Ziua în care luam vacanţă

De când am deschis ochii în lumină, au dispărut succesiv patru-cinci lumi diferite. Ceea ce văd acum, ridicându-se din copilărie, nu sunt oamenii pe care îi știu și pe care i-am păstrat în conștientul meu, ci reprezentanții unei specii de prădători. E inutil să insist. Prădătorul nu are principii. Are doar un instinct supradimensionat, incompatibil cu ideea de om.
    Ziua în care luam vacanță era cea mai frumoasă din an. Mă văd mergând pe ulițele satului, cu ghizdanul în spate, agitându-mi brațele de fericire. În noaptea de dinaintea ultimei zile de cursuri nu puteam dormi. Primele mele insomnii au fost pricinuite de bucuria despărțirii de școală. Nu mai vedeam, în clasă, atâtea bătăi cu ciomagul, nu mai era nevoie să mă trezesc dimineața și să plec prin la școală, prin gerul neprietenos. Diminețile de iarnă erau cele mai grele. Mergeam către școală, prin nămeți, în șir indian. Cei mai puternici pășeau în fața celorlalți, să le facă drumul mai ușor. Fănică Lupu ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași, sănătoși. Urmam, în ordinea vârstei, Celerean, Momoc, eu și Petre Ion ( fie-i țărâna ușoară!). Fănică și Celerean ne apărau și de pumnii elevilor mai mari, dovedindu-se tovarăși de nădejde. Când, după ultima oră, ni se spunea că intrăm în vacanță, simțeam că zbor.
Acasă mă așteptau sania și zilele nesfârșite de săniuș. Rareori un incident îmi strica vacanța. Într-o zi am văzut într-o curte trei țărani care se agitau pe lângă un cal din picioarele căruia șiroia sânge de un roșu aprins. Nu mi-am dat seama că-l doftoriceau, am crezut că îl taie și mi s-au muiat picioarele. Am avut de mic compasiune pentru animale, dar fiica mea mi-a accentuat și mi-a lărgit această trăsătură, așa încât, acum, solidaritatea cu necuvântătoarele a ajuns o povară grea în viața mea. Timpul n-avea limite, vacanțele păreau că țin ani întregi. Și nu vorbesc despre vacanța de vară, când zilele călduroase se scurgeau leneș și aveam impresia că mă întorc în bancă, toamna, după câțiva ani de libertate. Eram alt copil.
Ieșeam dimineața cu sania și mă întâlneam cu prietenul meu Momoc. Peste câțiva ani, mutându-mă în alt cartier, am devenit nedespărțit de vărul Badea, zis Bătrânu'. Colindam locurile mai înalte din sat și ne opream pe Lacul Briții ( poate că vreo moșiereasă se numise Brita!), o mlaștină înghețată din spatele conacului boieresc. Ne dădeam cu săniile, alunecam pe ghete și ne roteam, făcând oglinda. Deseori uitam să mergem la masă și ne întorceam acasă seara, când făceam câte un om de zăpadă la poartă, înainte de a intra la căldură.
Un singur regret aveam : nu puteam citi revista Cutezătorii ( mai există oare?). Dirigintele ne abona o dată la trei luni și citeam cu nesaț nu numai benzile desenate cu Dan Buzdugan, ci și foiletonul Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo l-am citit prima dată pe Vasile Poenaru, un copil-minune, marea speranță a poezii românești. Tot în Cutezătorii am aflat despre existența lui Șerban Cioculescu. Mai târziu, când ultimul a citat, în România literară,  niște scriitori, am făcut cunoștință cu Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu. Eram răsplătit cu vârf și îndesat, la începutul cursurilor, când profesorii ne distribuiau numerele revistei sosite în vacanță. De la Cutezătorii am trecut la ziarul Sportul ( eram dinamovist fidel), iar în paginile cotidianului mi-au atras atenția articole scrise de D. R. Popescu și Adrian Păunescu. Aveau talent literar, nu glumă! O tabletă de Geo Bogza, reprodusă în manualul de română, m-a condus către Gazeta literară. L-am rugat pe tatăl meu, care lucra la oraș, să-mi cumpere publicația. Numai că aceasta se transformase în România literară. Așa am ajuns să fiu la curent cu se întâmpla în literatura noastră și să scriu, prin 1970, pe o foaie de hârtie și pe o cărămidă din peretele casei, orientat către grădină : ”Vreau să ajung scriitor.” ( În 1974 mi s-a publicat prima poezie în Luceafărul.) Ceruisem hârtia și o introdusesem într-o cutie de lemn pe care am îngropat-o. Mai mult ca sigur că a putrezit de multă vreme, iar zidul cu inscripția mea a fost tencuit în urmă cu câțiva ani. Visul a rămas și s-a prefăcut într-o flacără care arde intens, dincolo de vârstele noastre, dincolo de lumile care dispar și apar.

