sâmbătă, 28 decembrie 2013

Moromeţianismul lui Faulkner

       Este greu să găsim un prozator de o forţă epică comparabilă cu cea etalată de Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă ei au un statut cu totul special.
        Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
    Subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu este analizată în cronicile pe care le-am scris despre Ana Maria şi îngerii şi Îngerul încălecat.


6 comentarii:

Horia Gârbea spunea...

Profund! Va trebui să recitesc trilogia lui F. Dacă replicile lui Moromete și Pațanghel le știu pe dinafară („Aprinde, fă, lumina, că nu vedem să vorbim”), personajul lui F l-am uitat.

Vedeți că DRP e mai faulknerian ca Preda, dar din cauza asta mai dificil. F. nu se bucură de simpatia mea specială (ca Huxley sau Kurt V. jr. de pildă). E dificil cu metodă, ca și DRP.

Am reluat Zgomotul și Furia și a mers extrem de greu lectura, dar înțeleg că sînt blocat în Shakespeare și văd totul prin el, e un caz special, SXPR îmi otrăvește orice altă lectură.

Oricum, reflecții de acest fel din partea unui prozator ca dvs., luminează literatura.

E o trecere de la directețe la rafinament de la Preda la DRP , de la Hemingway la F. E oare în folosul celor din urmă? Asta vă întreb...

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Horia Gârbea,
Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase.
Aveţi dreptate. DRP foloseşte o tehnică faulkneriană. În Cei doi din dreptul Ţebei şi Vânătoare regală pluralitatea vocilor narative nu deranjează. Ulterior, ca şi Faulkner, Maestrul nostru devine uneori prolix.
Zgomotul şi furia şi Pe patul de moarte sunt performanţe literare de neegalat, dar dificile la lectură. S-ar părea că autorii cu o scriitură mai simplă, directă, fac fericirea cititorilor şi uneori a criticilor. Pot scrise capodopere şi în felul acesta.
Şi eu sunt nebun după Kurt Vonnegut. Cred că el a găsit formula ideală pentru cititorii vremurilor noastre.
Vă invidiez prieteneşte pentru faptul că sunteţi "otrăvit" de Shakespeare : e o perspectivă privilegiată, înnobilând fiecare idee.

Karina spunea...

ce s-a intamplat cu fb?

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
Facebook-ul meu, ca şi mail-ul, e dat peste cap. am vrut să trimit nişte mesaje de Crăciun şi după ce am trimis unor persoane, totul a luat-o razna. Cred că şi tu ai mail-ul virusat. Sau ceva urât s-a întâmplat.

Karina spunea...

dar nu stiu cum se face ca toata lista ta este completa, numai eu nu mai sunt prietena cu tine si mai mult sunt si blocata ca sa nu iti mai vad profilul deloc, cu toate ca toata lumea te poate vedea...oricum sunt blocata de tine sau de cineva care iti umbla la profil. cineva care stie parola intra pe profilul tau si umbla la setari...o sa ies de pe fb ca sa poata dormi lumea linistita. nu vreau sa creez insomnii nimanui.

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
Nu ştiu ce să mai cred. E curios că tu ştii mai bine decât mine că am lista de prieteni completă. Ţi-am spus că lucrurile îmi merg alandala. Cineva nu-şi vede de treabă şi nu văd motivele. Nu fac spionaj, nu fac politică, n-am secrete - mai ales că vecinii şi aşa-zişii prieteni ştiu mai multe despre mine decât mi se întâmplă în realitate - şi nu-mi dau seama ce au unii sub ţeastă de tot încearcă să-mi spargă conturile. Am primit mai multe notificări de la Yahoo şi Facebook prin care sunt avertizat că s-a încercat violarea conturilor mele. Atunci când am trimis două mesaje de sărbători ( ţie şi altcuiva ), am fost alertat imediat că mi-am expus contul. În condiţiile astea nu văd de ce te superi ? Ce-ar trebui să fac eu ?