Astăzi este ziua de naştere a lui Marin Preda, unul dintre cei mai importanţi prozatori români. Întâlnirea din pământuri, Moromeţii ( I ), Viaţa ca o pradă şi, într-o oarecare măsură, Cel mai iubit dintre pământeni vor rămâne, ca repere valorice definitive, în istoria literaturii române.
E curios că la prima lectură, Preda nu mi-a plăcut. Vorba lui Nichita : " La început mi-a părut rău şi zgârcit. " Nu aşa vedeam eu marea literatură , reprezentată, la noi şi în opinia mea, de Ştefan Bănulescu. Culmea este că în facultate erau mulţi colegi care nu gustau paginile lui Preda. Îmi amintesc de un seminar de pomină, când George Gană, profesorul nostru, a spus indignat că este descalificant să nu-ţi placă Marin Preda, ca replică la mărturisirea unei colege care afirmase că nu-i place deloc cum scrie teleormăneanul !
" A trebuit să-l recitesc, îngânându-l", zice tot Nichita.
Adevărul este că Preda a relansat, după război, stilul prozatorului român pursânge, interesat în primul rând de natura umană şi de adevărurile psihologice şi sociale care bântuie minţile personajelor sale. Moromeţii a devenit cu timpul cel mai de succes roman din literatura noastră, iar în Ilie Moromete toată lumea îşi recunoaşte bunicii şi părinţii. Un demn continuator al lui Preda, dar în în mediu citadin, este acum Radu Aldulescu. Dincolo de stilul său inconfundabil, Preda trăieşte în primul rând prin personajele sale, absolut memorabile.
Aş face două observaţii.
În primul rând, este uimitor modul în care talentul puternic al lui Preda transcende conştiinţa sa artistică, rămasă cumva în urmă. George Geacăr a insistat pe ideea că mentalitatea scriitorului nu era superioară celei pe care o aveau personajele sale ( Marin Preda şi mitul omului nou ). Poate că în unele privinţe este aşa, dar e posibil ca Preda să fi simulat, într-o bună parte a operei sale, o atitudine socială naivă, care i-a prins bine, social vorbind. Se pare însă că vocaţia creatoare a lui Preda a fost atât de puternică, încât el a dat capodopere indiscutabile, în ciuda concepţiilor sale destul de simple, dacă putem formula astfel. Când Preda o avea aproape pe Aurora Cornu, femeie rafinată şi cultă, scria cărţi echilibrate şi relativ bine construite. Mai târziu, când naratorul său îşi permite să comenteze verzi şi uscate, peste capul personajelor, performanţele literare nu mai sunt aceleaşi. Risipitorii şi Intrusul sunt romane onorabile, dar Marele singuratic şi Delirul sunt schematice şi descentrate, cu puţine insule de proză adevărată. Mă rog, e doar o părere. În orice caz, uneori e important ca un scriitor să aibă alături persoane inteligente cărora să le asculte părerea cu maximă deschidere. De aceea mă întreb când vor apărea şi la noi agenţii literari.
În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm că şi volumele lui Preda, ca şi ale lui Rebreanu, au urmat o linie descendentă valoric. Autorii respectivi au început în forţă şi au sfârşit oarecum dezamăgitor. Mai mult chiar, dacă ne uităm cu atenţie, puţini creatori români au mers ascedent.
Dar Marin Preda a trăit şi a scris într-o lume în care prestigiul unui scriitor era uriaş şi denivelările pe care le prezintă operele sale au trecut practic nevăzute în rândul publicului larg, de a cărui apreciere s-a bucurat din plin.
Sigur, ca orice creator autohton, a simţit pe pielea lui ce înseamnă invidia colegilor de breaslă, dar şi a unor consăteni care nu voiau să recunoască în ruptul capului că un ins care trăise până mai ieri printre ei şi care povestise întâmplări de pe uliţa lor e un mare scriitor. Se duceau la poarta tatălui său şi proferau ameninţări la adresa tânărului care râsese de ei în nişte cărţi ! Asta îmi aduce aminte că şi urmaşii lui Creangă spuneau despre bunicul lor că a fost un nenorocit care le-a făcut neamul de râs ! În România, patriotismul local funcţionează cu bâzdâc, iar prostia şi răutatea sunt anulate doar de timpul neîndurător cu oamenii şi cu limitele lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu