joi, 23 aprilie 2009

Timpul e un mare hoţ sau despre casa iubirilor pierdute

Când era copil, Tehur îl văzuse pe tatăl său că nu aruncă nimic la gunoi. Toate obiectele devenite nefolositoare erau rânduite cu grijă într-o cameră specială, în care nu intra nimeni. Fire sensibilă, Tehur începu să se îndrăgostească încă din copilărie. Mai exact, de la doisprezece ani. Se aprindea şi ardea ca o torţă chiar şi pentru fetele care nu-i dădeau nicio atenţie. Era bolnav, avea stări de febră, delira. Curând, neîmpărtăşită, dragostea îşi micşora flacăra şi aproape că se stingea. Pentru a o salva, băiatul îşi imagină o odaie ca aceea folosită de tatăl său. Acolo aşeză toate figurile feminine care îl tulburaseră şi îl inspiraseră în scrierea unor poeme. Inspiratoarea era instalată acolo vie, zâmbind cu toată faţa şi în toate ipostazele fericite ale iubirii lor. Întâmplările pline de lumină pe care le trăiseră împreună o însoţeau ca un nor evanescent, plutind uşor pe sub plafonul alb. Era suficient ca el să deschidă uşa imaginaţiei, ca fata să reînvie miraculos şi să retrăiască amândoi întreaga poveste de iubire, fără sfârşit. Anii trecură, iar bărbatul nu-şi pierdu obiceiul de a-şi salva dragostea în încăperea imaginaţiei sale. Odaia deveni neîncăpătoare şi el construi o casă cu mai multe dormitoare, sufragerii, holuri largi şi livinguri mari şi luminoase. Casa deveni uriaşă, dar în ea abia încăpeau zecile de femei pe care le iubise, care îl iubiseră sau pe care doar le admirase. Liniştit că le-a scăpat de un sfârşit previzibil, el se dedică pasiunii sale pentru literatură, timp în care scrise mai multe romane stranii, care nu semănau cu nimic din ceea ce apăruse până atunci pe piaţa literară. Într-un târziu, obosit, simţindu-se ca un vulcan stins, Tehur îşi vizită casa iubirilor uitate. Se gândea că fiecare femeie iubită îl aşteaptă nerăbdătoare. Dezamăgirea fu însă mare. Toate iubitele se transformaseră în păpuşi de cârpe, uzate şi pline de praf. Marionetele moarte păreau că nici n-au zâmbit vreodată. Dispăruseră şi norii fericirii, iar Tehur nu-şi mai aminti aproape nimic din tot ce simţise într-o viaţă sentimentală foarte agitată. Se simţi trădat, jefuit şi umilit. Chiar peste apele unei oglinzi, una dintre tinerele femei scrisese cu ruj, înainte ca surâsul să i se stingă pe veci : "Timpul e un mare hoţ."

7 comentarii:

George Adam spunea...

Si totusi ne raman amintirile. Si totusi sunt acele imagini mentale pe care le purtam cu noi de-a lungul vietii si pe care nu ni le poate lua nimeni. Si totusi ne ramane seninatatea de a accepta ca sunt lucruri pe care nu le mai putem schimba dar le putem iubi.

Şerban Tomşa spunea...

Sigur că ai dreptate. E doar o parabolă... Totuşi, încet-încet se stinge totul. Chiar şi ceea ce este mai frumos.

George Adam spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
George Adam spunea...

Serban, stii ce-mi trece prin minte citindu-ti comentariul? Chiar si verbul a se stinge are conotatii atat de luminoase. Apa este cea care stinge incendiile atat de distrugatoare. Farama de paine stinge arida foame a cersetorului. Vizita fiilor si a fiicelor stinge dorul atat de greu de purtat al parintilor.

Stingerea in loc de a fi ceva definitiv este o transformare miraculoasa a focului in apa, a scoicii in perla, a firescului in miracol.

Şerban Tomşa spunea...

Ai o înţelegere atât de fină a lucrurilor ! Şi o intuiţie fundamental poetică şi, în acelaşi timp, ancorată profund în straturile adânci ale psihicului omenesc... O viziune înalt spirituală care atinge realitatea esenţială a lumii.
În liceu am fost îndrăgostit nebuneşte de o colegă de clasă, căreia n-am îndrăznit niciodată să-i mărturisesc ceva. Eram bolnav, nu o visam decât pe ea, nu o visam decât pe ea, nu auzeam decât glasul ei... (După mulţi ani, mi-am dat seama că făcusem, atunci, o formă severă de depresie.) Slăbisem douăzeci şi ceva de Kilograme, arătam ca o fantomă. Am terminat liceul şi am văzut-o ultima oară în vara anului 1976, când mă duceam să dau examen la facultate. Eram în troleibuz şi am zărit-o cum se plimba prin zona Cotroceni - pe vremea aceea locuia în Militari -, însoţită de un alt coleg, un băiat simpatic care se numea... Şerbănoiu. Am continuat să o visez şi să mă gândesc la ea încă douăzeci şi cinci de ani, timp în care am trecut pe lângă multe fete mult superioare ei, fără să le văd. Când am avut un accident, ultima imagine pe care am avut-o pe retină, înainte de a leşina, a fost chipul ei. După un sfert de secol, nu am mai găsit nimic în odaia afectivităţii mele. Nimic pentru ea. Chiar chipul ei îmi fugea din minte, atunci şi acum, precum apa printre degete.Dar mă emoţionează puţin şi azi ideea, după 33 de ani, că am putut să o iubesc atât de mult... În orice caz, i-am dedicat câteva consistente capitole în ultimul meu roman.

Ion Martac spunea...

Gigi,sunt Ion Neagoe,incerc sa dau de tine. Mi-a dat Nicu Olteanu un nr. de telefon, dar cred ca nu mai este de actualitate.Telefonul meu 0722697542.Ma bucur tare mult ca ai putut sa invingi inertia si sa te apuci iar de scris.Imi place verva ta intelectuala,cred ca ai dat peste o motivatie sa te impinga spre locul cu energie creatoare.De-abia astept sa pot discuta cu tine mai pe larg.Am o casa de vacanta in Parang unde poti veni cu cei dragi,gasesti si padure si zapada si natura neumblata.

Şerban Tomşa spunea...

Dragul meu Ion,
nici nu ştii cât de mult mă bucur că putem comunica din nou ! M-am gândit deseori la tine în toţi aceşti ani de când nu ne-am văzut ( cred că din 1982-1983 ). Sper că eşti bine. În orice caz, ne vom vedea până a nu trece dincolo... Am notat numărul tău de telefon şi te voi căuta. Una dintre adresele mele de e-mail este serban_tomsa@yahoo.com
Poate îmi dai şi tu o adresă şi îţi voi scrie cât de des voi putea. Vă doresc, ţie şi familiei tale, toate cele bune ! Te îmbrăţişez şi te sărut !
P. S. Să ştii de la mine că prieteniile se leagă puternic în prima tinereţe !