Stăpânul cuvintelor şi Marele Nord

Călin-Andrei Mihăilescu este azi o legendă vie. Dicţionarele ne spun că el este scriitor şi profesor de spaniolă şi literatură comparată, la University of Western Ontario din London, Canada. Scrie în câteva limbi şi se mişcă în voie pe toate continentele culturale ale lumii. Călin-Andrei Mihăilescu a emigrat în ţara frunzei de arţar, după cum afirmă Magda Bărăscu, deoarece „este singurul spaţiu aleatoriu care îl lasă să se reinventeze aşa cum simte.” Dorinţa de a depăşi limitele umane cunoscute, de a trece dincolo de toate barierele spaţiului şi timpului în care trăim este lesne vizibilă şi în acest autoportret pe care fabulosul nostru personaj şi-l face, cu ocazia acordării unui interviu : „ Călin-Andrei Mihăilescu e un tip care fumează, joacă fotbal, dansează, are doi copii, scrie în câteva limbi, predă cursuri universitare în Canada, conduce repede, se mişcă uşor, ironizează nepedepsit, călătoreşte mult, mai fumează... Îmi plac multe şi pe multe dintre ele le fac. Sunt hedonist, dar nu amoral ; sunt înalt, dar nu excesiv ; mă rad în cap, dar nu zilnic.”
L-am cunoscut în septembrie, 1977, când directorul nostru de studii, regretatul profesor Ion Rotaru, ne-a adunat, în amfiteatrul Odobescu, pe toţi studenţii din anul I, pentru a ne da bibliografia şi a ne ţine o predică, oarecum înspăimântătoare, în care ne-a explicat că, din momentul acela, va trebui să petrecem aproape tot timpul în bibliotecă... Călin era un tânăr strălucitor, frumos, un prinţ plictisit, în superbia sa, de inepţiile care i se îndrugau, de truismele care i se debitau. Un om venit parcă din altă lume. Avea o aură nobilă, care îl însoţea în tot ce făcea : o ţigară aprinsă, un zâmbet – rar ! – aruncat Ariadnei Berbinski, gestul de a-şi scutura părul lung, bogat, revărsat peste gulerul puloverului, detenta uimitoare cu care se ridica la fileu, în meciurile noastre de volei, şi puncta necruţător. Cât timp a vorbit Ion Rotaru, am tras cu coada ochiului la neobişnuitul meu coleg. Avea un farmec inefabil, care mă fascina. Omul de la catedră vorbea gros, prevestind nenorociri pentru cei care nu vor citi suficient şi ameninţându-i cu repetenţia pe leneşi. Nici nu începuse bine anul universitar şi bătrânul discipol al lui Călinescu ne speria că nu vom putea face faţă înaltelor exigenţe ale lăcaşului de învăţământ în care ne aflam ! Niciun muşchi nu a tresărit pe faţa tânărului de lângă mine. Ba parcă avea o expresie uşor dispreţuitoare. Asculta totul absent, cu un aer grav, deloc impresionat de enormităţile care ni se spuneau. La un moment dat, mi s-a părut că întrezăresc, în ochii lui, o uşoară umbră de ironie. Peste câteva zile eram în Dobrogea, la ferma viticolă de la Cochirleni. Toţi studenţii erau obligaţi, pe atunci, să facă, timp de două săptămâni, „practică pedagogică”. Ni se puneau şi note pentru asta şi ele erau luate în calcul la medie. „Practica pedagogică” consta în a culege, zilnic, 40 de lădiţe de struguri albi, brumaţi, de masă. Ţin minte că erau două soiuri : Hafuz-Ali şi Muscat de Hamburg. La sfârşitul zilei de muncă ni se numărau lădiţele şi eram trecuţi într-un tabel. Conducerea fermei insista ca studenţilor care nu-şi făceau norma să nu li se mai servească masa, spre consternarea profesorilor nostri . Mâncam într-o cantină infectă şi dormeam în camere mizerabile, locuite de obicei de muncitorii sezonieri. Nu mai vorbesc de instalaţiile sanitare, că mi se face rău şi acum... După-amiezile şi nopţile erau ale noastre şi le petreceam după cum credeam de cuviinţă. Plimbări, discuţii nesfârşite, idile, beţii cu vin cumpărat de la ţăranii dobrogeni. Într-o seară am auzit că Eugen Simion a descins la Cochirleni, venind direct de la Paris. Fireşte că, inconştienţi cum eram, am năvălit toţi peste el, în dormitor, pentru a-i afla opiniile în legătură cu problemele care ne frământau pe noi. Eugen Simion era derutat de elanul tinerilor, de ideile lor radicale. A fost un alt moment când Călin a ieşit puternic în evidenţă, prin părerile sale originale, mature, excelent fundamentate. În contrast cu el, un tânăr student de la fizică era mereu pe lângă subiect, neînţelegând practic despre ce se vorbeşte. Dar nu se lăsa cu niciun chip şi îşi relua asalturile aberante, cu şi mai mare furie. Necunoscutul era... Horia-Roman Patapievici. Mai târziu, am avut ocazia de a-l urmări pe Călin la cursuri şi seminarii. Îi umilea, pur şi simplu, pe toţi, deopotrivă profesori şi studenţi, prin volumul cunoştinţelor sale şi prin ideile incendiare pe care şi le expunea cu o voce inconfundabilă, cu o dicţie desăvârşită, de mare actor. Toţi păreau că se bâlbâie atunci când vorbeau, în comparaţie cu el. L-am auzit, într-un rând, pe un tânăr lector de pedagogie, răbufnind şi apelând la un ultim argument, după un seminar în care Călin îl făcuse, subtil, cârpă de şters pe jos : „ Până la urmă, dumneata, tovarăşe Mihăilescu, vii cam rar pe la seminarii !” „Rar, dar bine !”, a sunat răspunsul nemilosului Călin. El ştia tot şi eclipsa, alături de Liviu Papadima şi Rodica Zafiu, pe oricine. Eclata pretutindeni, consumând cota de glorie a tuturor ! La orele de sport, era cel mai bun la baschet, la volei, zbura cu adevărat pe deasupra fileului şi pe sub coşul cu plasă şi juca excelent fotbal. Organizam meciuri cu cei aflaţi în anul superior şi îmi atrăgea atenţia, ferm, de câte ori intram ceva mai viguros la un coleg mult prea fragil şi, pe deasupra, lipsit de umor. „Fii atent, Şerbane !”, răsuna sec, în sala de sport, avertismentul şi aveam impresia că îl aud pe Dan Nuţu furios la culme sau pe fermecătorul Gabriel Oseciuc, într-un film cu ilegalişti revoltaţi. Pe atunci înţelesesem una dintre coordonatele esenţiale ale existenţei lui Călin : pentru colegul meu nu exista ideea de limită, iar spaţiul şi timpul erau nişte noţiuni de care aproape că se putea face abstracţie. Putea face orice, oricând. Nu că ar fi fost obsedat de libertate, dar era un om absolut liber în toate actele pe care le săvârşea. Nu am fost foarte apropiaţi în perioada studenţiei, dar nu-mi dau seama care erau motivele. În orice caz, când s-au făcut repartiţiile, Călin a făcut un gest care i-a perpetuat imaginea de nobil dezinteresat, de aristocrat gata să întindă o mână semenului său aflat în dificultate. În ziua în care s-au afişat posturile vacante în învăţământ, ne-am adunat cu toţii la secretariat, făcându-ne îngrijoraţi calcule. Oraşele mari fuseseră blocate pentru absolvenţi, din ordinul Elenei Ceauşescu, după ce cu un an în urmă, când terminaseră Romulus Bucur şi Mircea Cărtărescu, se intrase în Bucureşti şi cu media 8,50. Acum cele mai bune posturi erau la Crevedia – fiindcă era aproape de Bucureşti ! -, Breaza, Naipu-Ghimpaţi, Cartojani, Sulina, Alba-Iulia... Am văzut pe listă postul de la Cartojani şi i-am anunţat pe colegi că acela e al meu. „Să nu vă speriaţi de ceea ce va urma !”, ne avertizase, la ultimul său curs, neuitatul acad. prof. Ion Coteanu, decanul facultăţii în acel moment. Din greşeală, academicianul ne-a anunţat că repartiţia va avea loc în aula Facultăţii de Drept, la ora 8 dimineaţa. În schimb, facultatea era plină de afişe care spuneau că evenimentul va avea loc la ora 7 ! M-am sculat devreme, foarte stresat, dar am intrat într-o discuţie în contradictoriu cu Nino Stratan , colegul meu de cameră, pe tema orei la care ne vom afla destinul. El susţinea sus şi tare că toată afacerea va începe la 8, căci aşa cum ne anunţase decanul şi că n-avea rost să mergem mai devreme. Eu o ţineam pe a mea, că este bine să fim din vreme la locul "crimei". Până la urmă am făcut un compromis şi am mers la 7,30. Când am intrat în sală, am avut un şoc : trecuseră de poziţia mea ! Colega mea de bancă de la seminarii, acum o ziaristă cunoscută şi soţia unui critic literar valoros, decedat prematur, tocmai mă contesta ! Primisem postul fără să fiu în sală. Văzând că s-a ajuns la poziţia mea şi că n-am ajuns în aulă, Călin s-a dus la decan, cu care era prieten, i-a explicat situaţia şi a solicitat postul, în numele meu, dar pe răspunderea sa. Să nu uităm că ne aflam în 1981, când toate unităţile de învăţământ şi de cultură din ţară gemeau de securişti şi de turnători. Călin s-a apropiat de mine, fluturând triumfător hârtia prin care eram angajat profesor. „Te-am auzit la secretariat când ziceai că îţi doreşti postul ăla şi ţi l-am luat !”, mi-a spus şi s-a întors şi a plecat, fără să mai aştepte mulţumirile mele.
Acum Călin-Andrei Mihăilescu este departe, în Marele Nord. A găsit, în sfârşit, spaţiul fără limite, care să nu-l împiedice în zborurile sale intelectuale şi de tot felul şi la care a visat mulţi ani. Poate a reinventat şi infinitul timpului. Trăieşte, la modul sublim, ideea de libertate. Scrie dumnezeieşte, devastând gratiile dicţionarelor şi lăsând cuvintele să leviteze, în numele unei eliberări absolute, pe care a transferat-o, iată, şi cărţilor scrise de el. Din textele sale, îmi dau seama acum şi de un alt aspect al spiritului său : ludicul. Pentru Călin-Andrei Mihăilescu, literatura este un joc superior, o terapie celestă pentru spirit : „Literatura a început să-mi placă, dar tot ca joc. Şi acum cred că singurul lucru limpede şi constant în viaţă este jocul. Mi-a plăcut să fiu jucător, să fac joc din te miri ce şi cred că m-am maturizat atunci când, mulţi ani mai târziu, competiţia, obsesia de a câştiga la orice, chiar la mesul pe jos sau la băutul unui pahar cu apă, a fost complet înlocuită de gratuitatea jocului.” Paradoxurile lui Călin-Andrei Mihăilescu fac ca ideile să aprindă cuvintele, iar acestea, fulgerate, scapără, ridicându-se în jerbe de sensuri, în jocuri fastuoase de artificii ucigătoare, draperii de lumină şi uluitoare aurore boreale : „Veneau odată din viitor profeţii ; acum viitoru-i împinge în trecut prea repede, ca să nu mai poată să-şi facă din prezent ţara în care să nu fie crezuţi. Cum credinţa în inspiraţia divină a fost public înlocuită de cea în calculatoare şi simularea viitorului, locul profeţilor vetuşti e luat de scenarişti ( analişti, think-tankers, globalişti, cavaleri ai multinaţionalelor şi ai guvernelor, un numeros public).” Parodia şi ironia sunt la ele acasă. Jocurile de cuvinte sunt revelatorii, iar enunţurile reverberează de sensuri, cu efecte extraordinare pentru cititor : „Criză potrivită la lume potrivită, că global la global trage.” Sau : „Altminteri, c-o privire largă, laşă ( şi cu alta drăgălaşă ) vedem cum capul ce se pleacă, pe-aici nu se trece !” Despre fiecare propoziţie a sa s-ar putea spune ceea ce a zis el odată despre vodcă : „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini !” Mobilitatea extraordinară de a stârni curcubeie în cuvinte îmi aminteşte de Stratan, numai că la Călin-Andrei Mihăilescu fenomenul se petrece pe spaţii mult mai ample. Stilistic, Călin-Andrei Mihăilescu şi-a construit propriul imperiu sintactic şi lexical, aidoma lui Şerban Foarţă şi Luca Piţu. Parcurgând textele acestui scriitor, cititorul are impresia că receptează simultan mai multe registre stilistice. De fapt, unele dintre ele sunt sugerate printr-o abilitate de exprimare unică. Preocupat de libertate, Călin descoperă captivitatea limbii : „Limba nu exprimă totul... Suntem închişi şi limitaţi de concepte... Limbajul captivează – şi, făcând-o, capturează – gândirea. Ceea ce, în limbaj, se numeşte gândire.” Formulările memorabile abundă : „Pe scurt, pentru a captura realul, omul este silit să fie capturat de real... Nu avem idei. Ideile ne au pe noi, ca prisme, nu ca atribute, cu fragilitatea intensă a fulguraţiilor : viaţa trece prin şi pe lângă ele, lipsitele de trup, dar nu de suflet, focul enigmatic din care corpurile şi spiritul se iscă. Această emergenţă nu poate fi povestită decât prin absenţa surogatelor sale. Ideile sunt multiplicităţi în care diferenţa dintre singular şi plural este trecătoare. Ideile platonice strălucesc în mutismul mitului ; prin jocurile lor de cuvinte, sîntem infanţii ideilor. Farmecul despotic al acestui peisaj nu s-a epuizat încă. Lumea poate să se des-cînte, dar cadrul generic desenat de Platon, căruia istoria filosofiei occidentale îi este un fir de note de subsol, nu. Jocul de cuvinte se pliază asupră-şi, baroc. El îşi dă astfel fundamentul la şi ca fiecare volută, în nisipurile mişcătoare ale limbajului. Aruncând zarul Atenei şi Ierusalimului, jocul de cuvinte este ludaic. Jocul de cuvinte ne are ca prisme : noi nu îl facem, ci el pe noi ( ca să îl facem ). Luneta ideologilor vede în jocul de cuvinte o necuviinţă, căci nu poate pătrunde prin luminile reflectate prin prisma lui. Jocul de cuvinte este strategia evitării capturii, este corporalitatea liberă a limbii. Gândirea aceasta e prisma ideilor şi a jocurilor de cuvinte. Ambiguitatea – ce doar învăluie structurile binare spre a le ascunde instinctul de putere - îi e străină, dar nu indiferentă. Spaţiul său de joc, de la o limită la altă, e un tunel limpede ca aerul în care totul poate fi exprimat – dar nu şi spus.” În asemenea pagini, Călin-Andrei Mihăilescu este un eseist scânteietor, de mare anvergură intelectuală, mişcându-se în cerul unor mari idei. Nu m-ar mira ca autorul să ne dăruiască, într-o zi, un sistem filosofic temeinic şi original.
Călin-Andrei Mihăilescu este un acut observator al realităţilor româneşti. Dă însă totdeauna, observaţiilor sale, o rezonanţă culturală : „România tinereţii mele era o ţară egal împărţită de Caragiale şi Stalin. Viaţa mea diasporică s-a împărţit între acelaşi Caragiale şi Borges, amândoi oameni de o generozitate inaparentă, dar certă.” Ca orice scriitor mare, Călin-Andrei Mihăilescu este preocupat nu numai de limbaj în general, ci şi de soarta limbii române : „Până acum un an-doi, doar la PROTV se vorbea răstit. Acum toate televiziunile îşi exhibă o limbă dubioasă, întâmplătoare şi agresivă, îşi protuberează mandibulele, ecranele se umflă şi se apropie de ochiul tău de legumă, telespectatorule...” Este vizată aici mutilarea violentă a limbii de către fenomenul mass-media, dar şi schilodirea spirituală a telespectatorului.
Gândirea şi textele lui Călin-Andrei Mihăilescu, complexe, ludice, histrionice, animate de taifunurile aspiraţiei către ilimitat, ne încântă şi ne vindecă de multe angoase. Dacă ar fi trăit în Evul Mediu, Călin-Andrei Mihăilescu ar fi fost alchimist sau conducător de cruciade. Astăzi îl văd scriind sclipitor şi ţinând conferinţe de neuitat. Îl mai văd explorând ţinuturi necunoscute şi planete îndepărtate, dincolo de barierele galaxiei noastre. Deocamdată o face cu gândul, călătorind, cu egală plăcere, prin deşerturi şi printre stele.

