Două cuvinte despre Eugen Barbu

     S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că intelectualul român suferă de monoteism cultural, un adevărat complex al cifrei 1 :  un singur mare scriitor, un singur mare filosof, un singur mare eseist, etc.  Mentalitatea aceasta atrage după sine cultul personalităţii şi obsesia unanimităţii. Să-i luăm, de pildă, pe Marin Preda şi Eugen Barbu. Ei reprezentau tipul de scriitor-prizonier al propriei modalităţi de a scrie : Preda în mai mare măsură decât Barbu - fin degustător de poezie şi specialist în Mateiu Caragiale. Problema era că fiecare dintre cei doi se considera singurul scriitor cu adevărat important şi avea pretenţia să fie elogiat în cor, de toată lumea, iar când celălalt era lăudat de critici, se făcea negru de supărare şi începea să să arunce cu zoaie în adversarul care îi fura gloria literară. Situaţia cu pricina i-a prilejuit unui critic o obesrvaţie amuzantă : " Scriitorul român vrea să fie singur în literatură. "  Confruntarea cu iz de scandal şi de intoleranţă dintre posesorii a două viziuni artistice total diferite, Preda şi Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a a literaturii noastre. E adevărat că la noi nici nu merge să umblăm cu jumătăţi de măsură. Scriitorul luat în discuţie este făcut geniu sau este desfiinţat. Uneori nici autorii nu suportă comentariile nuanţate : vor să li se ridice osanale în mod necondiţionat.
     Este o imensă eroare / nedreptate că unii critici importanţi îi refuză lui Eugen Barbu statutul de mare scriitor. ( Omul era un maestru în a-şi face duşmani. Şi nu voi uita niciodată atacurile murdare, incredibile, la adresa unor poeţi, prozatori şi critici literari străluciţi ai literaturii române. Mă indispuneau cumplit, îmi provocau un rău fizic. Sunt, într-adevăr, lucruri care nu se fac. ) Am recitit Groapa anul trecut şi sunt convins că este o capodoperă, unul dintre cele trei-patru-cinci cele mai bune romane româneşti din toate timpurile, alături de Cronică de familie, Moromeţii, Craii de Curtea-Veche şi Cartea Milionarului. Expesivitatea lui Barbu este inconfundabilă, mediul zugrăvit te izbeşte prin autenticitate, iar personajele se mişcă aievea, sunt vii, convingătoare. Cu ochiul la pândă şi cu urechea lacomă de dialoguri neconvenţionale, Barbu a dat unul dinte textele de neuitat ale limbii române. Excesele şi imperfecţiunile - taxate fără milă de recenzenţi! - sunt în firea creatorilor înzestraţi cu geniu literar. ( Prozatorula scris şi a rescris mai multe variante ale cărţii. În prealabil copiase, să-şi facă mâna, cele mai reuşite opere ale lui Călinescu. ) Câteva dintre nuvelele lui Barbu pot intra în orice antologie a genului, iar Princepele este o carte de excepţie, uşor încărcată de aluviuni lexicale, cu pasaje parazitare - prefer, la acest capitol, Calpuzanii lui Silviu Angelescu şi După mine, o zi de Ioan Dan Nicolescu -, dar Săptămâna nebunilor m-a încântat de la primele pagini. Bijutier literar şi profesionist al scrisului, Eugen Barbu este un stilist desăvârşit, folosind un limbaj al său, pe jumătate inventat, pe jumătate arhaic-cronicăresc - a şi plagiat din nişte cronici! -, ca o pecete de prinţ plebeu, discreditat.
Dintre volumele importante ale lui Barbu n-am citit Ianus. Îl caut în continuare prin librării şi prin anticariate.

