Din nou despre Radu Aldulescu

          Anul acesta Radu Aldulescu a împlinit o vârstă rotundă. Ultima dată când m-am referit la el, am spus următoarele :

”Romanul românesc se anemiase epic, proza părea a-şi fi epuizat resursele. Apoi, prin anii ’90 mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Am simţit dintr-o dată, ca pe vremea lui Preda, că pagina de carte îmi palpită, vie, în mână, că personajele se mişcă sub ochii mei, că autorul are talent şi e un mare scriitor. Radu Aldulescu are meritul incomparabil de a fi reînviat romanul românesc aproape muribund, de a-i fi infuzat sângele sănătos al unei realităţi durabile şi, în definitiv, de a fi salvat această specie de la colaps. Este o performanţă literar-culturală fără precedent, nu îndeajuns de mult subliniată. Iată, mi-am zis, se poate scrie şi literatură adevărată, nu conserve puse între coperţi…În ceea ce-l priveşte pe Radu Aldulescu, pot spune fără ezitare că este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile. Imediat ce i-am deschis prima carte, am înţeles acest lucru.Eram uimit. Iată cum începe un articol pe care i l-am dedicat: ”El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda : aceeași mână "grea", același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină.” De la Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban ne-am obişnuit ca un romancier să nu înţeleagă decât proza pe care o scrie el, refuzând din start alte formule artistice. Iată un scriitor proeminent care scrie cu înţelegere şi generozitate despre confraţii săi. Asta înseamnă şi putere morală : la cât talent, atâta caracter.”

            De ce este el un prozator atât de important? Fiindcă nu am nuanțat suficient lucrurile, din articolele mele s-ar putea înțelege că îl socotesc doar un romancier realist. Sigur, și atât ar fi suficient ca Aldulescu să fie acolo unde îi este locul, în proza românească. Adevărul este însă că el înseamnă cu mult mai mult.

            Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie, în primul rând,  o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "

         În al doilea rând, Aldulescu tinde a-și contura o mitologie proprie, transcendând realismul unor Preda și Eugen Barbu. Aspectul este vizibil în toate romanele sale, dar mai cu seamă în Îngerul încălecat și Proorocii Ierusalimului. În Sonată pentru acordeon există o asiprație către înalt, cu zborul mereu frânt, ca și în Ana Maria și îngerii, iar un demonism profund apare obsesiv în Amantul Colivăresei și în cele două capodopere menționate înainte. De aici și titlul unei cronici închinate de mine scriitorului : Poemul epic și demonii lui Radu Aldulescu. Dar ideea ar merita un studiu special.

Moromeţianismul lui Faulkner

       Este greu să găsim un prozator de o forţă epică comparabilă cu cea etalată de Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă ei au un statut cu totul special.

        Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.

În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.

Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !

Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.

    Subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu este analizată în cronicile pe care le-am scris despre Ana Maria şi îngerii şi Îngerul încălecat.

Muzici şi scene

Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !

P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.

