George Geacăr

Dimineața deschid calculatorul și o postare a lui Claudiu Komartin îmi dă fiori. Îmi dau seama că George nu mai este. Simt un enorm gol interior, care mă aspiră spre niciunde.  Nu mai sunt în stare să fac nimic. Tocmai voiam să-l întreb ce mai face. Ultima dată vorbisem cu el, pe Facebook, și ne făcuserăm reciproc recomandări în legătură cu alimentația și cu abordarea insomniilor.
      L-am cunoscut în 1984, când ne-am întâlnit la Universitate. Ne-am dat amândoi examenul de definitivat în învățământ și am locuit o săptămână în căminul unui liceu bucureștean. Atunci George mi l-a prezentat pe Mircea Bârsilă, tânăr, foarte îndrăzneț, cârlionțat. Urma să devină tată. George era un tânăr voinic și chipeș, care mi se adresa cu ”bătrâne”. Pletele sale castanii fluturau în vânt, aducătoare de noroc. Dintr-o simpatie care dădea peste margini - îmi era dragă până și căciula lui! -, simțeam nevoia să îmbunătățesc formula de adresare și îi ziceam ”bătrânopol”, așa cum făceam și cu Stratan. George era un poet excepțional, un intelectual de elită, debordând de inteligență și de spirit critic. Vorbea degajat, înțepător, profund tonic.  Era foarte incomod în polemici, dar ironia sa dură, de care nu se despărțea niciodată, avea asupra mea un efect reconfortant. Râdeam în hohote, în toiul discuțiilor. După probele de examen, ne plimbam prin Cișmigiu, discutam și ne amuzam. Aveam în comun o geană din Céline.  Ne descopeream cu încântare, unul celuilalt, ciudățeniile. El a intuit în mine un personaj care se află veșnic între lumi, neavând loc pe nicăieri și neacomodându-se în niciun mediu social. George pășea optimist pe o cale pe care i-o sugerase Cezar Ivănescu, despre care vorbea cu mare respect.  Îl admira, de asemenea, pe Tudor Cristea. Cum începuse să mi se rărească părul, am mers împreună cu proaspătul meu prieten să-mi cumpăr o pălărie. Vânzătoarea mi-a oferit una cu borurile mari, de bulibașă. George a râs și i-a zis :” Stați, doamnă, că nu vrem să-l face pe Șerban primar!”
    Am trecut amândoi cu succes de probe și ne-am despărțit pentru a nu ne revedea niciodată. Am pecetluit prietenia noastră, pentru vecie, cu o sticlă de coniac Târnave. El și-a continuat cariera de poet, eu n-am contenit cu rătăcirile. Când m-am decis, într-un târziu, să public un mic roman, primul care a scris despre cartea mea, în Litere nr. 8, august 2003, a fost George. Articolul, Sleirea fântânii în postmodernism, este o capodoperă de acceptare a unei formule artistice, pe fondul unor obiecții de o mare gravitate, dar făcute într-un mod autoironic. Am scris și eu o cronică la un volum al lui, dar redactorul revistei care urma să-mi găzduiască textul, Constantin Carbarău, mi-a pierdut articolul, cartea - o ceruse s-o citească! - și fotografia la care țineam cel mai mult. Am corespondat cu George ani în șir și păstrez și acum epistolele sale. Ne telefonam. Vorbeam mult, bucurându-ne pentru dialogul nostru. Un apel al lui m-a prins pe când intram într-un cabinet medical. Am răspuns și l-am făcut pe doctor să aștepte. M-am operat și am făcut depresie. Pe urmă i-a venit rândul și lui să treacă prin Infern. Ne-am regăsit cumva teferi și am continuat să comunicăm. Eram sigur că va atinge o vârstă venerabilă și vom avea timp pentru multe.
   A dispărut un mare poet. Am rămas fără cuvinte. Timpul nostru nu mai este.
   Ne vom revedea, bătrâne, pe plaiurile veșnicei vânători a cuvântului care exprimă adevărul. 