Absurdul ca bună intenţie

    Ignoranţa poate îmbrăca uneori forme simpatice, cald umane, în comparaţie cu prostia perseverentă, atotştiutoare şi intolerantă.
     Am citit, pe Facebook, articolul lui Stelian Tănase despre moartea lui Marin Preda şi mi-am amintit că am fost oarecum martor al evenimentelor de atunci. Am mai povestit acest episod, dar vreau să subliniez că ridicolul nu este totdeauna de condamnat. Pe 16 mai 1980, o profesoară ne-a anunţat la curs că "azi-noapte a murit, la Mogoşoaia, Marin Preda." Era o perioadă când veştile circulau, prin Bucureşti, ca bârfele într-un sat. Informaţiile importante se obţineau pe cale orală. De, folclorul a fost de secole punctul nostru forte. Am coborât în biblioteca Facultăţii de Litere şi i-am spus prietenului meu Marinică Preda, nepot al scriitorului şi frate cu Sorin Preda : " Du-te la unchiu-tău, că s-a întâmplat ceva cu el." Marinică îşi pregătea teza de licenţă pe care avea s-o susţină cu Crohmălniceanu. Şi-a strâns volumele aflate de pe pupitru, le-a predat bibliotecarei şi s-a grăbit către ieşire. ( În treacăt fie zis, cele mai multe bibliotecare erau îndrăgostite de Marin cel mic, iar când mergeam pe stradă cu el, toate femeile întorceau capul după chipul lui mustăcios, asemănător cu al lui Alain Delon. Pe cât era de nearătos autorul Moromeţilor, pe atât de frumos era nepotul său. ) Ulterior am mers şi eu la Muzeul Literaturii Române, unde se afla depus trupul scriitorului. Au vorbit atunci trei confraţi ai dispărutului, dar nu-mi amintesc decât de Eugen Jebeleanu, care vorbea şi plângea, şi de George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Aceştia au subliniat verticalitatea morală a lui Preda, demnitatea sa, faptul că nu putea fi făcut de nimeni cârpă de şters pe jos. Când era corector la un ziar, refuza să intre şi să iasă pe uşa din dos a redacţiei, după regulamentul de ordine interioară,  luând-o de fiecare dată prin faţă, pe unde se vânturau şefii. În fine, l-am văzut în sicriu pe marele romancier, mic, slab, vineţiu, cu o vânătaie la frunte. Am văzut şi un om "din popor" - dacă n-o fi fost cumva vreun securist deghizat ! - închinându-se şi zicând : "Dumnezeu să-l ierte, că mare om bun a fost ! " Tot pe atunci, fiind în penultimul an de facultate, făceam practica pedagogică - predam primele lecţii sub supravegherea unor profesori cu experienţă - la o şcoală generală din Panduri, iar îndrumătoarea mea se întâmpla să fie soţia unuia dintre subalternii lui Preda de la Cartea Românească.  La ceremonia de despărţire era şi ea prezentă şi, într-un moment de linişte, mi-a spus aceste cuvinte care m-au lăsat fără grai : "Dragă, ar trebui să-i pună ochelarii la ochi, ca să se vadă că e Preda. Aşa, nici nu-ţi dai seama cine este ! "
        Un mort cu ochelari la ochi, iată ceva nemaivăzut, m-am gândit eu. Dar tâmpenia asta mi s-a părut inocentă şi pornită dintr-o bună intenţie.

Lupul de stepă

Am recitit romanul Lupul de stepă de Hermann Hesse. E impresionant, ca toate cărţile acestui auster şi elevat prozator. Imaginaţie, construcţie, luciditate, profunzime. Personajele sale sunt idei care trăiesc aievea, iar senzaţia de artificial este destul de puternică. Din ce a scris Hesse, nu-mi ascund preferinţele pentru Narcis şi Gură-de-Aur.
Mă gândesc ce figură ar fi făcut Hesse în peisajul literar românesc. Probabil că ar fi fost un marginal, ca şi Kafka, Buzzati, Canetti şi toţi autorii de utopii umaniste ori de distopii, din literatura europeană. Între mimesis şi phantasia, am preferat totdeauna prima categorie estetică. Verosimilul, conformitatea cu o realitate palpabilă şi fundalul social au fost, conştient sau nu, criterii de valorizare permanente în literatura română. Ion şi Moromeţii sunt romane recunoscute de publicul larg. În schimb, lui Bănulescu i se reproşa că are, în Cartea Milionarului, prea multe pagini descărnate ( Mihai Ungheanu, în Luceafărul ).  Sigur că una e cititorul obişnuit, alta e criticul literar, deschis către toate formulele artistice. Dar primul selectează numai anumite titluri pe care i le furnizează al doilea. Dintre cărţile lui Sadoveanu, Baltagul s-a bucurat de mai mare succes în rândul cititorilor decât Creanga de aur, iar Max Blecher şi Mircea Eliade stau în umbra marilor scriitori realişti români. Nu întâmplător un geniu indiscutabil, receptiv la nou,  precum G. Călinescu, era un partizan convins al balzacianismului. Popor inteligent şi cu mare putere de adaptare, noi am ales umorul şi echilibrul burghez, ocolind, în termenii lui Hesse, deopotrivă sfinţenia şi desfrâul, tragicul şi mântuirea. Încercăm să atingem un echilibru liniştitor şi împingem spre periferie ceea ce iese din acest cadru cartezian. Caragiale, stenic şi plin de haz, este scriitorul veşnic reprezentativ pentru noi.
Să nu se înţeleagă că dezavuez aceste ierarhii : e orizontul autohton de percepţie artistică. Căutările noastre trebuie să se îndrepte însă către găsirea unei soluţii pentru a depăşi bariele limbii române, în ideea unei recunoaşteri universale. Că valori avem, slavă Domnului !

Marin Preda ( 1922-1980 )

Astăzi este ziua de naştere a lui Marin Preda, unul dintre cei mai importanţi prozatori români. Întâlnirea din pământuri, Moromeţii ( I ), Viaţa ca o pradă şi, într-o oarecare măsură, Cel mai iubit dintre pământeni vor rămâne, ca repere valorice definitive, în istoria literaturii române.
E curios că la prima lectură, Preda nu mi-a plăcut. Vorba lui Nichita : " La început mi-a părut rău şi zgârcit. " Nu aşa vedeam eu marea literatură , reprezentată, la noi şi în opinia mea, de Ştefan Bănulescu.  Culmea este că în facultate erau mulţi colegi care nu gustau paginile lui Preda. Îmi amintesc de un seminar de pomină, când George Gană, profesorul nostru, a spus indignat că este descalificant să nu-ţi placă Marin Preda, ca replică la mărturisirea unei colege  care afirmase că nu-i place deloc cum scrie teleormăneanul !
" A trebuit să-l recitesc, îngânându-l", zice tot Nichita.
Adevărul este că Preda a relansat, după război, stilul prozatorului român pursânge, interesat în primul rând de natura umană şi de adevărurile psihologice şi sociale care bântuie minţile personajelor sale. Moromeţii a devenit cu timpul cel mai de succes roman din literatura noastră, iar în Ilie Moromete toată lumea îşi recunoaşte bunicii şi părinţii. Un demn continuator al lui Preda, dar în în mediu citadin, este acum Radu Aldulescu. Dincolo de stilul său inconfundabil, Preda trăieşte în primul rând prin personajele sale, absolut memorabile.
Aş face două observaţii.
În primul rând, este uimitor modul în care talentul puternic al lui Preda transcende conştiinţa sa artistică, rămasă cumva în urmă. George Geacăr a insistat pe ideea că mentalitatea scriitorului nu era superioară celei pe care o aveau personajele sale ( Marin Preda şi mitul omului nou ). Poate că în unele privinţe este aşa, dar e posibil ca Preda să fi simulat, într-o bună parte a operei sale, o atitudine socială naivă, care i-a prins bine, social vorbind. Se pare însă că vocaţia creatoare a lui Preda a fost atât de puternică, încât el a dat capodopere indiscutabile, în ciuda concepţiilor sale destul de simple, dacă putem formula astfel. Când Preda o avea aproape pe Aurora Cornu, femeie rafinată şi cultă, scria cărţi echilibrate şi relativ bine construite. Mai târziu, când naratorul său îşi permite să comenteze verzi şi uscate, peste capul personajelor, performanţele literare nu mai sunt aceleaşi. Risipitorii şi Intrusul sunt romane onorabile, dar Marele singuratic şi Delirul sunt schematice şi descentrate, cu puţine insule de proză adevărată. Mă rog, e doar o părere. În orice caz, uneori e important ca un scriitor să aibă alături persoane inteligente cărora să le asculte părerea cu maximă deschidere. De aceea mă întreb când vor apărea şi la noi agenţii literari.
În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm că şi volumele lui Preda, ca şi ale lui Rebreanu, au urmat o linie descendentă valoric. Autorii respectivi au început în forţă şi au sfârşit oarecum dezamăgitor. Mai mult chiar, dacă ne uităm cu atenţie, puţini creatori români au mers ascedent.
Dar Marin Preda a trăit şi a scris într-o lume în care prestigiul unui scriitor era uriaş şi denivelările pe care le prezintă operele sale au trecut practic nevăzute în rândul publicului larg, de a cărui apreciere s-a bucurat din plin.
 Sigur, ca orice creator autohton, a simţit pe pielea lui ce înseamnă invidia colegilor de breaslă, dar şi a unor consăteni care nu voiau să recunoască în ruptul capului că un ins care trăise până mai ieri printre ei şi care povestise întâmplări de pe uliţa lor e un mare scriitor. Se duceau la poarta tatălui său şi proferau ameninţări la adresa tânărului care râsese de ei în nişte cărţi ! Asta îmi aduce aminte că şi urmaşii lui Creangă spuneau despre bunicul lor că a fost un nenorocit care le-a făcut neamul de râs !  În România, patriotismul local funcţionează cu bâzdâc, iar prostia şi răutatea sunt anulate doar de timpul neîndurător cu oamenii şi cu limitele lor.