O cronică a lui Marius Miheț la „Supraveghetorul și alte povestiri”

 Marius Miheț

 Între stânci 

 

Multă vreme mi s-a părut neverosimil verdictul lui Camus din Nunta, unde spune că lumea sfârșește întotdeauna prin a învinge istoria. O dezbatere de astăzi în privința asta nu cred că ar rezolva enigma. Dimpotrivă. Șerban Tomșa, deși n-are nimic de-a face cu francezul, știe să tulbure istoria convingător, fără a merge până în miezul lucrurilor. Nu pentru că n-ar putea, ci din pricina unei viziuni fidele sensului secund. Șerban Tomșa este un autor ce caută pretutindeni un asemenea Graal al textului.
Supraveghetorul și alte povestiri, noul său volum de proză, anunță prin nuvela prinsă în titlu o astfel de narațiune ce aduce în prim-plan problema adevărului. Dezvoltată, Supraveghetorul ar fi fost o metaficțiune istoriografică extraordinară. Șerban Tomșa propune aici nu doar o reconstrucție istorică despre lumea traco-geților, cât grija pentru ambiguitate, poematic și discursivitate. Dincolo de toate, despre mitul cuvântului scris.
Ce se întâmpla în Dacia la 150 de ani după înfrângerea lui Decebal? Nenumărate intrigi, înscenări, labirinturi politice și sociale, toate însă sub amenințarea barbară de la granițe. În lumea de vasali și supraveghetori se mișcă în voie un uriaș și un pitic învățat, Derzelas și Merulas, un omzeu și scribul său, despre care nimeni nu știe mare lucru. Dar romanii văd repede pericolul instabilității. De la intriga simplă a supravegherii cresc altele, multiplicând eficace trama inițială. Șerban Tomșa aglomerează sensurile într-un carusel tematic în care sunt prinse manuscrise, autori, oglinzi și, așa cum se arată fiecăruia, un adevăr misterios. Dacii nu scriau pentru că doar cuvântul rostit „înfăptuiește miracolul de a schimba lumea vie”, iar romanii se recunosc manipulați de poporul lăsat fără scris, pentru că zvonul și palavrele au creat armate de fantome. Astfel, himera dacilor devine operă de artă. Penteleu, supraveghetorul secundar, rezolvă ca un autor dilemele personajelor vii și lasă Istoria să înregistreze discursul oficial, chiar dacă neadevărat. „Scrisul minte și pervertește”, crede Delas, la fel cum diversiunea politică dictează înșelătoarea stabilitate în Provincie. Șerban Tomșa aduce la viață o lume prizonieră în locuri comune, stabilește dialoguri tonice, personaje efervescente, toate într-o lume deloc încremenită, ghidată de voluptate și posesie, dar înconjurată de magie. Diurpaneus- Decebal, cel ce se visa, de fapt, cuceritorul Romei, unifică texte, manuscrise, note informative, creând astfel oglinda metatextuală în care se naște mitul unei lumi care, iată, prin falsa ei dispariție triumfă asupra istoriei. Camus poate surâde victorios.
Povestirile continuă în doze diferite aliajul de Gogol-Marquez-Buzzati, mixând laolaltă cu prozele memorialistice ideea că omul autentic este doar cel definit de ruși, oricât de contradictorii ar fi rezultatele. „Ca oameni, spune naratorul în Omul-perete, suntem făcuți să interacționăm. Să învățăm, unii de la alții, mersul pe ape”. Asta face scriitorul Șerban Tomșa cu cititorul său: caută să-l ghideze în mersul pe ape, ajutându-se, la rându-i, de autori care au știut să domine greutatea materiei și a morții. Din prozele memorialistice reiese vocația prieteniei pe care Șerban Tomșa o are, fără doar și poate. Se disting două figuri, ale lui Marin Preda și Ion Stratan, alături de episoade din lumea literară și cea studențească scrise cu umor, autoironie, și, nu o dată, traversate de o melancolie nehotărâtă.
Cum Șerban Tomșa aparține autorilor fascinați deopotrivă de realismul crud și de cel magic, el caută avid modele contradictorii. Pesemne că și oamenii de acest fel l-au fascinat peste măsură, și, nu o dată, ei devin și rămân protagoniștii unor ficțiuni crescute din tărâmul biograficului. Șerban Tomșa ascunde sub rețetarul său prozastic resursele unui romancier ce respiră aerul tare al înălțimilor. Un autor de redescoperit, pornind de la aceste texte colecționate între două romane. 