Dor de George Geacăr

Reproduc unul dintre cele mai frumoase poeme scrise de regretatul poet George Geacăr.

eu.zise el

dimineaţa intru la baie deschid ochii
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.
mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii
în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!
drace!

era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă

George Geacăr

      Dimineața deschid calculatorul și o postare a lui Claudiu Komartin îmi dă fiori. Îmi dau seama că George nu mai este. Simt un enorm gol interior, care mă aspiră spre niciunde.  Nu mai sunt în stare să fac nimic. Tocmai voiam să-l întreb ce mai face. Ultima dată vorbisem cu el, pe Facebook, și ne făcuserăm reciproc recomandări în legătură cu alimentația și cu abordarea insomniilor.
      L-am cunoscut în 1984, când ne-am întâlnit la Universitate. Ne-am dat amândoi examenul de definitivat în învățământ și am locuit o săptămână în căminul unui liceu bucureștean. Atunci George mi l-a prezentat pe Mircea Bârsilă, tânăr, foarte îndrăzneț, cârlionțat. Urma să devină tată. George era un tânăr voinic și chipeș, care mi se adresa cu ”bătrâne”. Pletele sale castanii fluturau în vânt, aducătoare de noroc. Dintr-o simpatie care dădea peste margini - îmi era dragă până și căciula lui! -, simțeam nevoia să îmbunătățesc formula de adresare și îi ziceam ”bătrânopol”, așa cum făceam și cu Stratan. George era un poet excepțional, un intelectual de elită, debordând de inteligență și de spirit critic. Vorbea degajat, înțepător, profund tonic.  Era foarte incomod în polemici, dar ironia sa dură, de care nu se despărțea niciodată, avea asupra mea un efect reconfortant. Râdeam în hohote, în toiul discuțiilor. După probele de examen, ne plimbam prin Cișmigiu, discutam și ne amuzam. Aveam în comun o geană din Céline.  Ne descopeream cu încântare, unul celuilalt, ciudățeniile. El a intuit în mine un personaj care se află veșnic între lumi, neavând loc pe nicăieri și neacomodându-se în niciun mediu social. George pășea optimist pe o cale pe care i-o sugerase Cezar Ivănescu, despre care vorbea cu mare respect.  Îl admira, de asemenea, pe Tudor Cristea. Cum începuse să mi se rărească părul, am mers împreună cu proaspătul meu prieten să-mi cumpăr o pălărie. Vânzătoarea mi-a oferit una cu borurile mari, de bulibașă. George a râs și i-a zis :” Stați, doamnă, că nu vrem să-l face pe Șerban primar!”
    Am trecut amândoi cu succes de probe și ne-am despărțit pentru a nu ne revedea niciodată. Am pecetluit prietenia noastră, pentru vecie, cu o sticlă de coniac Târnave. El și-a continuat cariera de poet, eu n-am contenit cu rătăcirile. Când m-am decis, într-un târziu, să public un mic roman, primul care a scris despre cartea mea, în Litere nr. 8, august 2003, a fost George. Articolul, Sleirea fântânii în postmodernism, este o capodoperă de acceptare a unei formule artistice, pe fondul unor obiecții de o mare gravitate, dar făcute într-un mod autoironic. Am scris și eu o cronică la un volum al lui, dar redactorul revistei care urma să-mi găzduiască textul, Constantin Carbarău, mi-a pierdut articolul, cartea - o ceruse s-o citească! - și fotografia la care țineam cel mai mult. Am corespondat cu George ani în șir și păstrez și acum epistolele sale. Ne telefonam. Vorbeam mult, bucurându-ne pentru dialogul nostru. Un apel al lui m-a prins pe când intram într-un cabinet medical. Am răspuns și l-am făcut pe doctor să aștepte. M-am operat și am făcut depresie. Pe urmă i-a venit rândul și lui să treacă prin Infern. Ne-am regăsit cumva teferi și am continuat să comunicăm. Eram sigur că va atinge o vârstă venerabilă și vom avea timp pentru multe.
   A dispărut un mare poet. Am rămas fără cuvinte. Timpul nostru nu mai este.
   Ne vom revedea, bătrâne, pe plaiurile veșnicei vânători a cuvântului care exprimă adevărul. 