Poemul epic şi demonii lui Radu Aldulescu

Din ceea ce a publicat Radu Aldulescu, Îngerul încălecat era singura carte pe care n-o citisem. Romanul a apărut în 2011, la Cartea Românească, într-o ediţie revăzută şi adăugită. Curiozitatea mea era mare, mai ales că scriitorul Dumitru Augustin Doman, extrem de sensibil la valorile literare autohtone, consideră că „ Robert Stan este unul dintre cele mai proeminente personaje din proza românească, iar romanul acesta e poate cel mai bun care s-a scris din 1989 încoace; capodopera lui Radu Aldulescu – negreşit”.( Argeş nr.5/mai 2012).
Textul debutează cu obişnuita forţă epică aldulesciană, ca un camion de mare tonaj. Descrierile sunt în nota cunoscută de sugestie, dar având mai ales rolul de a limpezi cadrul şi a face inteligibilă naraţiunea ; „ Au plecat din Bucureşti dis-de-dimineaţă, într-un sfârşit de toamnă neguros, străbătut de ploi şi burniţe interminabile şi au schimbat deja două trenuri şi trei autobuze, zăbovind multe ceasuri prin gări, autogări şi bifurcaţii de şosele… Astfel, drumul se lungeşte şi adesea ţi se pare că l-ai rătăcit prin aglomeraţia duhnitoare a ratelor, printre sacoşe, saci burduşiţi cu pâini şi ţărani travestiţi, în cizme de cauciuc şi bluze de salopetă îmbrăcate peste pieptare de oaie şi flanele jegoşite, răscârpite, nemaiavând chiar nimic până să le poţi numi zdrenţe." Ca în operele marilor realişti, mediul este edificator pentru condiţia socială a personajelor. În lumea lui Aldulescu ştim, pe fiecare pagină, când şi unde se petrec întâmplările, cine este cel care relatează, cine sunt tovarăşii săi, ce a făcut la viaţa lui, unde se duce şi ce urmăreşte. Pânza naraţiunii este bine întinsă, fără niciun pliu, iar recipientele capitolelor sunt umplute minuţios cu prezentul şi trecutul fiecărei fiinţe pe hârtie, filtrate şi colorate de o perspectivă narativă mereu schimbată, dar de fiecare dată subiectivă . Nimic nu rămâne nelămurit, echivoc ori sub zodia presupunerii, iar textul rămâne tot timpul antrenant, plin de miez. Tabloul se umple încet-încet cu viaţa Doinei, a mamei şi a tatălui său, Ioana şi Ion Trencu, a Marianei, colega de serviciu a Doinei, a lui Lenţi şi Aurel, fraţii de tată ai Doinei. Mai devreme s-au mai târziu fiecăruia îi este prezentat trecutul, familia, obiceiurile şi capcanele destinului.
Deşi naraţiunea se face la persoana a III-a, viziunea este deformată afectiv, datorită vocilor narative foarte puternice, care ne călăuzesc de-a lungul paginilor. Reflectorii sunt, în principal, Doina, Ioana, Trencu şi Robert Stan, zis şi Robert Satan ori Robert Diavolul. Acţiunea curge ca un fluviu, la vale, pe ritmul unui adevărat poem epic - utilizez termenul în sensul consacrat de Gogol -, datorită oralităţii extrem de pronunţate, personajele luându-şi unele altora vorba din gură, într-o relatare marcată de o admirabilă prospeţime stilistică, demnă de pana celui mai bun Aldulescu, acela din Proorocii Ierusalimului.
Personajele lui Aldulescu au suferit traume şi pot fi psihanalizate. Ele acţionează sub imperiul unor impulsuri tulburi, venite din străfunduri şi uimindu-i pe cei apropiaţi, normali şi înclinaţi să se aşeze la casele lor. Lui Robert, de pildă, îi lipseşte o familie adevărată, fiind crescut de nişte mătuşi : „ Tot bagabont bătrân se cheamă că este, fără familie, fără casă, fără una alta…” Robert a fost crescut de nişte mătuşi şi n-a cunoscut-o pe mama sa, care s-a sinucis, otrăvindu-se când el era mic. Doina, de asemenea, nu-şi conoaşte tatăl, iar ceilalţi, ignoraţi de Trencu, părintele lor, se comportă ca şi cum ar fi orfani : „ Adică la ce să-i zgândăre aiurea pe-ai ei pentru un capriciu şi-o distracţie în a stricăciunii de nepoţel flăcău tomnatic ; ţine la bătrânii ei, că doar pe ei îi are, pe surioara ei Lenţica şi pe frăţiorii ei Rândunel şi Aurel pe lumea asta, iar în rest singură aicea printre străini, în Bucureşti, să-şi câştige viaţa, fără familie şi ea, fără una alta, amărâtă vai de steaua ei, ce mai, o mai apucă uneori amocul că la ce să-i facă şi pe bătrâni să sufere pe lângă ea ?"