                               România literară nr. 30-31, 14 iulie 2017                        

P.S. Îi mulțumesc criticului literar Marius Miheț pentru aprecierile pe care le face pe marginea ultimei mele cărți.

O cronică a lui Daniel Cristea-Enache la volumul CENACLUL DE LUNI - 40

Daniel Cristea-Enache

Să schimbăm un pic literatura

Un volum doldora de fapte, date, nume și nostalgii personal-comunitare este Cenaclul de Luni - 40, alcătuit, la patruzeci de ani de la înființarea cenaclului, de către doi componenți ai lui: Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie. Unele contribuții nu sînt inedite, ceea ce nu le știrbește din valoarea documentară și pur literară (e cazul portretelor de „lunediști” făcute de Mircea Cărtărescu).
Densă și foarte prețioasă este Masa Rotundă publicată în „Contrapunct” în ianuarie 1990 și care deschide acum cartea: ea e mai aplicată și mai „serioasă” decît evocarea ce-i urmează, organizată în noiembrie 2008, la 25 de ani de la interzicerea cenaclului, de Muzeul Literaturii Române. Nota „serioasă” trebuie pusă între ghilimele fiindcă ironia și autoironia, spiritul ludic, umorul verbal, atracția pentru poantă, calambur, farsă îi caracterizează pe mai mulți „lunediști”, ca și pe mentorul lor.
Acesta s-a întîmplat să fie Nicolae Manolescu, printr-un concurs de împrejurări el însuși destul de comic. Doritorii, din partea a două facultăți (Filologie și Filozofie), de un cenaclu care să fie altceva decît cele deja existente (Amfiteatru, Charmides, Junimea) și-au reunit forțele, în anul în care avea să vină Cutremurul, obținînd aprobările forurilor, dar fixîndu-se cu dificultate asupra numelui celui ce urma să-l gireze. Ion Dodu Bălan, Pompiliu Marcea, Eugen Simion căzură la apel, întrucît primii erau asociați cu „neopășunismul”, iar E. Simion a avut neinspirația să refuze invitația. Călin Vlasie își amintește că pentru el, pe atunci, Simion era deja „prea bătrîn”, iar M. Martin „prea tînăr” (!). S-a ajuns astfel la N. Manolescu, deja pățit cu un cenaclu la Politehnică în care avusese de-a face cu o literatură de tot modestă (printre cenacliștii de la Politehnică: Petre Roman), și care era mai degrabă sceptic în privința unei noi aventuri de acest tip. Dar Manolescu a spus da – iar de Cenaclul de Luni se leagă, acum, nume precum Mircea Cărtărescu și Traian T. Coșovei, Ion Stratan și Florin Iaru, Mariana Marin și Magda Cârneci (Magdalena Ghica), Radu Călin Cristea și Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie și Viorel Padina, Alexandru Mușina și Bogdan Ghiu, Matei Vișniec și Romulus Bucur, Doru Mareș și mulți alți scriitori care au intrat în orbita cenaclului, autori din București și din țară, componenți ai promoțiilor „șaptezeciste” și „nouăzeciste”, vizitatori fascinați de textele citite și de discuțiile pe marginea lor (Mihai Șora, Virgil Mazilescu), recitatori viguroși de versuri inepte, masacrate ori elogiate prin consensul farsei de cei prezenți, turnători și cadre de nădejde, un nepot al tovarășei Clătici, protejat de „lunediști”, pentru că de tovarășa Clătici depindea cenaclul lor, o audiență incredibilă pentru scriitorul tînăr de azi (zeci de participanți la o ședință, uneori peste o sută), în fine, atîtea și atîtea titluri de autor ce se cuprind în bibliografii tot mai consistente, din 1977 încoace.