Ambiguitatea literaturii. Dropia de Ştefan Bănulescu

Rămân la ideea că romanul Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu este una dintre cele mai mari cărţi care s-au scris vreodată. Când eram student, romancierul Sorin Preda  ( nepotul lui Marin Preda ) îl vizita la cămin pe fratele său, Marin Preda, nepotul şi omonimul cunoscutului prozator . Entuziasmat la vremea respectivă de Bănulescu, l-am întrebat pe tânărul debutant de atunci ce părere are despre opul cu pricina. Am rămas fără grai când Sorin mi-a zis sictirit : " Căcaturi marqueziene ! " Marin, în schimb, care îl vizita des pe ilustrul său unchi, preluase de la acesta ( care, la rândul său, citise cronica din Luceafărul a lui Mihai Ungheanu etc ) că Bănulescu are multe pagini descărnate şi fără valoare artistică. Rămân la părerea mea, dar voi reciti Cartea Milionarului. Împărtăşesc, de asemenea, ideea lui Eugen Ionesco şi Constantin Ţoiu că Bănulescu ar fi meritat un Nobel.
Azi am revăzut Dropia, considerată o capodoperă şi intrată în manuale aproape imediat după publicare.
Impresia de ansamblu este net favorabilă. Atuuri : scriitură impecabilă, atmosferă bine realizată şi mai ales ambiguitatea perfectă care face sarea şi piperul literaturii adevărate. Ideea ultimă mă desparte, din păcate, de unii dintre prietenii mei literari.
Ce ar putea trece la minusuri un răuvoitor? Ruralismul - literatura modernă e citadină, spunea Camil Petrescu, nu ? - şi lipsa oricărei inserţii psihologice.
În primul rând, ceea ce susţinea Camil Petrescu este o prejudecată. Literatura nu este filosofie, ci o formă de viaţă. Călinescu, care nici el nu putea scrie literatură ţărănescă, avea o altă deschidere către literar şi nu susţinea o asemenea eroare. Chiar dacă un personaj care doarme pe câmp nu are idei proprii, el poate fi viu şi convingător artistic. Faulkner a fost rural într-o mare parte a operei sale şi cine se poate compara cu el ? Să mai zic că unele dintre cele mai reuşite romane româneşti - Ion, Moromeţii - sunt de acest tip ?
În al doilea rând, fantasticul nu are, decât în cazuri excepţionale, treabă cu psihologicul.
Şi atunci ?
Ştefan Bănulescu este un scriitor de mare valoare, un echivalent românesc al magicienilor sudamericani.

Moromeţianismul lui Faulkner

Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.