Marea noutate a romanului stă în evocarea magistrală a existenţei rudarilor, duse în bojeduci de paiantă ori de chirpici, ridicate prin luminişuri, pe coastele dealurilor: „Când cei din neamul lui Pipidi îşi încropeau moşie prin părţile astea, aşezarea cuprindea două şiruri de bordeie învelite în paie, de o parte şi de alta a unui drum de căruţe ducând la deal şi la vale spre şoselele Vâlcei, Piteştiului, Câmpulungului, Drăgăneştilor şi Craiovei. Bordeiele rudarilor din luminişurile pădurilor de pe coastele celor două coame de dealuri ce încadrează platoul alungit şerpuit spre nord şi sud, străbătut de drum, au format dintotdeauna un soi de periferie rarefiată, aproape invizibilă, estompată de vegetaţia abundentă şi de felul cum sunt construite, jumătate sub pământ, amintind de nişte tranşee sau morminte. ” Femeilor, băutoare de nădejde direct de la ţeava cazanului, le lipsesc bărbaţii, morţi sau plecaţi cu treburi. Ele trăiesc într-un matriarhat aflat la limita supravieţuirii, în plină sălbăticie. Doina nu ştie cu cine a făcut-o maică-sa şi motivaţia plecării ei în lume este tocmai tema romanului : căutarea tatălui. Absenţa unui stăpân autoritar şi ocrotitor este puternic resimţită de toţi.
Şi ajungem la stratul care dă, în opinia mea, o mare profunzime romanului : planul mitic. Dacă în Proorocii Ierusalimului un bărbat visa o flacără mare, în formă de cal, alunecând pe cer, aici lucrurile sunt mai complexe. Legenda se infiltrează în eveniment, urcându-l în planul semnificaţiilor general-umane. Maică-sa îi explică Doinei că tatăl ei este un duh sau un înger : „ Şi io ca s-o liniştesc i-am spus atunci că tac-su-i un înger şi un duh şi n-are unde să se ducă la dracu-n praznic după el, fiindcă el stă mereu lângă ea şi o însoţeşte în tot locul, măcar că nu-l vede şi nu-l aude." Berilă câştigă bani buni făcând, pe la bâlciuri, pe omul-mistreţ, dar şi vânzând celor nevoiaşi alcool puturos, de proastă calitate . El chiar are înfăţişarea animalului respectiv, cu părul său ţepos şi cu colţii întorşi peste falcă. Fabrică rachiu, clandestin, şi trăieşte într-o casă cu etaj, într-o mizerie demnă de romanele naturaliste, pe un pat acoperit cu trenţe şi excremente de pasăre, în scândurile căruia a scuns banii, cu oi, găini şi damigene de ţuică de-a valma peste el. La tot pasul sunt invocaţii îngerii, diavolul şi „focul ăla marele” care îi va arde pe toţi. Boierul Pipidi face dragoste în desiş cu fetele pe care le prinde, apoi le înzestrează cu fâneţuri şi livezi. Vânătorile sale par fabuloase, ca într-o saga faulkneriană. Moare în mod misterios, omorât, chipurile, de un mistreţ, parcă spre a confirma istoria lui Berilă. Acesta povesteşte că a fost făcut de maică-sa cu un mistreţ, iar boierul Pipidi a împuşcat sălbăticiunea. De aceea el umblă prin lume pentru a-l găsi pe ucigaş şi a-şi răzbuna pe tatăl său. Fiinţele care populează lumea aldulesciană îşi caută cu ardoare paternitatea, fiindcă se simt dezrădăcinate, în bătaia vânturilor sorţii, şi vor să răzbune această lipsă. Ele se află în permanent conflict cu ele însele, cu fantasmele care îi bântuie, îngeri şi demoni, izbăvitori şi exterminatori. Ideea este că rudăresele s-am împreunat cu îngerii rebeli, coborâţi din ceruri, şi i-au zămislit pe dezmoşteniţii soartei.