Ziua lui EMINESCU

Ştiaţi că Eminescu, membru al Partidului Conservator, a scris foarte frumos despre trupele române când acestea au trecut Dunărea, în 1977, pentru a lupta pentru independenţa ţării ? Un alt membru al aceluiaşi partid i-a reproşat poetului tonul sărbătoresc al articolului. Nu trebuia să scrie aşa, fiindcă la putere era Partidul Liberal. Eminescu i-a replicat că interesul naţional este mai presus de interesele mărunte de partid. De altminteri, se ştie că marele om şi poet n-a împărţit niciodată cu nimeni masa lui de brad : a scris numai din inimă, din convingeri adânci, urmărindu-şi marile idealuri. Niciodată pentru bani. Niciodată la comanda altora. Este o lecţie de care majoritatea ziariştilor de azi şi toţi politicienii nici măcar n-au auzit. Nu greşesc dacă spun că Eminescu este supremul nostru model moral.
Îi datorăm însă şi alte lucruri minunate. În primul rând, el a creat limba română literară, oferindu-ne cel mai preţios dar şi dând acestui popor o identitate inconfundabilă în timp şi spaţiu. Muzicalitatea, frumuseţea şi structurile în care ne exprimăm au fost intuite prima dată de Eminescu. În al doilea rând, Eminescu ne-a învăţat să simţim frumos şi să apreciem sublimul. Ne-a scos din sălbăticia simţurilor, fiindu-ne maestru în iniţierea estetică. El a exprimat cele mai înalte sentimente şi cele mai profunde gânduri în versuri cu străluciri de cristal în care se oglindeşte focul îndepărtatelor stele. A compus adevărate simfonii din vocalele şi consoanele limbii române. Temele poeziei sale - natura, iubirea, filosofia, istoria, condiţia creatorului - sunt visate de toate generaţiile care au urmat după el. Eminescu a creat un univers poetic original, în care şi-au găsit locul luna, teiul, nuferii, lacul, marea, codrul, aştrii, izvoarele... Dacă a atins, prin poezia sa, sublimul, în viaţă a dus-o greu. A trăit trist, în sărăcie. A locuit toată viaţa cu chirie, la oameni inferiori lui. Răbda deseori de foame, umbla cu un palton fără nasturi şi nu avea bani să-şi cumpere un bilet la teatru. Îşi dădea tot sărăcăciosul său salariu de ziarist pe cărţi. Citea şi scria zi şi noapte. Ar putea fi exemplu pentru copii, căci a iubit cărţile şi a fost însetat de cunoaştere. A avut depresie şi a fost tratat - Dumnezeule ! - cu injecţii cu mercur, pentru o presupusă infecţie luetică. A murit singur şi nefericit într-un spital de nebuni, cu dureri de cap îngrozitoare. După ce a murit, idioţilor le-a venit ideea să-i cântărească creierul şi să-l cerceteze, pentru a vedea de ce era el aşa de deştept ! I l-au cântărit, dar o femeie de serviciu - sau un servitor al doctorului - l-a uitat într-o farfurie, pe pervazul ferestrei, în bătaia soarelui şi materia cenuşie a celui care scrisese "Luceafărul" a intrat în descompunere. L-au aruncat la gunoi, dezgustaţi, fără să-l mai examineze... Ce mai contează că la înmormântarea lui s-au dus numai câţiva oameni, dar că aceştia erau nişte persoane foarte importante, în frunte cu primul-ministru ? Nimeni nu l-a ajutat în viaţă aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi acum îl sărbătorim prin serbări şi recitaluri... Cu ce îl mai ajută pe el ? De aceea am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua lui de naştere. Cumva, este o poziţie asemănătoare cu cea pe care a avut-o el în timpul Războiului de Independenţă. În timp ce Alecsandri a scris un întreg volum, "Ostaşii noştri", Eminescu nu a scris nicio poezie despre marele eveniment. Ştiţi de ce ? Fiindcă, după entuziasmul iniţial, a văzut cum corpuri întregi de armată au murit de foame - la propriu ! - în faţa Plevnei şi Griviţei, în timp ce alimentele destinate soldaţilor erau vândute, la suprapreţ, pe piaţa neagră ! E posibil aşa ceva ? Să-ţi dai sufletul, de foame, în timp ce lupţi pentru ţara ta, iar alţii să se îmbogăţească, furându-ţi pâinea de la gură ? Numai nouă, românilor, ni se putea întâmpla asta... Eminescu a fost atât de scârbit şi atât de dezamăgit, încât n-a scris un rând despre războiul acela tragic. La fel de scârbit sunt şi eu astăzi de ceea ce se întâmplă în jurul meu şi am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua de naştere a lui Eminescu, care a murit ucis de prostia şi indiferenţa semenilor săi.

