Moromețianismul lui Faulkner?

Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.

Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.

În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.

Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !

Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.

Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Stan V. Cristea a descoperit că în Siliștea-Gumești există o uliță pe care locuiau numai familii cu numele Moromete. Exista și un Ilie Moromete, căruia istoricul literar îi publică fotografia. Așadar aceasta e originea personajului lui Preda : modelul a fost Tudor Călărașu, dar numele a fost luat de pe altă uliță. Până acum se considera că Ilie Moromete vine de la Ilya Muromets, un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru părea a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-i fin pe consăteni. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.

Ce mai face Ilie Moromete?

   M-am întrebat deseori ce ar fi însemnat proza lui Marin Preda fără Ilie Moromete. Probabil că mult mai puțin. Moromete atrage și ordonează, după linii de forță morale bine conturate, cele mai reușite personaje ale lui Preda. Am recitit partea rurală a Delirului și, dincolo de farmecul narațiunii prediste, mă atrăgea ideea că personajele sunt rude sau au legături cu Moromete. Poate că mă înșel, dar sunt convins că Niculae Moromete, protagonistul din Marele singuratic, ar fi mult mai puțin interesant dacă umbra tatălui nu l-ar însoți permanent, așa cum personajele biblice sunt manipulate, prin sfori nevăzute, de însuși Dumnezeu.
1. Moromete iradiază lumină, în mod benefic, în aproape toată proza de valoare scrisă de Preda. În jurul său, al modului său de gândire, gravitează cele mai reușite personaje create de romancierul teleormănean.
2. Preda este un romancier care nu concepe pagina scrisă fără personaje vii, bine conturate. În Moromeții e o întreagă galerie de oameni prinși în mișcarea lor zilnică, autentici, cu trăsături distinctive. Și ce personaj este Paul Ștefan, al lu' Parizianu! Iar fauna de ticăloși din Cel mai iubit dintre pământeni este memorabilă.
3. Ca o veritabilă anacondă, Moromete își înghite autorul și cea mai interesantă parte a operei acestuia. Îi împrumută chiar perspectiva narativă, naiv-problematizantă, ironic-urzicătoare, hazlie, lucidă, comică ( precum în istorisirea lui Pațanghel din O adunare liniștită sau relatarea vizitei făcute de Moromete lui Traian Pisică). În cele mai bune pagini ale lui Preda, naratorul nu reprezintă decât variațiuni ale „vocii” lui Ilie Moromete.

P.S. 1. La Preda, nimic nu este rodul imaginației. Toată substanța epică pornește de la întâmplări reale, iar personajele au modele care au trăit în carne și oase. În Siliștea-Gumești era o uliță pe care locuiau familii cu numele Moromete (un țăran se numea chiar Ilie Moromete și Stan V. Cristea îi publică și fotografia) , după cum arată istoricul literar pomenit mai sus în cercetările sale. Modelul real al lui Moromete era Tudor Călărașu, dar numele era luat de pe altă uliță.  Scriitorul preluat până și numele reale ale consătenilor săi, spre supărarea acestora. Dar sunt convins că și lecturile lui Preda au influențat botezul personajului. Ilya Muromeț era, după cum se știe, un erou ( bogatâr) în bâlinile rusești
      2. Dusă la service în urmă cu o săptămână, mașina mea merge din rău în mai rău, ca bolnavul din capodopera Șapte etaje de Dino Buzzati. Când am dus-o la revizie tehnică, toți au privit-o și au spus că e ca nouă și nu pare să aibă nimic. Bicicleta e pe butuci, iar pompa a rămas uitată în portbagajul mașinii. Sunt blocat în propria curte. Și am atâtea de făcut!