Fără îndoială însă că personajul cel mai reuşit este Robert Stan, zis Robert Diavolul. Încă de când este mic, una dintre mătuşile sale îi vântură în urechi legenda lui lui Robet Diavolul, fiul ducelui Normandiei şi al ducesei de Burgundia, care au trăit în secolul al XIII-lea. După ce l-au rugat în zadar pe Dumnezeu să le dăruiască un copil, părinţii săi se adresează diavolului cu aceeaşi solicitare. Aşa s-a născut Robert Diavolul, „ cu dinţi şi maxilare puternice, cu care muşca sânul dădacelor care au încercat să-l alăpteze, aşa încât a trebuit să fie alăptat cu o pâlnie făcută dintr-un corn de ţap…” Ivirea pe lume a lui Robert Diavolul, cel adevărat, a fost anunţată de semne rău prevestitoare : cerul e despicat în două „ sub un nor negru, uriaş, care a făcut să se înnopteze în plină zi, iar din nor s-au ivit fulgere părând să cheme sfârşitul lumii. S-au aprins păduri şi case, s-a zguduit pământul şi a crăpat, s-au iscat furtuni teribile.” Devine ucigaş, trăind în peşteri şi în păduri, şef de bandă de tâlhari. În cele din urmă merge să se spovedească papei şi acesta îi impune ca penitenţă să nu mai vorbească şi să trăiască, mâncând voma uni câine cu care se va însoţi. Se înrolează ca mercenar, evidenţiindu-se în luptele cu sarazinii şi îşi încheie penitenţa, fiind răsplătit de împărat cu onoruri şi cu fiica acestuia.
Existenţa lui Robert Stan o reface, până la un punct, pe a miticului său tiz. Portretul său este magistral conturat : „ …lesne l-ai putea confunda cu o fată. Şuviţele părului blond şi lins se clatină precum pletele unei fate de-a lungul umerilor osoşi şi mai degrabă înguşti. E înalt şi slab şi puţin adus de spate, te duce cu gândul la un cocostârc,, iar în uitătura crucişă a ochilor albaştri ,pluteşte uneori o undă de melancolie rece, răsucindu-se, perpelindu-se într-un soi de sfidare…. Avea ceva de copil mare blondul, un copil crescut peste măsură, ca o pălugă bătută de vânt, avea ceva de bărbat şi ceva de femeie, şi căutătura pervers-visătoare, felul cum se zgâia strâmbându-se în lumină şi privirea ochilor albaştri cerând îndurare şi totodată scăpărând ameninţări."  (De altminteri, arta de portretist a lui Radu Aldulescu este fără egal în proza noastră contemporană. Pentru frumuseţea lor, ar trebui citate portretele lui Trencu, Gheoghe Culici, Berilă şi Riciard, tovarăşul de furtişaguri al lui Robert. Trăsăturile umane sunt deviate subtil în regnul animalier, cu inflexiuni şi aluzii care conturează o întreagă viaţă. Nu o facem din lipsă de spaţiu. ) O Apocalipsă a foamei, a sărăciei şi a distrugerii îl însoţeşte permanent pe Robert Stan. Robert o bate până la leşin şi o violează îndelung pe una dintre mătuşile sale, vrând să o tranşeze şi să o împrăştie prin oraş, dar bătrâna îşi revine în mod miraculos şi băiatul ajunge la spitalul de boli nervoase. Acolo, psihiatrul îi găseşte o mulţime de boli : „priapism în curs de cronicizare şi de natură vegetativă, labilitate mintală congenitală, schizofrenie incipientă, anemie, distrofie, hipoproteinimie, reumatism poliarticular…” Robert îl ajută la lucrările suplimentare pe Riciard Sălişteanu, mecanic auto şi tinichigiu de viitor, dar îl deviază pe acesta către hoţie şi trai din bunuri furate. Sparg maşini şi trăiesc periculos, într-o veşnică petrecere. Lanţul infracţiunilor celor doi tineri debutează cu jefuirea bătrânului Gherasim, căruia, în loc să-i repare maşina, îi fură banii din casă şi fug. Apoi acţiunile lor iau amploare până când sunt reclamaţi de vecinii de bloc, pentru tulburarea liniştii publice, şi ajung pe mâna miliţiei. Riciard e arestat pentru că nu mai are serviciu, iar Robert va ajunge în puşcărie puţin mai târziu. După