Radiografia unei tragedii. Când poate fi spus adevărul?

   Citesc cu mare plăcere romanul Apă neagră de Nicolae Stan, colegul meu de generație, și îmi dau seama că ruralismul ori o temă socială mai veche nu pot fi piedici în calea afirmării unui talent viguros, de prozator adevărat. Lectura m-a acaparat cu totul, așa cum mi se întâmplă rar, în cazul autorilor români. Realismul romanului este convertit în fantazări savuroase, scrise cu multă vervă. Tehnica narativă este impecabilă, trecerile de la o scenă la alta sunt de o mare finețe. Firul epic ia adesea o turnură absurdă, cu inserții  burlești.  Prozatorul posedă o rară inventivitate epică, probând multă mobilitate în redarea întâmplărilor. Personajele au acea inocență...culpabilă cu care ne-a surprins cândva Nicolae Velea, fiind urmărite în toate imprevizibilele, dar convingătoarele lor manifestări,  Textul este de o mare expresivitate și chiar considerațiile făcute de narator peste capul personajelor - autorul este filosof - sunt de mare calitate. În totalitate, Apă neagră este un roman excepțional, iar Nicolae Stan - unul dintre cei mai importanți prozatori români de azi, un demn urmaș al lui Preda, Vasili Sukșin și Nicolae Velea. L-aș mai apropia pe Nicolae Stan de Platonov, prin stilul său nuanțat-comportamental, cu personaje animate de stări juvenile și privite cu o ironie blândă, generoasă. Am și alte observații, dar, din motive extraliterare, nu am terminat de citit cartea. Probabil că voi reveni într-o postare specială.
    Problema pe care mi-o pun acum este alta. Când și cum poate fi spus adevărul despre o epocă totalitară? Acum sunt convins că fenomenul nu se poate petrece în interiorul sistemului și în timpul petrecerii ororilor. Dreptatea nu se poate face și valorile nu pot fi curățate de murdăria timpului decât fie din afara sistemului, fie la câteva decenii după ce faptele s-au consumat. Nu cred că, la vremea respectivă, se puteau spune mai multe adevăruri umane decât au făcut-o Preda și Velea, în chiar interiorul spațiului concentraționar. Dacă am presupune, prin absurd, că prozatorii menționați mai sus ar fi avut șansa de a spune tot adevărul despre deceniile al patrulea-al cincilea din secolul trecut, ei ar fi fost condamnați la tăcere și, eventual, la ani grei de pușcărie. În orice caz, scriitorii n-ar fi fost înțeleși decât de puțini cititori, adică de cei care erau considerați dușmani ai poporului.  Ar fi instructiv să comparăm perspectiva narativă din scrierile lui Preda pe tema colectivizării cu cea adoptată de Nicolae Stan în secțiunea care se ocupă de evenimentele cu pricina. Ce s-ar fi întâmplat dacă Preda ori Velea ar fi scris cum o face Nicolae Stan în zorii noului mileniu?
Mă refer exclusiv la paginile literare valide, din opera lui Preda. Oportunismul său, definit limpede de George Geacăr în Marin Preda și mitul omului nou, nu intră aici în discuție.