Critică şi creaţie

Pe vremea generaţiei ’60 era oarecum descalificant ca un critic literar să scrie numai despre valori consacrate. Fiecare comentator căuta, în cărţile citite, noutate, originalitate, prospeţime. Era un titlu de glorie să scoţi din anonimat un autor. Valeriu Cristea chiar scria cu ostentaţie despre scriitori ignoraţi pe nedrept. Şi făcea un lucru extraordinar. De ce cotă se bucura Emil Brumaru când Nicolae Manolescu scria despre el în „România literară” ? Nu-l numea Mihai Ursachi pe Brumaru, în derâdere, poetul-bulion ? Exemplele de acest fel sunt cu zecile. Dimpotrivă, erau foarte aspru taxaţi criticii care scriau numai despre autori unanim recunoscuţi. Se spunea, pe bună dreptate, că nu au simţul valorii, ceea ce, pentru un recenzent, este o obiecţie ucigătoare. Adrian Marino şi Nicolae Balotă n-au fost socotiţi niciodată critici literari propriu-zişi, ci doar universitari elevaţi şi autori de sinteze savante. Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii lui Tudor Cristea, „De la clasici la contemporani”, Grupul Editorial Bibliotheca-Marcona, Târgovişte, 2008. Întâmplarea face să fi parcurs, înainte de a citi cartea lui Tudor Cristea, două cronici extrem de elogioase. În ambele însă i se reproşa criticului interesul pentru autori „puţini cunoscuţi”, „de mică rezonanţă” sau de „semnificaţie locală”, scriitori despre care un critic de mare prestigiu mărturiseşte a nu fi auzit. Să fie notorietatea acelaşi lucru cu valoarea ? Las la o parte faptul că un critic este liber să scrie despre ce pofteşte, dar surpriza mea este să constat că tocmai criticii „de la centru” au complexul provinciei, în timp ce Tudor Cristea, locuitor al oraşului Găeşti, nu pare a avea nicio inhibiţie, scriind cu egală competenţă şi cu un viu interes despre Ion Neculce, Mircea Cărtărescu şi Mihai Stan. Anticipând parcă obiecţiile care i se vor face, Tudor Cristea face precizări utile într-un inteligent şi foarte bine justificat „Argument”, cu care se deschide cartea şi care ar merita citat în întregime : „Nu doar faptul că, îndeosebi în ultima vreme, preocuparea mea critică vizează, pe lângă activitatea de cronicar al literaturii prezentului, întoarcerea către cea a trecutului mai îndepărtat ori mai recent şi nici faptul că, scriind la o revistă care apare în provincie, încerc să îmbin interesul pentru orizontul literar naţional cu cel pentru literatura zonală, influenţează demersul de acum. Fiind şi autor de beletristică, eu am considerat întotdeauna activitatea de critic literar ca pe o parte a discursului meu scriitoricesc. Nu văd, cu alte cuvinte, niciun conflict între poetul, romancierul şi criticul care am fost ori sunt. Critica- am mai spus-o –este un alt fel de literatură, criticul nu este altceva decât un scriitor care vorbeşte despre cărţi, aşa cum le înţelege, le gustă şi le situează el ; este un poet sobru şi un romancier de idei.” Şi mai jos : „Pentru mine literatura este un tot, un organism viu. Operele întreţin un dialog permanent : cele de azi le vorbesc celor de ieri, celor de ieri – celor de astăzi. E rolul criticii de a le face să comunice astfel. Tot aşa, în prezent (dar şi în trecut) orizontul aşa-zicând naţional dialoghează ( sau ar trebui să dialogheze ) cu cel local. Problema este că, discutând un autor sau altul, este necesar să ne bazăm pe acelaşi standard valoric.” Trebuie să facem observaţia că afirmaţiile lui Tudor Cristea excelează prin claritate, precizie şi siguranţă a tonului. Într-adevăr, este trist că fenomenul literar naţional e fracturat în mai multe „orizonturi”, care provoacă existenţa unor „ierarhii paralele”, după cum bine remarcă Tudor Cristea, şi multă confuzie, din pricină că numeroşi critici literari nu aplică aceleaşi criterii de valoare pentru toţi creatorii şi sunt total lipsiţi de interes pentru scriitorii care nu intră în orizontul lor de interes cultural şi social. Nu înseamnă că un autor nu există, dacă n-a auzit despre el cutare sau cutare critic literar. Ideea este că Tudor Cristea ar trebui lăudat tocmai pentru ceea ce i se reproşează în mod delicat : interesul, rar astăzi, pentru scriitori aparţinând tuturor „orizonturilor” literare. El încearcă să unifice, într-un întreg coerent şi viu, ceea ce este risipit în mai multe fragmente independente. Şi reuşeşte. Oglinda spartă a literaturii de azi este refăcută, în mod firesc, şi prin efortul critic al lui Tudor Cristea.
Se ştie că Tudor Cristea este deopotrivă poet, romancier şi critic literar. Acest lucru nu se simte însă, în sensul bun, în articolele sale. Marin Sorescu, de pildă, scria nişte eseuri care uneori nu aveau nicio legătură cu opul comentat. Tudor Cristea seamănă mai degrabă, până la un punct, cu G. Călinescu şi, mai ales, cu Nicolae Manolescu, care nu amestecă lucrurile. Poate doar gustul fin şi intuiţia sigură a criticului să îl trădeze cumva pe scriitor. Nu însă şi mijloacele, Tudor Cristea scriind „frumos”, cu formulări memorabile, dar fără zorzoane şi analogii deplasate. Este o critică pură, adică fără portrete, evocări şi biografie, Tudor Cristea neagreând alexandrinismul critic. El nu încurcă niciodată planurile. Textele sale sunt cronici literare adevărate sau eseuri extraordinar de interesante, nu glose disparate pe marginea operelor. Criticul lasă doar opera să vorbească şi acest lucru sporeşte impresia de obiectivitate, de tratament egal pentru toţi scriitorii analizaţi. Dacă adăugăm simţul acut al valorii, abundenţa ideilor originale, o mobilitate care îi permite să scrie, cu egală dezinvoltură, despre poezie, proză sau critică literară, argumentaţia fără cusur şi spiritul critic care-l face să nu se îmbete cu apă rece şi să afişeze o exigenţă binevenită, am surprins câteva trăsături ale tipului de critică practicată de Tudor Cristea. Dar nu pe toate. În fond, textele lui Tudor Cristea, în primul rând ele, fac ca revista „Litere” să fie o publicaţie de interes naţional. Deşi comentează autori arhicunoscuţi, criticul găseşte mereu o nouă cale de acces către inima operei, o cărare pe care n-a mai mers nimeni, dar pe care el înaintează cu siguranţă. Nu există scriitor comentat în a cărui operă Tudor Cristea să nu găsească lucruri noi, surprinzătoare, pline de miez. El pune totdeauna, cu eleganţă, lucrurile la punct, acolo unde alţii s-au hazardat în afirmaţii neconvingătoare. Are dreptate Gheorghe Grigurcu : Tudor Cristea, el, este mereu convingător. Autorul găseşte de fiecare dată formulările cele mai fericite : „Structural, poetul ( Arghezi – n. m. )era un rustic, aşadar un sămănătorist şi chiar un eminescian – adică un romantic sentimental.” Şi încă : „Arghezi nesocoteşte legea nescrisă a poeziei de până la el şi atrage în spaţiul poemului toate registrele limbii, de la graiul ţărănesc la argou şi de la limbajul religios ori filozofic-sentenţios la cel infantil. Statistic, imaginarul său e tradiţionalist. Valoric, e novator şi modern, lărgind aria poeticului, spărgând prejudecăţi şi convenţii, în afară de una singură : versul clasic. Căruia, totuşi, aliajele lexicale surprinzătoare rezultate dintr-o alchimie poetică explicită sau implicită, îi impun modulaţii noi, care marchează un stil inimitabil...” În opera lui Blaga este urmărit expresionismul, cu demonstraţii de o rară subtilitate. Tudor Cristea descoperă „un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, <>, elegiace, neangajate şi, mai ales, nedeturnate către tonaliatea <>, militantă sau implicată în social. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil, deşi cu discrete ecouri din Voiculescu sau Arghezi şi cu ceva din poza gravă şi matură, dar asumată, a lui Esenin...” Maliţiozitatea îl „prinde” pe Tudor Cristea, concluziile sale pline de răutate fiind delicioase: „ Până mai ieri, între poezia lui Adrian Păunescu şi cititor se afla un singur mare obstacol : << fenomenul Păunescu >>. De curând a mai apărut unul : Cartea cărţilor de poezie.” Sau : “Traducătorul ( Constantin Frosin – n.m. ) foloseşte o bizară franceză de dicţionar, cu rezultate demne de Coana Chiriţa…. Se spune că traducerile sunt ca femeile : cele fidele nu sunt frumoase,, iar cele frumoase nu sunt fidele. A lui C. Frosin nu e nici fidelă, nici frumoasă. “ În urma fiecărei demonstraţii impecabile, concluzia cade firesc, fără pic de didacticism : “Poezie lucidă a singurătăţii fără remediu, a durerii de a fi, de a trece şi de a muri fără speranţă, creaţia Martei Petreu este, în esenţa ei, cioraniană. Dar ( cel puţin în intenţie ) fără << estetica disperării >> pe care uneori comentatorii i-o atribuie lui Cioran, găsind în aceasta sensul pozitiv al viziunii sale negative, cinice şi neiertătoare.” Sau : “În asemenea versuri aflăm fulguraţia de lumină care, aidoma verdelui crud bacovian, dă sens încrâncenatei îndeletniciri a lui George Geacăr de a fixa întunericul pe o pânză neagră.”