine, dar știu de ce. Se urmărește crearea unei forțe de muncă ieftine, bazate pe incultură și pe lipsă de calificare. Vom fi un popor de mankurți.
Cei care se perindă pe la guvernare au la îndemână mai multe căi de subminare a învățământului românesc. Vom enumera câteva.
1. Legislația e schimbată haotic, fără studii de impact și fără o abordare profesionistă a tuturor implicațiilor sociale, culturale și de suprastructură, legate de schimbările propuse. Se intenționa, de pildă, să se mute clasa a IX-a la ciclul gimnazial, deși școlile n-au spații pentru elevi, iar liceele vor fi destructurate. Acum deștepții care ne conduc vor să scoată ore de limba română, de istorie și de geografie din planurile de învățământ, adică să mutileze disciplinele prin care cultivăm identitatea noastră națională. Dacă se urmărește adaptarea școlii la cerințele pieții, de ce au fost desființate școlile profesionale? Iar logica și caracterul nu se formează cu emiterea de vânturi, ci cu noțiuni concrete. Nu trebuie să solicităm prea mult memoria elevilor, dar nici nu vrem să scoatem, de pe băncile școlii, amnezici și inamici ai culturii. E deja prea mult că printre absolvenți sunt copii care nu știu să scrie și nu-și cunosc numele de familie.
2. Școlile sunt evaluate după hârtii. Cu cât mai multe dosare și procese-verbale, cu atât mai bine. Au apărut specialiștii în proceduri, în timp ce oamenii de valoare se îndreaptă spre slujbe care să le asigure supraviețuirea. În România, cei mai mulți cetățeni au un program de supraviețuire. Examenele și prestigiul școlilor stau pe umerii profesorilor de română și de matematică, niște robi marginalizați, dezbinați și culpabilizați în mod permanent. Ei primesc ceva în plus pentru miile de teste, simulări, teze și ore de pregătire suplimentară? Nu, ei fac, la rând cu ceilalți, tone de acte inutile și cronofage.
3. Salarizarea din învățământ este mizerabilă. Cum să nu se uite de sus, la un profesor, elevii care vin la cursuri cu mașini de lux și sunt îmbrăcați în haine de firmă? Umilirea cadrelor didactice, realizată pe toate căile, este una dintre crimele regimurilor care s-au perindat la conducere după 1989. Mai rău, în spațiul public sunt vehiculate cifre mincinoase și manipulatoare. Un profesor cu o vechime de douăzeci de ani n-a avut niciodată un salariu de 2500 de lei. La o vechime de treizeci și patru de ani, un dascăl are o leafă de 1900 de lei. Ce fac ăștia, pe cine prostesc?
4. În conducerea școlilor, cadrele au o pondere mică. Unitățile sunt conduse de părinți și de reprezentanții comunității. De aceea profesorii nu beneficiază de o protecție minimă din partea instituțiilor în care muncesc. În ce domeniu se mai întâmplă asta? În parlament? În guvern? Băieții care dorm acolo de cine și cum sunt evaluați?
5. Normele didactice sunt mărite simultan cu înmulțirea elevilor distribuiți la o clasă. Clasele au ajuns un fel de mulțimi nesfârșite a căror ultimă grijă este să deschidă un manual. Cum să obții performanțe în condițiile astea, de pușcărie din colonii?
6. Profesorii de valoare sunt urmăriți și discreditați cu multă ură, așa cum s-a întâmplat cu magistrul de matematică de la Vianu. Cine pune umărul la asemenea mizerii? Presa și...colegii angajați și în mediul privat. Principala acuzatoare a matematicianului de la Colegiul Vianu este mama unei eleve care nu învață deloc la matematică și directoarea unei școli cu taxă. A mai pus botul, cum spuneam, un profesor din liceu, angajat al reclamantei. Nemulțumiții de la Vianu au trecut rapid în tabăra celor burdușiți cu bani. Poate că domnul care predă istoria nu este un dascăl autentic, din moment ce îl vrea distrus pe colegul său. Un profesor adevărat nu-și blamează tovarășii de suferință, pentru doi lei în plus. Iar angajații din școli ar trebui să se manifeste ca o mare familie. Este adevărat că profesorii sunt împilați și provocați să spună lucruri urâte despre camarazii lor, dar solidaritatea de breaslă ar trebui să le impună tuturor formatorilor de caractere o anumită conduită. Îi lipsește școlii românești dimensiunea culturală și morală? Belferii nu sunt conștienți că, denigrându-se unii pe alții, se scufundă ei înșiși într-o mlaștină din care nu-i mai scoate nimeni? ( Complotiștii de la Vianu se comportă ca africanii de pe vremuri, care își prindeau semenii și îi vindeau negustorilor de sclavi, fără să știe că vor ajunge ei înșiși în cuștile care îi vor duce să muncească pe plantații. )  Se vor găsi câțiva inconștienți care să-i încurajeze în mâncatul rahatului - și, în primul rând, patronii școlilor private -, însă oamenii de rând nu sunt atât de proști, încât să le creadă ”băsnirile”. Aș întreba-o pe doamna care a făcut plângere penală la adresa năpăstuitului de la Vianu câte cărți citește pe săptămână?  Și aș mai vrea să știu dacă o mai putem recunoaște pe femeia amintită printre țațele de pe șanț, după ce îi punem o basma?
7. Solidaritatea între dascăli există, dar apare pe spații mici. Spre lauda lor, profesorii de la Vianu au luat atitudine și i-au ținut partea colegului său, fiind conștienți că scandalul e un cuțit înfipt în inima sistemului de învățământ și că încurajarea unor asemenea demersuri duce la sfârșitul tuturor. De ce, mă întreb, nu și-au expus punctul de vedere reprezentanții marilor licee din capitală? O rivalitate prostească continuă să-i agite pe oamenii care lucrează în laboratorul moral al națiunii.
Vom ajunge o țară de analfabeți, o sursă rentabilă pentru tranzacțiile cu sclavi, din viitor. E trist, foarte trist. Conducătorii de azi abordează sistemic doar distrugerea învățământului românesc. Reforma acestuia este doar numele unei demolări generale, cu efecte catastrofale în anii care vor veni.