P.S. Constat cu surprindere că Nicolae Stan s-a născut în localitatea Crăsani, care este și numele spațiului imaginar în care se desfășoară acțiunea romanului său. Crăsănenii sunt, la o anumită scară, românii. Una din două : ori locuitorii Crăsanilor sunt superiori siliștenilor lui Preda, fiindcă nu s-au supărat pe autor fiindcă i-a încondeiat cu haz în cartea lui ( și a dat și nume reale!), ori distanța dintre București și Crăsani este suficientă pentru a-l feri pe prozator de mizeriile unora dintre crăsănenii inculți și complexați..

Un poem de George Geacăr

eu. zise el
DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.

mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii

în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!

drace!

era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă

Un poem de George Geacăr

eu. zise el

DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.

mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii

în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!

drace!

era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă

Marin Preda ( 1922-1980 )

Astăzi este ziua de naştere a lui Marin Preda, unul dintre cei mai importanţi prozatori români. Întâlnirea din pământuri, Moromeţii ( I ), Viaţa ca o pradă şi, într-o oarecare măsură, Cel mai iubit dintre pământeni vor rămâne, ca repere valorice definitive, în istoria literaturii române.
E curios că la prima lectură, Preda nu mi-a plăcut. Vorba lui Nichita : " La început mi-a părut rău şi zgârcit. " Nu aşa vedeam eu marea literatură , reprezentată, la noi şi în opinia mea, de Ştefan Bănulescu.  Culmea este că în facultate erau mulţi colegi care nu gustau paginile lui Preda. Îmi amintesc de un seminar de pomină, când George Gană, profesorul nostru, a spus indignat că este descalificant să nu-ţi placă Marin Preda, ca replică la mărturisirea unei colege  care afirmase că nu-i place deloc cum scrie teleormăneanul !
" A trebuit să-l recitesc, îngânându-l", zice tot Nichita.
Adevărul este că Preda a relansat, după război, stilul prozatorului român pursânge, interesat în primul rând de natura umană şi de adevărurile psihologice şi sociale care bântuie minţile personajelor sale. Moromeţii a devenit cu timpul cel mai de succes roman din literatura noastră, iar în Ilie Moromete toată lumea îşi recunoaşte bunicii şi părinţii. Un demn continuator al lui Preda, dar în în mediu citadin, este acum Radu Aldulescu. Dincolo de stilul său inconfundabil, Preda trăieşte în primul rând prin personajele sale, absolut memorabile.
Aş face două observaţii.
În primul rând, este uimitor modul în care talentul puternic al lui Preda transcende conştiinţa sa artistică, rămasă cumva în urmă. George Geacăr a insistat pe ideea că mentalitatea scriitorului nu era superioară celei pe care o aveau personajele sale ( Marin Preda şi mitul omului nou ). Poate că în unele privinţe este aşa, dar e posibil ca Preda să fi simulat, într-o bună parte a operei sale, o atitudine socială naivă, care i-a prins bine, social vorbind. Se pare însă că vocaţia creatoare a lui Preda a fost atât de puternică, încât el a dat capodopere indiscutabile, în ciuda concepţiilor sale destul de simple, dacă putem formula astfel. Când Preda o avea aproape pe Aurora Cornu, femeie rafinată şi cultă, scria cărţi echilibrate şi relativ bine construite. Mai târziu, când naratorul său îşi permite să comenteze verzi şi uscate, peste capul personajelor, performanţele literare nu mai sunt aceleaşi. Risipitorii şi Intrusul sunt romane onorabile, dar Marele singuratic şi Delirul sunt schematice şi descentrate, cu puţine insule de proză adevărată. Mă rog, e doar o părere. În orice caz, uneori e important ca un scriitor să aibă alături persoane inteligente cărora să le asculte părerea cu maximă deschidere. De aceea mă întreb când vor apărea şi la noi agenţii literari.
În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm că şi volumele lui Preda, ca şi ale lui Rebreanu, au urmat o linie descendentă valoric. Autorii respectivi au început în forţă şi au sfârşit oarecum dezamăgitor. Mai mult chiar, dacă ne uităm cu atenţie, puţini creatori români au mers ascedent.
Dar Marin Preda a trăit şi a scris într-o lume în care prestigiul unui scriitor era uriaş şi denivelările pe care le prezintă operele sale au trecut practic nevăzute în rândul publicului larg, de a cărui apreciere s-a bucurat din plin.
 Sigur, ca orice creator autohton, a simţit pe pielea lui ce înseamnă invidia colegilor de breaslă, dar şi a unor consăteni care nu voiau să recunoască în ruptul capului că un ins care trăise până mai ieri printre ei şi care povestise întâmplări de pe uliţa lor e un mare scriitor. Se duceau la poarta tatălui său şi proferau ameninţări la adresa tânărului care râsese de ei în nişte cărţi ! Asta îmi aduce aminte că şi urmaşii lui Creangă spuneau despre bunicul lor că a fost un nenorocit care le-a făcut neamul de râs !  În România, patriotismul local funcţionează cu bâzdâc, iar prostia şi răutatea sunt anulate doar de timpul neîndurător cu oamenii şi cu limitele lor.