În cazul fiecărui autor trecut în sumarul volumului, Tudor Cristea are contribuţii fundamentale, dar despre unii scriitori scrie, probabil, cele mai frumoase pagini de care s-au bucurat creatorii respectivi. De exemplu, George Geacăr. Alături de Al. Cistelecan, Tudor Cristea a scris cele mai reuşite şi substanţiale pagini despre poetul târgoviştean : “Spunerea este, aşadar, mai importantă decât propriul ei obiect… Poemele sunt rodul explorărilor şi al imersiunilor… Amar, dureros, aspru, despodobit, scris, ca mai tot volumul, cum s-ar spune, cu degetele de la mâna stângă şi cu unghia pe tencuială, dar un poem.” Este admirabilă fermitatea cu care criticul taie nodul gordian în problemele controversate legate de creaţia câte unui poet mai mult sau mai puţin controversat. El temperează, cu ironie, entuziasmul cam dezarticulat al unor critici faţă de poezia lui Mihail Gălăţanu : “Mergând mai departe, dăm peste poemul ce dă titlul cărţii, colecţie de banalităţi sau de elucubraţii… Înţeleg ( deşi poetul n-o sugerează, dar ar fi mai frumos aşa ) că peste noaptea veşnică. Dar n-ar fi mai bun un blocnotes ? Tot cu două camere !... Nu-l putem contrazice pe autor, căci dovedeşte o competenţă indiscutabilă în materie de sticle plate şi de basamace… Şi totuşi, se află în carte, pe lângă atâtea şi atâtea inepţii şi câteva poeme adevărate . Sunt tentat să cred că le-a scris întâmplarea. Dar le-a semnat poetul.” Când vine vorba de Dimitrie Cantemir, Tudor Cristea este un excelent evocator al unor timpuri apuse. Povesteşte frumos, cu şart, posedând simţul dramei omeneşti dintr-o epocă dispărută. Experienţa romancierului îi este criticului de mare ajutor. De altfel, studiul despre Dimitrie Cantemir este unul dintre cele mai profunde şi mai inspirate care au fost consecrate învăţatului roman. Tudor Cristea constată faptele, le analizează, elimină prejudecăţile şi erorile, apoi propune propria interpretare, pertinentă, sprijinită pe raţionamente admirabile: “Operă greoaie, precară epic, rătăcită în amănunte fastidios prezentate, lungind nepermis monologurile personajelor, Istoria ieroglifică are numeroase pasaje remarcabile… Până la urmă, Istoria ieroglifică poate fi văzută, pe de o parte, ca un splendid eşec : al trecerii istoriei în ficţiune, care nu găseşte altă cale decât alegoria dintr-o fabulă extravagantă cu mari şi izbutite accente pamfletare, cu elemente de epopee şi chiar de roman, pigmentată de o sentenţiozitate adesea plină de savoare. Pe de alta – o tristă biruinţă a unui om de geniu cultivat în spirit sincronic, înzestrat cu talent literar, dar apărut într-o cultură prea tânără.” Tudor Cristea este un cititor atent, înarmat cu multă răbdare. El nu formulează o judecată de ansamblu decât după ce a cercetat opera respectivă în toate articulaţiile sale : “În opera lui Neculce, pusă poate în prea mare măsură în relaţie cu stilul lui Creangă, ale cărui efecte sunt reperabile la tot pasul, dar nu impun viziunea lui destinsă, lipsită de intenţii satirice, ci, dimpotrivă, instituie una pamfletară, critică şi deloc senină, marcată de un umor acid şi nu o dată corosiv, discursul cronicăresc se subiectivizează şi se lasă invadat de literatură. Ea reprezintă, din această pricină, un sfârşit şi un început.” Tudor Cristea caută noutatea chiar şi în operele vechi. Observaţiile sale, proapete, nervoase, inteligente, pline de acuitate, propun, implicit, o scară de valori. Rareori mi-a fost dat să citesc un critic literar atât de principial şi de ferm : în nicio situaţie nu face rabat de la ideea de valoare. Este aici o demnitate a criticului, rară printre comentatorii de literatură, care-l aşează pe autorul volumului „De la clasici la contemporani” printre cronicarii de prim-plan ai literaturii noastre de azi. La Kogălniceanu este separată sămânţa de neghină, validându-se ceea ce are semnificaţie literară. Paginile despre Slavici, Agârbiceanu şi Brătescu-Voineşti sunt printre cele mai dense şi mai relevante din carte. S-ar părea că Tudor Cristea are o priză foarte bună la textele prozatorilor ardeleni. Aceste comentarii, ca şi cel despre Camil Petrescu, evidenţiază faptul că , în mod evident, critica lui Tudor Cristea este una de anvergură, autorul nostru fiind capabil de sinteze ample, construite pe sisteme de idei coerente şi originale. Dacă ar trebui să situez critica lui Tudor Cristea, m-aş gândi la o filiaţie Călinescu, Manolescu, Tudor Cristea : tăietura modernă şi fină a frazei, gustul urban, elevat, preocuparea de a-i trata pe scriitori cu egală atenţie şi obiectivitate, un aplomb specific în abordarea operei, tonul peremptoriu în judecăţile critice şi o indiscutabilă imaginaţie a ideilor. Personal, îl trec pe Tudor Cristea printre criticii literari pe care îi citesc pentru ei înşişi, nu pentru autorii analizaţi. Iată cum găseşte criticul o altă modalitate de a sublinia „intelectualitatea” romanelor lui Camil Petrescu : „Dincolo de toate, personajele par, în acest roman ( Patul lui Procust – n.m.), mai mult decât în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, travestiuri ale autorului, astfel că însăşi doamna T. este, cum afirmă D. Micu, varianta lui feminină. În orice caz, el le transmite toată fervoarea lor intelectuală, vibraţia interioară, gândul filozofic, nervozitatea, amestecul de cerebralitate şi senzualitate, odată cu opţiunea pentru << sinceritatea laminară >> şi pentru fraza despodobită, anticalofilă,, stendhaliană. Prin acest transfer, care nu are nimic artificial şi nu diminuează nicidecum credibilitatea personajelor sale, Camil Petrescu ridică romanul românesc pe culmi de intelectualitate ( şi, prin aceasta, de modernitate )greu de atins, fără a priva cititorul de vreunul dintre elementele de seducţie caracteristice speciei.” Cu dreaptă măsură şi cu rafinament sunt judecaţi Mircea Horia Simionescu şi Dumitru Ungureanu. Iată ce afirmă Tudor Cristea despre primul : „Un joc de maestru, aş zice din nou, şi nimic mai mult. Dacă n-ai sesiza efortul secret şi plin de dramatism de a recupera în el, dintr-un vălmăşag de fragmente pierdute, disparate, absurde, adevărul propriului trecut şi măcar o adiere a sensului vieţii.” Dumitru Ungureanu este elogiat fără rezerve : „Dumitru Ungureanu este, în cele 350 de pagini ale romanului său, un prozator pe deplin stăpân pe mijloace, posesor al unui stil plastic, variat şi riguros. Construieşte cu răbdare, matur, îşi pune în valoare lecturile şi cultura, dar şi experienţa de viaţă, se mişcă liber prin medii diverse, îşi transferă meditaţiile în eseistica subtilă a unor personaje...”Augustin Buzura este executat fără milă, dar Mircea Cărtărescu se bucură de respect şi de multă înţelegere. Opinia mea e că dincolo de valoarea indiscutabilă a autorului „Levantului”, excelent poet şi eseist, aglomerările sale descriptive, de factură romantică, fără relevanţă în plan psihologic sau măcar uman erau prăfuite încă de pe vremea lui Eminescu. E doar o chestiune de gust şi nu am motive să mă îndoiesc de priceperea şi de flerul lui Tudor Cristea. Altminteri, e o modă printre critici, la care, în mod surprinzător, se aliniază şi Tudor Cristea, ca Mircea Cărtărescu să fie privit cu o exagerată pioşenie. Având o încredere totală în verdictele lui Tudor Cristea, aş fi fost curios să aflu ce părere are el despre romanele de mahala, de coloratură periferică şi etnică, bogate oral, ale lui Radu Aldulescu.
Ajungând la capitolul dedicat criticilor, este de remarcat modul în care Tudor Cristea pune, de fiecare dată, degetul pe rană. Sunt nevoit să constat din nou că, pentru Tudor Cristea, celebritatea unor condeieri nu influenţează cu nimic evaluarea operei. La Eugen Simion este evidenţiată „o seriozitate dusă uneori până la afectare”. „În Eugen Simion s-a ascuns întotdeauna un moralist”, afirmă Tudor Cristea, exprimând un adevăr indiscutabil. Marian Popa este, pe bună dreptate, desfiinţat :”De fapt, Marian Popa este un istoric literar fără talent critic şi care nici n-a trecut prin faza cronicii literare.” Foarte bine receptat este Nicolae Manolescu căruia i se recunoaşte, în mod just, statutul de „mare critic”. În schimb este, după gustul meu, excesiv de dur cu prozele, în fond frumoase, ale aceluiaşi. Lui Mircea Mihăeş i se reproşează excesele şi faptul că suferă de unele dintre metehnele pe care le urăşte cel mai mult : obsesia „Tătucului” şi metoda stalinistă de a-i judeca pe oameni nu după opera şi viaţa lor, ci luând în calcul păcatele părinţilor. În sfârşit, articolul consacrat lui Patapievici este deosebit de expresiv, având un tulburător relief ideatic.
Îmi pare rău că încă n-am reuşit să-l citesc pe poetul şi romancierul Tudor Cristea. O voi face în mod sigur. Criticul însă este impresionant : n-am găsit, în cele aproape 370 de pagini ale cărţii de care mă ocup, nicio stridenţă, niciun ton fals, nicio inadvertenţă. Tudor Cristea operează ca un chirurg care extrage, cu un zâmbet ironic în colţul gurii, chiar şi cele mai înspăimântătoare tumori. „De la clasici la contemporani” este un volum excepţional de critică literară adevărată, reconfortantă prin valoare şi maturitate, care evidenţiază un talent critic ieşit din comun.