eliberare, se va întoarce periodic acolo, într-o viaţă în care evenimentele şi întâlnirile cu anumite persoane se repetă ciclic. Doina, fiica rudăresei Ioana, ajunge să stea în gazdă la madam Creţu, una dintre mătuşile lui Robert. Aşa se face că pleacă împreună cu acesta la ţară, la părinţii ei. Acolo dau peste tatăl vitreg al Doinei, Ion Trencu, care ajunsese pe vremuri să fie dat la ziar pentru originea sa socială sănătoasă şi pentru faptul că a învăţat să scrie şi să citească în timpul stagiuliui militar. Articolul din ziar îi dă omului şansa de a fi angajat guard la primărie, unde face de toate. Trencu nu este rudar, dar se căsătorise cu Ioana de dragul lotului şi al fâneţei deţinute de Pipilina, viitoarea sa soacră. În timpul colectivizării, Trencu le-a jucat în picioare pe femei ca acestea să semneze cu degetul înscrierea în colectiv, pentru a nu-i pune lui în pericol slujba în care l-a numit primarul. Omul se vaită continuu şi vocea sa e un exemplu de oralitate sonoră, plină de farmec : „ Vacă îi trebuia lui ? Io am serviciu, taicule, n-am vreme să umblu după coada vacii. An de an se lăfăia acum în hărăbaia de grajd câte un jalete de purcel sprinten şi ager, că de mic se deprindea să răzbească sobolul cât iepurele, ca să nu-l răpună sobolul pe el, încât trebuie că doar carnea de sobol îl ajuta să supravieţuiască fierturii lungi de lături, prea rar îngroşată cu doi pumni de uruială, taicule-taicule, sărac de porumb ca anu’ ăsta nu m-am pomenit în viaţa vieţilor mele."  Un umor fin umflă naraţiunea pe dedesubt, făcând-o savuroasă. Periodic, când fac rachiul de toamnă, Trencu şi Ioana se îmbată rău şi se bat în uliţă, ca într-o Ţiganiadă mai mult tragică, căzută, totuşi, în derizoriu. Scena în care musafirii stau la masă, în absenţa lui Trencu, e realizată în tonuri care bat către grotesc, foamea fiind unul dintre obsesiile permanente ale personajelor. După ce Trencu pleacă seara la primărie, pentru a-şi face datoria, Robert, Doina Ioana şi Lenţi se îmbată şi, în timp ce Ioana adoarme, cei trei tineri petrec până dimineaţa într-o orgie care tinde să devină perpetuă. Bărbatul lui Lenţi e luat la puşcărie pentru un accident de maşină soldat cu morţi şi tânăra profită, ca şi sora sa Doina, de priapismul lui Robert pentru a-şi face poftele niciodată ostoite. Scenele respective, pline de detalii semnificative, realizate în linii baroce, sunt lente, minuţioase, foarte reuşite. În literatura noastră numai la Nicolae Breban am mai întâlnit o capacitate asemănătoare de a transfigura sexualitatea. Acuplările se ţin lanţ, acasă, în pădure, pe unde se nimereşte. Robert e neobosit şi le dă celor două exact ce vor. Ei mănâncă puii lui Trencu şi îi ard lemnele, până când capul familiei se întoarce pe neaşteptate acasă şi se lasă cu bătaie. Aurel, fratele Doinei, iese din puşcărie în urma unui decret şi trece şi el câteva zile pe la casa lui Trencu, în drum către un loc de muncă ori către poarta altei închisori. În urma scandalului, Doina, Lenţi şi Robert sunt nevoiţi să care cu spinarea lemne uscate din pădure, pentru a avea cu ce să se încălzească. Chiar în toiul muncii aspre, pe un ger năpraznic, cele două insaţiabile femei îl posedă pe bărbat, în pădure, în repetate rânduri. Deşi abundent, erotismul este, cum spuneam, de foarte bună calitate.