P.S. Constantin Cucoș scrie într-un articol distribuit pe net : ”La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității” statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă (ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea, el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să predea, ce să predea, cum și ce să facă… ”

Vocația nu ține de foame

                        În atâția ani de când este fie ministru, fie președintele unor comisii parlamentare, Ecaterina Andronescu a avut ocazia să ajute învățământul românesc. Dar doamna cu codițe de școlăriță și cu acreală de Baba-Cloanța în suflet a distrus sistemul cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. Ea a desființat școlile de arte și meserii. Ea a încurajat perpetuarea Evaluării Naționale, modalitate de introduce analfabeții în licee și de a submina definitiv învățământul secundar din România. A făcut și multe alte prostii. Iar acum apare la televizor și face apologia bucuriei de a trăi în mizerie. Profesorii n-au nevoie de salarii bune, fiindcă își fac meseria din vocație. Între timp, ea - fiindcă nu are nicio vocație ? - își trage afaceri profitabile și numai în austeritate nu trăiește. Talentul, devoțiunea, pasiunea, determinarea nu se plătesc, prin lege, în România. Țin cumva și de foame. În schimb, delațiunea, mâncarea rahatului în public, minciuna, incompetența, hoția și lenea sunt bine remunerate. Mă întreb pentru a o mia oară : în ce țară trăim?
    Profesiile care presupun contactul cu oamenii - profesor, polițist, medic, preot - sunt lăsate la voia întâmplării, cum erau lăsați țăranii pe vremea CAP-urilor. Nu primeau nimic, dar furau și ei cât puteau din avutul comun. Se merge, ca și atunci, pe încurajarea necinstei.  Dar ce să fure un profesor, un polițist sau un preot? Caietele elevilor, anafura din altar sau praful de pe șosele? Să mergem la medic și să ne operăm. Ce-i spunem omului care ne-a salvat viața și care, mai nou, n-are voie să primească nimic de la pacient, fiind considerat un fel de funcționar al bolilor? Domnule doctor, mă scuzați că nu vă pot da nicio para chioară, fiindcă eu sunt profesor și îmi fac meseria din vocație. Nu umblu cu gologani la mine, că mă trăsnește sistemul. Poate ieșim amândoi la poarta spitalului, să cerșim de-o chiflă.
     Pe ce ne luăm pantofi? Pe ce ne cumpărăm pâine? Nu toate cadrele dau meditații, nu toți cetățenii au bani pentru a finanța acest sistem de învățământ paralel cu cel oficial. Scapă cine poate, trăiește cine dă Dumnezeu! De mai plătim impozite uni stat preocupat exclusiv de modalitățile de a ne jefui?
     Niciun om pe lumea asta nu trăiește cu aer. Leonardo da Vinci și Michelangelo Buonarroti nu se hrăneau cu văzduh. Și dacă nici ăștia n-aveau vocație, nu mai scoatem un cuvânt. Îi comunic doamnei Andronescu că vocația nu ne plătește facturile, nu ne îmbracă și nu ne hrănește nici pe noi, nici pe copiii noștri. O sfătuiesc prietenește să-și vadă de afacerile ei și să lase locul unor persoane competente, care să scoată din impas și din foame sistemul de învățământ.

P. S. Vocația este o condiție a performanței. Dar performanța nu poate fi imaginată în România. Ptem să ne jucă de-a așa ceva, dar performanța -  făcută, evident,  pe cont propriu! - te aruncă direct în gura colhoznicilor și a pravoslavnicilor.