P.S. Între timp am terminat de recitit toate romanele lui Breban şi mi-am dat seama de ce scriitorul a devenit plictisitor. Un romancier adevărat, cum este şi autorul în cauză, excelează prin arta amânării, adică a redării scenelor cu încetinitorul, surprinzând reacţiile psihice şi gesturile personajelor, dar şi toate amănuntele semnificative. Breban abuzează de acest stil, iar excesele se văd în toate cărţile sale, dar mai ales în ultimele. Naraţiunea devine dezlânată, şleampătă, uneori neinteresantă, bălteşte, exasperează, plictiseşte. Şi acest defect se simte foarte puternic chiar şi în "Bunavestire". Mă tem că nu va lua niciodată Nobelul. În altă ordine de idei, mă întreb de ce marii noştri romancieri nu ştiu efectiv să scrie : o fac greoi, împiedicat, de parcă ar sparge bolovani de piatră sau ar tăia lemne. Exemple : Rebreanu, Preda, Breban, Aldulescu. Sadoveanu nu se pronunţa despre tinerii scriitori, dar cu Marin Preda a făcut o excepţie. A spus că... sălbăticeşte limba. Despre Cărtărescu, eminent poet şi eseist, se poate spune că scrie extraordinar, stăpânind limba mai bine decât oricine, dar nu este romancier autentic... E povestitor.

Să te ferească Dumnezeu de ambiţia prostului

Prostul nu ştie să uite sau să ierte. Nu ştie să dea înapoi şi crede că are totdeauna dreptate. Dacă intră într-un conflict, o ţine lungă, toată viaţa. E plin de venin, răzbunător, resentimentar. La aceste lucruri mă gândeam când am auzit că guvernul Boc intenţionează să elaboreze proiectul unei legi, după ce Curtea Constituţională i-a respins ordonanţa ruşinoasă pe care tocmai o dăduse. Dar băieţii nu se lasă ! Cum să te laşi când ai de umilit nişte amărâţi care nu se pot apăra ? Să vadă şi ei cine este jupân ! Celelalte guverne au făcut şi rău, şi bine. Ăştia par însă hotărâţi să radă totul, în numele unei crize economice pe care trebuie să o suporte tot muritorii de foame.

P.S. Fac, încă o dată, câteva precizări. Nu fac parte din niciun partid politic şi nu fac politică. Marea mea dezamăgire este PNL: o doctrină ideologică şi politică foarte evoluată a încăput pe mâna unor neisprăviţi. Am pornit cu simpatie faţă de actualul guvern, în care sunt şi oameni de valoare, pe care îi preţuiesc. Mă aşteptam însă la cu totul altceva din partea dlui Boc. Cum spuneam, e ca atunci când eşti îndrăgostit de o femeie căreia i-ai da şi luna de pe cer, iar ea face exact lucrurile pentru care n-ai putea să o ierţi niciodată.

Un Nobel pentru SIEGFRIED LENZ

Germanii H. Boll şi Gunter Grass au luat Premiul Nobel pentru literatură. Nu şi Siegfried Lenz, care ar fi meritat în mai mare măsură decât ceilalţi, după opinia mea, suprema recompensă. Dar nici Borges, nici Malraux, nici Celine n-au fost recompensaţi cu faimosul premiu. Şi nici mulţi alţii. Probabil că nici Marquez n-ar fi fost răsplătit de nordici, dacă n-ar fi fost un om de stânga. Lenz are cel puţin un roman de audienţă mondială : "Ora de germană". La noi s-a tradus şi "Modelul", foarte bun, dar nu la nivelul celuilalt.

De ce se imită oamenii unii pe alţii ?

Într-un fel, existenţa noastră se desfăşoară între două principii esenţiale : a fi original şi a imita pe alţii. Cei mai mulţi oameni se iau unii după alţii. respectă legile, se îmbracă într-un anumit fel - cuviincios sau scandalos, depinde pe cine imită -, încearcă să pară oameni normali sau cool. Pentru o mentalitate de tip totalitar, aparţinând acelor inşi formaţi sub dictatură - oameni care cred că-i pot controla şi dirija pe alţii ca pe nişte marionete -, acest aspect este definitoriu pentru om. Ce ne facem cu cei care nu vor să semene cu nimeni, fluieră în templu, scuipă pe idoli, ies din rând, sunt nonconformişti, nu vor să accepte comanda nimănui ? Pentru mine, aceştia sunt adevăraţii oameni. Ei au contribuit la evoluţia umanităţii şi la dobândirea tuturor libertăţilor cetăţeneşti. Au făcut revoluţii, au murit pe baricade - de multe ori pentru cauza altora -, au înnoit arta universală ( Monet, Rimbaud, Poe, Brâncuşi, Picasso, Dali, Van Gogh, Modigliani, Joyce, Proust, Kafka, etc), ştiinţa ( Einstein ), gândirea ( Socrate, Platon, Aristotel, Hegel, Kant) şi au ridicat ideea de om la rangul de zeu. De ce foarte mulţi dintre ei au fost blamaţi de contemporanii lor ? E drept că apoi urmaşii i-au imitat. Ce era nebunie a devenit normalitate. Nu înseamnă că tocmai oamenii aparent responsabili şi la locul lor sunt, în fond, inconştienţi ? Oamenii se imită unii pe alţii din spirit de turmă, din prostie şi din laşitate. Marii inovatori au fost dezaprobaţi pentru că au avut curajul de a rupe lanţurile unei vieţi banale, în timp ce laşii acceptau robia de a-i asculta pe ceilalţi. Una peste alta, cei revoltaţi au demonstrat că a fi tu însuţi, a sparge tiparele consacrate, a ieşi din monotonia unei existenţe normale înseamnă un pas pe scara evoluţiei ( dacă există aşa ceva ). Când eram elev, aveam un profesor care avea pretenţia să reproduci, cuvânt cu cuvânt, tot ce-ţi dicta el. Cine schimba măcar o virgulă era bătut crunt. Luam numai note de zece, fiindcă eram un papagal perfect. Abia acum îmi dau seama că eram un prost. Aveam un coleg care insista, în ciuda bătăilor încasate, să-şi spună şi el părerea. Şi era căsăpit în continuare şi primea note mici. Astăzi înţeleg că acel copil era mai inteligent decât noi, premianţii, dar a fost atât de mult discreditat de profesorul respectiv - care ne era şi diriginte - încât n-a reuşit să facă o carieră de intelectual. Deşi este instalator, fostul meu coleg pricepe o carte mai bine decât oricare cunoscut de-al meu şi este un adevărat intelectual. Revenind la inşii rebeli, putem spune că ei sunt nişte oameni liberi, liberi, liberi... Au înţeles sensul existenţei, intuiesc adevărata frumuseţe a lumii şi aidoma lui Ghilgameş, eroul sumerian, bat la poarta zeilor, pentru a afla secretul nemuririi. Ca să poţi face asta, îţi trebuie însă talent, geniu...

NICOLAE BREBAN, cel mai bun

Din raţiuni profesionale, am recitit toate romanele româneşti importante ( 120 de volume ) din ultima jumătate de secol. Îi las la o parte pe Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian, Paul Georgescu, Mircea Horia Simionescu şi Mircea Cărtărescu, care au un statut aparte. Nu-l iau în discuţie nici pe Petru Popescu care a emigrat până să atingă apogeul carierei sale literare. Ca romancier propriu-zis, mi s-a părut că Nicolae Breban este de departe cel mai puternic autor. Nici vigurosul Marin Preda nu se compară cu el. Ca să nu mai vorbesc de Radu Aldulescu... Nu toate romanele sale sunt valoroase, dar "În absenţa stăpânilor", "Animale bolnave", Îngerul de gips " şi "Bunavestire" sunt realizări memorabile. În mod ciudat însă, după 1989 Nicolae Breban n-a mai scris decât nişte "cărămizi" plictisitoare. De ce oare ?

P.S. Celebrul violonist Joshua Bell a cântat muzică de Bach timp de 45 de minute, în staţia de metrou din Washington D C, la iniţiativa ziarului "Washington Post". În afară de câţiva copii care au părut interesaţi de ceea ce făcea el, nu l-a ascultat nimeni. A strâns 32 de dolari de la 20 de persoane care nu s-au oprit o clipă din drumul lor. Cu două zile înainte cântase în sala de concert din Boston, unde biletele erau de mult epuizate, deşi cel mai ieftin costase 100 de dolari. Care este morala acestei întâmplări ?