Sfârșitul unei controversate probleme de istorie literară

 Zeci de ani am fost și eu victima unei mistificări literare, aparținând lui Eugen Barbu, care spunea, prin 1984, într-un interviu din Revista noastră că Moromeții I ”va rămâne o capodoperă”, dar și că ”țăranul român, cam dostoievskian, după mine, nu mai are aerul patriarhal de altădată; nu mai e snovos, ci dubitativ; e șiret, dar repet, de la nume ( cam rusesc, vezi Ilya Muromeț, care stă pe șanț și vorbește de alții de rău) și până la caracterul destul de discutabil, mi se pare cu totul particular și nereprezentativ, dacă ar fi să ne gândim la esența românească a personajului.” Perfid atac sub centură!
     Ideea originii străine a numelui lui Ilie Moromete a prins rădăcini trainice, iar cercetători serioși au arătat că antroponimul Ilie Moromete își are originea în numele unui erou de bâline ucrainene, Ilya Murometz.În masiva sa carte Marin Preda. Portret între oglinzi,( ED. AIUS, Craiova, 2015) cunoscutul istoric literar Stan V. Cristea urmărește, cu acribia-i cunoscută, meandrele problemei în discuție, consemnând, cu onestitate și pe larg, fiecare punct de vedere. Sunt luate în discuție lecturile scriitorului, dar și faptul că ”vicleanul scriitor valah” a vrut să-i impresioneze pe staliniști și să obțină unele avantaje. După multe pagini înțesate de referințe apăsat cărturărești, se ajunge la concluzia cea mai simplă cu putință. Există, în Siliștea-Gumești, o uliță a Moromeților :” cu Ilie Moromete, Niculae Moromete, cu Gheorghe Moromete” Numele ”ai lu' Moromete” se păstrează și astăzi, ”iar scriitorul, fascinat probabil de sonoritatea lui, l-a transferat în familia sa, a Călărașilor”, după cum scrie Dobre I. Burcea-”Siliștean” - nefericit pseudonim, dacă mi se permite, al unui profesor din Videle - în cartea sa Marin Preda și universul Moromeților - adevăr, ficțiune, mit (2006), un fel de compunere documentară, girată de însuși Eugen Simion, iremediabil îndrăgostit de lumea operei lui Preda.
   În fine, chestiunea fiind pe deplin elucidată, deși unii o țin înainte cu Ilya Murometz, trebuie să remarcăm că impozantul op al lui Stan V. Cristea conține o impresionantă iconografie. Îl găsim aici și pe adevăratul Ilie Moromete, un bătrân cu pălărie și cu mustăți albe, sprijinindu-se în ciomag, alături de baba sa.
Aș vrea să închei cu o idee care să nu fie luată ca o răutate. Constat mereu, cu surprindere, că Marin Preda nu și-a folosit mai deloc imaginația în opera sa. N-a inventat, adică, mai nimic, ci doar a selectat faptele reale și le-a dat o anumită coerență. E și ceea ce constata, într-o scrisoare din ultimele sale luni de viață, poetul Geo Dumitrescu. Și mai uimitor este că scriitorul a folosit numele reale ale sătenilor săi, stârnindu-le adeseori furia.
 Păi, dacă Preda ar fi fost grătian, ar fi pățit-o rău de tot!

P.S. Cartea lui Stan V. Cristea lămurește și alte probleme importante legate de opera și biografia lui Preda : debutul absolut, anii de studii, relațiile cu alți scriitori și cu membrii familiei. E un volum care ar merita o serie de articole, nu o consemnare grăbită, precum cea de față.