Orfani, cerşind prosperitate vântului

Reacţia unui ministru de opri cercetarea osemintelor primilor noştri voievozi mi-a dat aceeaşi senzaţie pe care a avut-o poetul şi prietenul meu George Geacăr : am simţit că mi se toarnă o găleată cu apă rece în cap. Sigur, am început să mă obişnuiesc cu asta, chiar îmi place şi îmi confirmă nişte teorii, mai ales că trăiesc într-un mediu în care oamenii care sunt ajutaţi au învăţat, unii de la alţii, un principiu profund creştin : cea mai sănătoasă recunoştinţă este bâta dată în cap binefăcătorului !
Ce lucruri graoznice am afla dacă am studia ADN-ul primilor conducători ? Că ei ar fi cumani, adică asiatici, cum susţine şi eminentul Neagu Djuvara. Ei, şi ?
Dar dacă maghiarii ar putea spune că ei au trecut pe aici înaintea cumanilor şi pecenegilor ? Şi dacă ar fi aşa, ar veni ungurii să ne dea afară din ţară şi să ne ocupe pământurile ?  N-ar putea face asta chiar dacă s-ar fi format, ca popor, pe aceste locuri.
Dar nu adevărul trebuie să primeze ?
Nu, le vindem proştilor vorbe goale cu daci şi civilizaţii prelatine.  ( Lasă, că nici ungurii nu se lasă şi spun că limba lor este mai veche decât sumeriana ! ) Un popor hrănit cu vorbe, spune Geacăr. Cu vorbe proaste, aş completa eu, fiindcă astea sunt pe placul majorităţii. Dar se mai dau, la pachet, şi nişte resturi alimentare.
Adevărul e ceea ce le convinne şmecherilor, iar caracterele noastre se înclină după cum bate vântul care ne aduce covrigi şi ouă nemuncite. Nu sunt acestea trăsături orientale ?
Ignoranţa este una dintre cele mai cumplite boli ale omului modern. De ce să ştim că suferim de ulcer, din moment ce nu simţim nicio durere ? ( Normal, dacă elitele - sistemul nervos al societăţii - sunt anulate. )  Mucles, mălaiul să ne iasă !
Cineva spunea că în timp ce în Occident, un funcţionar slujeşte instituţia pe care o ocupă, în Orient aceasta devine proprietatea angajatului, mai cu seamă dacă el este şef !
Asta e ! Găsim mereu metode de a ne distruge ca naţiune. Ultima găselniţă este să schimbăm instituţiile în funcţie de persoane şi nu invers. Dă-o dracului de civilizaţie ! Nouă să ne fie bine !

P.S. Un romancier, prietenul meu, a comentat, într-un mesaj, postarea de mai sus : " Haşotti, cu numele lui simpatic, se trezi apărătorul purităţii neamului ! "