Un guvern de tinichea

După ce miniştrii au depus jurământul, mulţi dintre noi se vor fi întrebat ce fel de guvern avem. Se vor fi iluzionat că, oricum, un executiv mai slab decât guvernul Tăriceanu nu poate apărea în România. Slab, adică alcătuit din oameni incompetenţi... Şi, totuşi, câtă naivitate ! Cine n-a trecut prin şcoală ca gâsca prin apă ştie că, în logica creaţiilor artistice realiste, în final triumfă elementul de cea mai joasă speţă. Şi exact asta s-a întâmplat. Nu mă interesează dacă Ardelean este sau nu omul lui Băsescu. Important este că el este un profesionist recunoscut. Oprea a încercat să facă, în primul rând, o treabă în interesul naţiunii. Legăturile, dacă vor fi existând, cu Băsescu ţin de planul secund al afacerii. Dar cum putea un ministru competent ( Gabriel Oprea) să numească, într-o funcţie cheie, încă un om competent ? Imposibil ! Lupta pentru ciolan este cu mult mai importantă decât interesele poporului... Cine au sărit ca arşi ? Bătrânul Iliescu şi "arogantul" lui locotenent ! Ei, imaculaţii, incoruptibilii, olimpianii... Este aici şi vina lui Băsescu care are talentul, deloc rar în România, de a-şi face duşmani în mod gratuit. Se ştie că un prost te duşmăneşte şi fără motiv, dacă miroase că eşti un ins de oarecare valoare. Dar pe Băsescu îl urăsc şi indivizi de o înaltă ţinută morală şi profesională. Şi atunci ? Cert e că putem numi neruşinare lupta pentru funcţii şi privilegii, în condiţiile în care mulţi oameni nu au ce pune pe masă şi se confruntă cu spectrul şomajului. Adevărul este că mi-am dat seama ce fel de guvern avem, când l-am văzut, printre demnitari, pe şmecherul de doi lei, incompetentul şi nesimţitul Gheorghe Pogea. Vi-l amintiţi de la negocierea unui fost guvern cu sindicatele din învăţământ ? Ţineţi minte cu câtă obrăznicie vorbea şi cu câtă viclenie minţea ? Halal ! Aşa că m-am lămurit de la început cu cine avem de-a face . A fost o găleată cu apă rece care mi s-a aruncat în cap. E ca atunci când admiri o femeie inteligentă şi drăguţă, dar afli că întreţine relaţii intime cu un boschetar. Oricât de larg ai fi în vederile tale, n-o vei mai înghiţi niciodată. Ca să nu mai vorbim de admiraţie... Chiar nu s-a mai găsit, în ţara asta amărâtă, un finanţist mai bun decât Pogea ? Concluzia este că nu ne putem aştepta la lucruri de ispravă din partea acestui guvern care şi-a început glorios seria de prostii cu care s-ar putea să ne aducă în sapă de lemn. Numai un tâmpit poate crede că se pot economisi bani pe seama pensionarilor, în timp ce magnaţii beneficiază de cota unică de impozitare...

Complexul lui Leonardo da Vinci

Leonardo n-a terminat cele mai multe lucruri pe care le-a început. Dacă ar trăi astăzi, proştii ar spune că este un ratat. În termeni psihologici, ideea de ratare ar putea fi numită complexul Leonardo. Ceea ce nu se ştie este că "ratat" nu este acelaşi lucru cu "prost", după cum cred adevăraţii proşti... Ca să fii ratat, trebuie să ai ce rata. Nu orice cretin se poate rata, după cum un ins care are zece porci în cocină şi cincisprezece rânduri de fini nu este un om realizat... Ratare înseamnă neatingerea unor idealuri ( sau scopuri, sau ţinte ) foarte înalte pe care şi le-a fixat un om foarte valoros. Din felurite pricini, s-a oprit la jumătatea drumului sau s-a înecat la mal, precum personajul din poveste. Sunt interesante câteva aspecte :
1. Cei mai valoroşi oameni nu se realizează niciodată. De ce oare ? Unii simt zădărnicia vieţii, alţii sunt urmăriţi de neşansă ( dar o neşansă constantă, insistentă), mulţi se plictisesc, cei mai mulţi nu au disciplina muncii, cu alte cuvinte, sunt leneşi...
2. Se realizează numai marii truditori sau marii norocoşi. Şi aceştia nu sunt deloc interesanţi. Ei sunt foarte aproape de regnul animal, bucuroşi de reuşitele lor, râgâind după mesele copioase, ducându-şi viaţa într-o permanentă inconştienţă... În general, sunt inşi răi şi imorali.
3. Marii rataţi sunt cei mai interesanţi ( şi ca oameni, şi ca personaje ), cei mai fascinanţi indivizi care există. Sunt culţi, fini, civilizaţi.
4.Părerea mea este că toţi marii oameni au ratat cate ceva. Orice om are un proiect esenţial pe care nu l-a realizat. Fiecare dintre noi are o ţintă minunată, la care a visat ani în şir şi pe care nu a atins-o niciodată. Artiştii, oamenii de ştiinţă, medicii, matematicienii, prin faptul că s-au dedicat muncii şi pasiunii lor, au ratat farmecul vieţii de care se bucură ceilalţi oameni. Oamenii obişnuiţi, prin faptul că nu au respirat aerul ozonat al marilor idei, au ratat toată frumuseţea şi măreţia lumii. În concluzie, toţi oamenii sunt, într-un fel, rataţi, într-o mai mare sau mai mică măsură. Cineva spune că ar fi putut fi general, altcineva zice că ar fi putut juca în filme, al treilea mărturiseşte că i-ar fi venit la îndemână să devină inventator... Şi ei nu mint, nu se laudă, spun, fără excepţie, adevărul. Toată problema e ca nerealizările noastre să nu se transforme în resentimente, ură, invidie...
5. Există însă o specie de rataţi care inspiră compasiune. Sunt cei care nu-şi pot procura pâinea zilnică sau, mai rău, au slujbe cu mult sub demnitatea lor. De aceea, când aud vreun ghiolban îmbuibat zicând "Ăla ? E un ratat nenorocit !", mă încearcă o mare milă nu pentru ratat, ci pentru prostul care nu ştie nici măcar ce înseamnă acest lucru. Sartre era de părere că este preferabilă tovărăşia unui ratat, decât a unui dobitoc plin de sine, fără nicio idee.

E timpul liniştii şi al iertării

Suntem în aşteptarea zăpezilor. E timpul liniştii şi al iertării. Din anul care a trecut să păstrăm numai ce a fost frumos. Să aruncăm la coşul de gunoi resentimentele, supărările şi tristeţea. Să le urăm, aşadar, sărbători fericite, deopotrivă prietenilor şi celor care, din diferite motive, nu ne iubesc. Să-i iertăm pe cei care au greşit faţă de noi şi să le cerem scuze celor pe care i-am supărat. Să-l iubim pe aproapele nostru la fel de mult ca pe noi înşine...

Unde sunt zăpezile de altădată ?

Vă mai amintiţi de versurile lui F. Villon ? Într-adevăr astăzi ninge mai puţin decât odinioară. În zonele electrificate, bunicii nostri au văzut, în secolul trecut, ultimele turturele şi ultimile păduri de goruni şi de ulmi... În locul păsărilor amintite au apărut guguştucii ( veniţi din nordul Italiei), iar plopii au luat locul celorlalţi arbori. Colegii mei care au în jur de 60 de ani povestesc că, în vremea copilăriei lor, nămeţii se înălţau până în vârfurile copacilor şi depăşeau acoperişurile caselor... Se dădeau cu săniile pe derdeluşuri făcute pe trunchiurile celor mai înalţi salcâmi... N-am apucat acele timpuri fericite. Totuşi, când eram copil, începea totdeauna să ningă la începutul lui noiembrie, iar zăpada se topea negreşit în primele zile ale lui martie. Zăpada atingea 1-2 metri şi se ridica de o parte şi de alta a pârtiei, ca două ziduri albe, compacte. Unde sunt şi zăpezile, şi liniştea, şi fluturii, şi libelulele, şi omenia, şi bunătatea oamenilor, şi bunul-simţ, şi credinţa, şi frumuseţea naturii de odinioară ?

P.S. N-am îmbătrânit şi nu sunt anacronic : iubesc numai ce este frumos şi înălţător uman...

Statuile au ceva înfiorător

De când mă ştiu am avut o teamă ciudată de câte ori am privit o statuie. Statuile din marile oraşe au, în aspectul lor întunecat, ceva înfiorător, terifiant. Copil fiind, mă plimbam cu tatăl meu prin Bucureşti şi aruncam priviri îngrozite monumentelor semeţe şi negre pe lângă care treceam. Se ştie că majoritatea statuilor sunt turnate în bronz. Metalul oxidează şi operele de artă capătă o înfăţişare funerară. Îmi părea că pe socluri sunt morţi împăiaţi, înnegriţi de ploi şi de vânturi. Altceva este cu statuile greceşti şi romane care au fost dăltuite în marmură. Sunt albe, frumoase, pierzându-şi în eter corporalitatea grosolană specifică sculpturilor realizate în metal. Se pare că grecii şi romanii le vopseau în culori aprinse, le machiau şi le împodobeau. Lucrul mi se pare acum de prost-gust. Noroc că până la noi a ajuns doar albul imaculat al pietrei... Au rămas îngrozitoarele statui moderne, parcă frecate cu funingine, lipsite şi ele de cel mai elementar bun-gust. ( Total diferită este cealaltă artă plastică, pictura...) Când generalul Charles de Gaulle a ajuns Preşedinte al Franţei, l-a numit ca ministru al culturii pe marele scriitor Andre Malraux. ( Miniştrii noştri sunt mâncători de... ceaţă şi textieri de muzică uşoară... ) Ştiţi care a fost prima acţiune a lui Malraux, în calitate de ministru ? A vopsit toate statuile din Paris în alb...

Demisia lui Stolojan

Mi-e silă de ceea ce se întâmplă în politica românească ! Până la urmă, nu mă deranjează că stânga şi dreapta şi-au dat mâna pentru a începe o guvernare "istorică". La urma urmei, politica este făcută din compromisuri. Întrebarea e dacă avem de-a face cu o stângă adevărată şi cu o dreaptă în care poţi avea încredere. Ceea ce mă deranjează însă foarte mult este că un om onest, un profesionist desăvârşit, un tehnocrat, un ins de mare caracter nu are loc printre politrucii care îşi negociază şi amantele... Politicianul român şi, pe urmele lui, "analistul politic" nu ştiu ce e aceea o demisie. La noi nimeni nu-şi dă demisia, chiar dacă este suspect de crimă sau a delapidat milioane de euro. Trebuie să fii nebun sau bolnav ca să-ţi dai demisia în România ! În străinătate, acest lucru este ceva firesc, normal, în cazul în care asupra demnitarului respectiv planează o suspiciune. Omul demisionează şi îşi vede de treburile sale. Dacă însă un politruc de la noi demisionează, cu ce treburi să se ocupe el ? Are vreo treabă, în afară de aceea de a minţi cu neruşinare şi de a fura ? Nu. Şi atunci ţine tare de scaun, de parcă l-ar fi născut maică-sa cu funcţie cu tot. Aud în jur reacţii puerile. Stolojan are nervii slabi, nu te poţi bizui pe el, etc. Cel mai enervant a fost Adrian Năstase care s-a manifestat ca o ţaţă. "Stolojan, a spus el, e un om bolnav." Păi, da. În România de azi, dacă nu eşti hoţ, mârlan, mitocan, mincinos, nesimţit, lipsit de caracter şi incompetent, eşti bolnav ! Să fii sănătos înseamnă să ai toate "calităţile" de mai sus ! Şi unii le au cu asupră de măsură ! Un lucru e cert : dacă Stolojan s-a retras din mocirla politicii e un semn rău. Nu ne aşteaptă ani de fericire...

P.S. S-ar părea că este imposibilă colaborarea cu unii politicieni de azi... Mania unora de a trăi numai în conflicte ne va costa pe toţi. Dar noi i-am ales, nu ?

Despre democraţie

Din păcate, s-a dovedit că şi democraţia este o dictatură... Ghiciţi a cui ?

Sentimentul de vinovăţie

Este stupefiant să vezi că nimeni nu are sentimentul vinovăţiei, atunci când face o greşeală. Am fost uimit când am constatat că Victor Petrini, personajul lui Marin Preda din "Cel mai iubit dintre pământeni", ucide doi oameni ( gardianul torţionar şi soţul lui Suzy Culala) şi nu se simte deloc culpabil. Este senin, împăcat... Observ însă că nimeni nu-şi asumă greşelile pe care le face. Un profesor face sex, în biroul său, cu o studentă aproape minoră.
- Ea e vinovată, sare el în sus când este surprins în acţiune.
-Ba el el e vinovat, sare fata. M-a şantajat, nemernicul...
Din înregistrări se vede că tânăra dansa, în haine sexy, ca să-l excite pe iresponsabil...Povestesc întâmplarea unui bărbat.
- El nu e vinovat, spune repede omul.
O doamna are o părere opusă.
- El, nenorocitul, e bandit... L-aş castra, nu altceva.
Văd cum un bărbat, cap de familie, este înregistrat în timp ce se întâlneşte cu fata celui mai bun prieten al său, prietena fiicei sale...
- Ea e vinovată, spune soţia nenorocitului. De ce s-a pus cu picioarele...?
- Ba el e vinovat, strigă părinţii fetei.
Nimeni nu se uită în oglindă, nimeni nu recunoaşte nimic, nimeni nu spune :
- Aveţi dreptate, vă rog să mă iertaţi, sunt şi eu vinovat şi trebuie să suport consecinţele. Nu se va mai întampla...
Se arată unii pe alţii cu degetul, ca nişte procurori imaculaţi din punct de vedere moral... Mai înţelegeţi ceva ? Suntem un popor de iresponsabili. Dacă nu ne asumăm greşelile, pentru a le rezolva şi a trece peste ele, nu ne vom însănătoşi din punct de vedere psihic. Tradiţia şi ritualul ţapului ispăşitor nu mai sunt de actualitate.

O întâmplare cu MARIN PREDA

Prin 1980, Marinică, nepotul scriitorului Marin Preda, mi-a reprodus o confesiune a marelui romancier. Se ştie că nimeni nu este profet în satul lui şi nici Preda nu a făcut excepţie. Erau câţiva "fii ai satului", asociaţi cu venetici, care aveau impresia că prozatorul "a râs" de ei, în scrierile lui. Printre ei, "bătrânul învăţător", un muntean care fusese repartizat, ca dascăl, la şcoala din localitate. Foarte energic, învăţătorul înjura la greu, spre uluiala şi admiraţia copiilor. Se răzbătuse şi făcuse avere, în ciuda multora. Principalele sale metode pedagogice erau urletul, ciomagul, palma şi pumnul... Un asemenea urangutan didactic nu putea scăpa ironiei lui Preda. De multe ori însă, învăţătorul şi ceilalţi duşmani ai marelui romancier se supărau degeaba. Preda păţea ceea ce mi se întâmplă şi mie, cu precizarea că el nu era pârât, în mod nejustificat, la primar şi la alte oficialităţi... Şi el le folosea şi numele sătenilor, pe când "admiratorii" mei se recunosc în personaje care nu au nicio legătură cu ei... Lucrurile au involuat mult, din acest punct de vedere. Învăţătorul se numea Florea Gheorghe, exact ca personajul lui Preda din povestirea "Calul". M-aţi văzut voi, mă, pe mine că am jupuit vreodată vreun cal ? Ai ? M-aţi văzut ? îi întreba el pe silişteni. Ai, mă, nea Floreo, îi zicea câte un sătean care, ca şi azi, înţelegea mai multe decât învăţătorul, ai, mă, nea Floreo, că nu s-o fi referit la dumneata... A luat şi el doar numele... În treacăt fie spus, "bătrânul învăţător" a murit anul trecut, la vârsta de 100 de ani. S-ar părea că ironiile lui Preda i-au prins bine... De câte ori se ducea în sat, Preda era evitat de mulţi, care se prefăceau că nu-l văd. Aşa sunt proştii : ei intră în competiţie cu oricine, inclusiv cu scriitorii şi cu oamenii de ştiinţă...
"Mă dusesem în sat, să văd ce-mi mai fac neamurile, povestea Preda. Era dimineaţă, stăteam pe prispă de vorbă cu soră-mea Ilinca şi l-am văzut pe primar că intră pe poartă. Am dat să fug, să mă ascund, dar nu mai era timp...
- Marine, vin la tine cu o mare rugăminte, te rog să nu mă refuzi, a zis musafirul nepoftit.
Se putea ? Ştiam eu că venise să-mi ceară, nu să-mi dea ceva.
- Ce vrei ? l-am intrebat.
- Tu eşti un mare scriitor, reprezentativ, nu-i aşa, pentru acest popor...
- Lasă gargara şi zi-mi ce vrei !
- N-ai putea, zice el, să vii, în calitate de mare scriitor şi, mai ales, de fiu al satului, la Căminul Cultural şi să le vorbeşti elevilor ?
- Cui să vorbesc ? m-am speriat eu.
- Copiilor de la şcoală...
- Aoleu, m-am speriat eu, nu ştii că eu sunt emotiv, nu pot să ţin discursuri, să dau din gură, în limba voastră de lemn, ca activiştii de partid sau ca învăţătorii ?
- Lasă, bă, că spui şi tu acolo două cuvinte, te vede lumea şi gata...
- Şi ce să spun eu copiilor ? Când am ceva de spus, scriu, nu sunt o fire orală... Şi, în definitiv, nu scriu pentru copii...
- Ai, bă, termină. Nu l-ai creat tu pe Niculae Moromete ? Hai mai repede, că ne aşteaptă copiii...
Şi tura-vura, m-a zăpăcit şi m-a luat mai mult târâş la Căminul Cultural. Acolo era strâns tot satul. Inima a început să-mi bată cu putere şi nu mai eram bun de nimic. Am luat loc la o masă, în faţă, iar copiii erau numai ochi şi urechi.
- Măi, copii, nu am prea multe lucruri să vă spun, am început eu timid.
În clipa aceea uşa s-a deschis cu un scârţăit puternic şi o babă şi-a croit drum către primul rând al publicului.
- Fof, fonf, fonf...
- Măi, copii, am început eu iar, nu am prea multe să vă spun...
Scâââârţ, a făcut uşa din nou şi o altă babă a năvălit către rândul întâi.
- Fonf, fonf, fonf...
- Măi, copii, am reluat eu ceva mai nervos...
Scââârţ ! s-a deschis uşa. Altă babă.
- Fonf, fonf, fonf...
Şi tot aşa, preţ de o vreo opt babe...
- Măi, copii, am zis eu disperat...
Şi în momentul acela a băgat capul pe uşă şi cumnatul meu.
- Tu ce aia a mă-tii vrei, mă ? l-am luat eu la înjurături. Şi cu babele astea ce e aici ?
- Nu suntem babe, Marine, a clămpănit una dintre ele, suntem colegele tale de şcoală..."