Marin Preda ( 1922-1980 )

Astăzi este ziua de naştere a lui Marin Preda, unul dintre cei mai importanţi prozatori români. Întâlnirea din pământuri, Moromeţii ( I ), Viaţa ca o pradă şi, într-o oarecare măsură, Cel mai iubit dintre pământeni vor rămâne, ca repere valorice definitive, în istoria literaturii române.
E curios că la prima lectură, Preda nu mi-a plăcut. Vorba lui Nichita : " La început mi-a părut rău şi zgârcit. " Nu aşa vedeam eu marea literatură , reprezentată, la noi şi în opinia mea, de Ştefan Bănulescu.  Culmea este că în facultate erau mulţi colegi care nu gustau paginile lui Preda. Îmi amintesc de un seminar de pomină, când George Gană, profesorul nostru, a spus indignat că este descalificant să nu-ţi placă Marin Preda, ca replică la mărturisirea unei colege  care afirmase că nu-i place deloc cum scrie teleormăneanul !
" A trebuit să-l recitesc, îngânându-l", zice tot Nichita.
Adevărul este că Preda a relansat, după război, stilul prozatorului român pursânge, interesat în primul rând de natura umană şi de adevărurile psihologice şi sociale care bântuie minţile personajelor sale. Moromeţii a devenit cu timpul cel mai de succes roman din literatura noastră, iar în Ilie Moromete toată lumea îşi recunoaşte bunicii şi părinţii. Un demn continuator al lui Preda, dar în în mediu citadin, este acum Radu Aldulescu. Dincolo de stilul său inconfundabil, Preda trăieşte în primul rând prin personajele sale, absolut memorabile.
Aş face două observaţii.
În primul rând, este uimitor modul în care talentul puternic al lui Preda transcende conştiinţa sa artistică, rămasă cumva în urmă. George Geacăr a insistat pe ideea că mentalitatea scriitorului nu era superioară celei pe care o aveau personajele sale ( Marin Preda şi mitul omului nou ). Poate că în unele privinţe este aşa, dar e posibil ca Preda să fi simulat, într-o bună parte a operei sale, o atitudine socială naivă, care i-a prins bine, social vorbind. Se pare însă că vocaţia creatoare a lui Preda a fost atât de puternică, încât el a dat capodopere indiscutabile, în ciuda concepţiilor sale destul de simple, dacă putem formula astfel. Când Preda o avea aproape pe Aurora Cornu, femeie rafinată şi cultă, scria cărţi echilibrate şi relativ bine construite. Mai târziu, când naratorul său îşi permite să comenteze verzi şi uscate, peste capul personajelor, performanţele literare nu mai sunt aceleaşi. Risipitorii şi Intrusul sunt romane onorabile, dar Marele singuratic şi Delirul sunt schematice şi descentrate, cu puţine insule de proză adevărată. Mă rog, e doar o părere. În orice caz, uneori e important ca un scriitor să aibă alături persoane inteligente cărora să le asculte părerea cu maximă deschidere. De aceea mă întreb când vor apărea şi la noi agenţii literari.
În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm că şi volumele lui Preda, ca şi ale lui Rebreanu, au urmat o linie descendentă valoric. Autorii respectivi au început în forţă şi au sfârşit oarecum dezamăgitor. Mai mult chiar, dacă ne uităm cu atenţie, puţini creatori români au mers ascedent.
Dar Marin Preda a trăit şi a scris într-o lume în care prestigiul unui scriitor era uriaş şi denivelările pe care le prezintă operele sale au trecut practic nevăzute în rândul publicului larg, de a cărui apreciere s-a bucurat din plin.
 Sigur, ca orice creator autohton, a simţit pe pielea lui ce înseamnă invidia colegilor de breaslă, dar şi a unor consăteni care nu voiau să recunoască în ruptul capului că un ins care trăise până mai ieri printre ei şi care povestise întâmplări de pe uliţa lor e un mare scriitor. Se duceau la poarta tatălui său şi proferau ameninţări la adresa tânărului care râsese de ei în nişte cărţi ! Asta îmi aduce aminte că şi urmaşii lui Creangă spuneau despre bunicul lor că a fost un nenorocit care le-a făcut neamul de râs !  În România, patriotismul local funcţionează cu bâzdâc, iar prostia şi răutatea sunt anulate doar de timpul neîndurător cu oamenii şi cu limitele lor.