Către sfârşit, acţiunea îşi iuţeşte ritmul. Ca într-o baladă, cum bine zice Augustin Doman, Trencu este luat de Berilă la pădure să taie nişte frasini. O furtună se iscă din senin şi doboară un copac peste el, omorându-l. Berilă fuge după ajutoare, timp în care accidentatul este descoperit de Robert şi de cele două femei. Aceştia îl cară cu greu către casă. Când obosesc, purced iarăşi, în noroi şi zloată, la o partidă de sex în trei. Berilă vine cu căruţa şi cu alţi săteni, iar Trencu este dus acasă şi înmormântat. Ameninţat cu puşcăria pentru moartea paznicului, Berilă suportă toate cheltuielile. Se organizează un parastas bogat, la care rudarii din împrejurimi, cuprinşi de o foame atavică, se perindă şi mănâncă în disperare, umplându-şi după aceea traistele cu resturi, amestecând varza cu fasolea, pâinea şi cu ce se mai găseşte pe masă. Litrele şi jumătăţile de ţuică le ascund bine, în sân, ca pe nişte lucruri de preţ. În timpul pomenii, Robert se strecoară acasă la Berilă şi îi fură banii, punându-i într-un sac. Fiind surprins de Berilă, Robert îl loveşte cu muchea toporului şi îl omoară, târându-l pe pat. În zori, le părăseşte pe rudărese şi dipare cu comoara sa. Dar nu este relevant să povestim subiectul unui roman scris de Radu Aldulescu, fiindcă în creaţiile sale, rostirea este esenţială. Textul romanului este o litanie păgână, de o muzicalitate aparte şi interpretată de un artist extraordinar de înzestrat, care se adresează sincretic subconştientului nostru.
Robet S(a)tan, zis Robert Diavolul, este tatăl şi stăpânul tuturor femeilor pe care le întâlneşte, le seduce, le posedă şi le abandonează apoi fără milă. El este demonul unei lumi care nu-şi găseşte decât prin el raţiunea de a fi. Datorită în primul rând rezonanţelor mitice, Robert este cel mai izbutit personaj masculin al lui Radu Aldulescu, şi unul dintre cele mai reprezentative pentru literatura contemporană.
În sfârşit, topos-ul romanului este oraşul Bucureşti, cunoscut ca în palmă de autor şi de personajele sale. Cartiere, străzi, localuri, edificii, fabrici. Mediul muncitoresc este evocat cu o mână de maestru. Doina a lucrat la Sere-Vitan, apoi la Casete pentru Televizoare, unde mica şi rentabila corupţie e în floare. Femeia schimbă optsprezece adrese până ajunge la doamna Creţu. La râdul lor, Robert şi Riciard se mişcă uşor prin labirintul de străzi şi clădiri, ca peştii în apă. Pentru ei, oraşul este o junglă a supravieţuirii, cum este pădurea pentru rudari. Cenuşiul erei socialiste este prins în tuşe halucinante. Nici cel mai iscusit sociolog n-ar putea reînvia o epocă aşa cum o face Radu Aldulescu, autorul celei mai consistente opere romaneşti din peisajul literar românesc de după 1989. Oamenii îşi duc cu greu povara unei vieţi neluminate decât de sex şi de o gură de băutură. Pornit pe o promiţătoare carieră de mecanic şi tinichigiu, Riciard ajunge puşcăriaş profesionist şi i se spune Rici Pârnăiaşu’. E o lume în care nimeni nu-şi găseşte locul şi indivizii, pe jumătate oameni, pe jumătate demoni, fug continuu unii de alţii, dar se reapropie ulterior, descoperind că nu mai au unde să se ducă, incapabili să-şi rezolve disoluţia interioară.
Subscriu la ceea ce a spus Dumitru Augustin Doman. Am parcurs pe nerăsuflate această carte, redescoperind, în opul unui autor român unic, plăcerea uitată de a citi cu bucurie fiecare nouă filă care mi se deschide în faţă. Îngerul încălecat este, alături de Proorocii Ierusalimului, cel mai frumos roman aldulescian şi merită să fie pus pe raftul cel mai de sus al prozei româneşti contemporane.

P.S. Cunoscutul scriitor Bogdan Suceavă îmi scrie, pe Facebook, că, în opinia sa, cele mai bune romane ale lui Radu Aldulescu sunt Sonată pentru acordeon şi Amantul Colivăresei. Ce pot să mai spun ? Toate romanele lui Radu Aldulescu sunt reuşite strălucite ale genului, după cum arăta şi Daniel Cristea-Enache, iar eu am săvârşit un abuz critic, evidenţiind importanţa unora dintre ele.

Moromeţianismul lui Faulkner

Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.