Parlamentari de România

Aţi văzut mutrele "noilor" parlamentari ? V-aţi dat seama că nu sunt noi deloc, dacă lăsăm la o parte cele câteva excepţii ? Sunt aceeaşi care ne-au mâncat sufletul patru ani ! E drept că am scăpat ( oare chiar am scăpat ? ) de premierul repetent Călin Popescu Tăriceanu, de finanţistul de doi lei Varujan Vosganian care era, în definitiv, poet (un poet rar, fără talent literar, dar cu tupeu de gardian !) şi nu ştia să facă o simplă adunare, şi de alte figuri sinistre... Să n-aveţi însă nicio grijă, alţi oportunişti pândesc din umbră... Ei spun acum că negociază. În realitate, se bat pe avuţia, împuţinată azi până la inexistenţă, a ţării, ca o haită de câini pe un leş în descompunere... Sunt creaturi care nu cred în iubire, prietenie sau solidaritate şi nu se gândesc decât la propriul buzunar. Parlamentarii i-au fraierit pe amărâţi prin modalităţi de acum cunoscute. Singurii care s-au ales cu câştiguri grase sunt agenţii lor electorali ( de obicei, oameni iubitori de arginţi care nu au funcţii administrative). Vai de minţile şi vieţile celor care trăiesc în infernul moral din România de azi ! Singurul lucru bun este că Băsescu l-a numit pe Stolojan prim-ministru. Am avut totdeauna încredere în Stolojan pentru că este un profesionist desăvârşit, un om cu orizont economic şi politic, de o moralitate evidentă, un ins care ştie ce face. Cam cu trei clase peste, să zicem, Mugur Isărescu. Când a încercat nişte lucruri cu adevărat capitaliste, în primul său mandat, "preşedintele-jucător" de atunci, Ion Iliescu, s-a grăbit să-l înlăture din fruntea guvernului. Iliescu juca tot pe patefoanele Congreselor Partidului Unic. Nenorocirea noastră este că avem prea mulţi "jucători", prea multă muzică şi rahat de mâncat pentru ei şi prea puţini muncitori şi gânditori... Să reţinem că Petre Roman l-a adus pe Stolojan în politică, atunci când a făcut celebrul guvern de tehnocraţi. De altminteri, e necesar să consemnăm, pentru istorie, că PETRE ROMAN A FOST SINGURUL PRIM-MINISTRU CARE A PROMOVAT NUMAI OAMENI DE VALOARE, EVITÂND POLITRUCII ! Şi Adrian Năstase a fost scos la rampă tot de Petre Roman, dar intelectualului fin, specializat în drept internaţional, i s-a părut mai călduroasă şuba sovietică oferită de Iliescu... Şi Băsescu tot de Roman a fost lansat... Stolojan a fost de două ori pe punctul de a fi ales preşedinte. Prima dată PSD-ul, prin agenţii săi acoperiţi, l-a aruncat în luptă pe Isărescu, ca reprezentant al Convenţiei, pentru a-i scoate lui Stolojan o bună parte din voturi, astfel că în turul doi, poporul suveran a avut de ales între două rele : Ion Iliescu şi Vadim Tudor. Au votat, cum era şi normal, cu Iliescu, evitând extremismul. A doua oară, Stolojan a renunţat la cursa pentru Cotroceni, din motive oculte, în favoarea lui Băsescu. De altminteri, prietenia cu Băsescu i-a făcut mult rău fostului (şi viitorului ) premier... Cum ţara geme de proşti, aud şi acum reacţii aiuritoare. "Stolojan ăsta parcă e robot...", spune unul. "E urât, dom'le, urât rău", completează altul. "E maneta perfectă pentru Băsescu", mai zice un "analist politic". Băi, fraţilor, unde aţi învăţat voi că asemenea oameni se aleg după înfăţişare ? Ce, suntem obligaţi să ne pupăm cu ei ? Au fost şi unii frumuşei, care s-au dovedit a fi hoţii hoţilor. Cu logica asta, demnă de baba Sorica, nu vom ajunge departe... Şi americanii ne-au învăţat că e de preferat un politician cu şcoală, unui mârlan arogant... Să mizăm deocamdată pe Stolojan, cu condiţia ca Băsescu să-l lase să facă treabă... Mai nou, s-ar părea că pedeliştii sunt pe cale să se certe cu pesediştii chiar înainte de a începe bine "colaborarea"... Apropo de Băsescu : ar fi putut fi un om politic de anvergură, dacă natura lui războinică, de corsar politic, nu l-ar târî în tot felul de conflicte inutile, păguboase. ( A se vedea relaţiile sale cu PC, partidul lui Voiculescu. Să-i cooptezi la guvernare şi imediat după aceea să spui că sunt soluţia imorală este o dovadă de amatorism. E ca şi cum te-ai însura cu o femeie şi ai urla prin toate cârciumile că te-ai căsătorit cu o prostituată...) Diplomatia îi lipseşte cu desăvârşire şi acest lucru dăunează şi partidului pe care îl păstoreşte.

P.S. În România se produc minuni la tot pasul. Mircea Badea a fost nominalizat pentru premiul "cel mai admirat român" (locul doi !) şi pentru "cel mai bun analist politic" (locul trei !). E adevărat că tânărul pe care-l simpatizez şi al cărui nume l-am menţionat este spontan, inteligent şi plin de umor. Dar ce ne facem cu incultura lui crasă, cu mitocănia, trivialitatea şi absenţa oricărei idei de profunzime ? Dacă Mircea Badea este "analist politic", de ce n-aş fi şi eu Mitropolitul Moldovei ? Îi cer iertare, pentru această glumă, Mitropolitului Teofan, pe care îl admir enorm...

P.P.S. Nu fac parte din niciun partid şi nu fac politică. Nu am simpatii deosebite pentru o tabără sau alta ( Nu intră în discuţie simpatiile personale, afectivitatea pe care o am pentru amicii care fac politică. ). Îmi dau doar cu părerea... Am prieteni care trăiesc în arena politică şi nu-i condamn. Nici nu-i "înţep" în vreun fel, cum au impresia "binevoitorii". Nu am motive. Şi chiar dacă aş avea, consider că prietenia este mai importantă decât disputele nejustificate... Asta nu înseamnă că nu am voie să emit nicio opinie. Nu trebuie să-mi fie chiar indiferent cine mă guvernează sau cine îmi stabileşte coordonatele economice care îmi influenţează nivelul de trai...

Emisiuni pentru bolnavi mintal

Suntem o naţiune bolnavă. Nu ştiu exact câte voturi au fost măsluite la alegeri şi care partid a câştigat. Din păcate, nimeni nu ştie. Nici partidele respective. Altminteri ar fi mai rezonabile la negocieri şi n-ar revendica, fiecare în parte, funcţia de premier. Să obţii 18% din voturi ( cine ştie în ce condiţii! ) şi să te consideri îndreptăţit să dai premierul şi programul de guvernare înseamnă inconştienţă. Să te uneşti dreapta cu stânga înseamnă prostie. Sau hoţie ? Dar există oare stânga şi dreapta în România sau există numai neisprăviţi cărora le place atât de mult să conducă, să fie şefi, încât nu mai ţin seama de nimic ? Dacă e aşa, ne merităm soarta şi cârmuitorii ( pe post de călăi ): singuri ni i-am ales. Spre deosebire de proştii care suntem, guvernanţii au descoperit că în această ţară, cu un comunism capitalizat, singura postură avantajoasă este să fii şef. Aşa îţi este cel mai bine. ( Voi scrie cândva un studiu despre condiţia şi răsfăţurile "şefilor" din România...)
Este trist însă că televiziunile se întrec în a ne tâmpi cu emisiunile lor prosteşti. Las la o parte show-urile care adună toate scursorile societăţii, toate prostituatele şi toţi idioţii din Bucureşti, fiindcă nu merită nici măcar să le pomenim numele... Emisiunea "Trădaţi în dragoste" însă, cu detectivi veritabili şi urmăriri spectaculoase, cu abuzuri şi intruziuni în viaţa privată, ţine de normalitate în comparaţie cu "Test de fidelitate" care este o monstruozitate făcută parcă la cererea Academiei de Ţaţe din România. Mi le şi imaginez urmărind toată tărăşenia cu ochii cât gutuile şi cu balele scurgându-li-se de poftă... Mai întâi, "reporterii" angajazează o "ispită". Aceasta e, de obicei, o hahaleră dezaxată, o urâtă complexată, obsedată, frustrată şi dementă. Numai acest profil psihologic s-ar preta la un astfel de joc. Lasă că şi cei atraşi în cursă sunt proştii proştilor, dacă se uită la asemenea gunoaie... Ispita îl curtează pe prostovan, încalecă pe el, îl dezbracă, uneori cu forţa, şi aşteaptă ca din camera alăturată să năvălească soţia turbată de furie, însoţită de un papagal de reporter şi de două "gorile". Tabără toţi pe amărâtul prins în fundul gol, tocmai când acesta se credea Casanova... Îl îmbrâncesc, îl lovesc îl porcăiesc şi îi ţin predici. Uneori cei mai înverşunaţi sunt reporterul şi... "ispita". Să priviţi şi să vă cruciţi... Am văzut cum reporterul îl îmbrâncea, cât îl ţineau puterile, pe un amorez uluit... Cu alt prilej, "ispita", care te făcea să vomiţi când o priveai şi care întreţinuse, la iniţiativa ei, raporturi sexuale cu "ispititul", pe o canapea, îl făcea albie de porci pe cel pe care tocmai îl călărise cu sârguinţă, cu câteva momente în urmă... Şi idiotul se mai duce şi la testul cu detectorul de minciuni...E posibil aşa ceva ? Cei care fac această emisiune sunt nebătuţi sau nedaţi în judecată. Mă mir că nu se nimereşte niciun ins care să ştie arte marţiale sau care să se prindă de figură şi să-i aştepte pe "deştepţi" înarmat, pentru a-i cotonogi cu bătaia...
Câtă vreme va da dovadă de prostie, acest popor nu va ieşi din mocirlă. Câtă răutate, intoleranţă şi invidie, tot atâta suferinţă... Numai că şmecherii huzuresc, iar proştii şi, pe lângă ei, oamenii normali îndură...

P.S. Comentatorul articolului meu are dreptate : mai mult ca sigur că emisiunile respective sunt regizate.

Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu

În anii '50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita. Labiş era mai tânăr decât Nichita cu doi ani...Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat "complex Labiş", fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poetică a autorului "Morţii căprioarei".
"Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, "Şcoala de Literatură", povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o proastă de colegă urla ca un megafon :
- Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie...
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic... Ne-a recitat poemul "Moartea căprioarei"... Am rămas cu gura căscată. Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu... După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
- Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă... E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai...
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
- Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu... ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă... Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiş şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs... În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă... Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele - n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
- Ştii care a fost bărbatul cu care m-am... culcat prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
- Nu, nu ştiu, am răspuns eu uluit. Cine a fost ? am întrebat, cu ochii cât cepele, de curiozitate.
- Nicolae Labiş ! a exclamat ea veselă, spre marea mea deznădejde.
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc...
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în 1957..."

Cel mai deştept lucru...

"Cel mai deştept lucru pe care poţi să-l faci când îţi place o femeie este să fugi de ea." ( "Atac în bibliotecă", roman poliţist de George Arion)