Întîia ședință a viitorului Cenaclu de Luni (titulatura a venit pe parcurs, cînd Manolescu n-a mai putut, din cauza orarului de la facultate, să participe joia, iar cenaclul s-a mutat în prima zi a săptămînii) era să fie și ultima, întrucît fusese programată pentru ziua de 4 martie. Aceasta le-ar fi asigurat cenacliștilor, spune cu cinism intelectual Manolescu, un loc în memoria colectivă încă de pe atunci; însă prima ședință nu s-a ținut, din fericire, în ziua cutremurului, ci pe 3 martie 1977 – și viitorii „lunediști” și „optzeciști” au scăpat. A doua ședință a avut loc după luni bune, date fiind urmările devastatoare ale cutremurului, iar apoi, cu o tonifiantă continuitate, cenaclul a ținut șase ani, săptămînă de săptămînă, pînă la desființarea lui de către foruri. A urmat faza de „apostolat”, cu „lunediști” fideli precum Radu Călin Cristea, băgîndu-le poezia pe gît celor de la Clubul C.F.R., sau Călin Vlasie, participînd la întîlniri în țară sub stindard „optzecist”.
Și pe durata Cenaclului de Luni, și după desființarea lui, a existat o concurență, în rîndul criticii estetice, în capitalizarea simbolică. Așa cum unii dintre „lunediști” au „complotat” să concureze Cenaclul Amfiteatru, girat de Constanța Buzea, cel puțin doi critici, Laurențiu Ulici și Mircea Martin, și-au dorit mult o alternativă la Cenaclul de Luni. Ulici fusese un mare susținător al „șaptezeciștilor”, cum va fi și al „nouăzeciștilor”; iar Martin va veni cu Universitas, al celor din urmă, după desființarea Cenaclului de Luni. La rîndul său, Manolescu va contesta teoria promoțiilor/ generațiilor decenale, el absorbind „șaptezecismul” și „nouăzecismul” în „șaizecism”, respectiv, „optzecism”. Dacă mai multe săbii critice nu încap în aceeași teacă, nici pentru prea multe generații nu e loc în istoria noastră literară.
Majoritatea contribuțiilor din carte urmează două axe. Prima este cea a admirației față de mentorul cenaclului, care li se părea „lunediștilor” studenți ori proaspăt absolvenți a avea o autoritate unică în lumea literară românească a deceniilor opt și nouă. Portretele făcute lui Manolescu abundă, în rememorările foștilor tineri, iar cel mai expresiv e al lui Cărtărescu: „Manolescu improviza în tăcerea totală din sălile de cenaclu (unde toți ascultau discursul său final cu o reculegere aproape ritualică) discursuri sclipitoare, elastice și vibrante cu tehnologia puțin mecanică, totuși genială, cu care păianjenul își construiește roata, cu care trasează cercurile și le-ntretaie cu spițele al căror pattern platonic sclipește în aer. Vocea lui subțire și pergamentoasă era chiar substanța acelor mașinării fantomatice, a acelor epure de desen tehnic. Manolescu, atunci, oficia, dar nu cu gravitatea unui sacerdot (orice orgolii sociale și orice morgă erau departe de el; era pe atunci sărac ca degetul, cu totul neinteresat de funcții și onoruri, trăia în case care nu erau ale lui și preda prin cotloane ascunse), ci, cum să spun, ca și cînd, în mod natural, numai el ar fi putut fi acolo și-ar fi putut vorbi în acea clipă. Își umplea forma, pur și simplu. Autoritatea sa, cea mai deplină avută de un om pe care l-am cunoscut vreodată, n-avea nimic de-a face cu duritatea și dogmatismul: era senină și fără urmă de îndoială” (p. 138).
Numitor comun este și recunoașterea nivelului critic înalt din discuțiile, aplicate, de la Cenaclu. Chiar mentorul arată că și-a schimbat concepția despre poezie în urma lecturii acestor foarte tineri, pe atunci, autori, veniți într-o literatură înaltmodernistă, reprezentată en beauté de Nichita Stănescu. „Americanizarea” poeziei va fi una dintre liniile de atac, împotriva lor, din „Săptămîna” și „Luceafărul”, publicații transparent ceaușiste; dar dacă în ce-i privește pe Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor și alți autori cu greutate partinică ruptura este preponderent ideologică, la poeții din generația ‘60 reculul în fața „optzecismului” e de ordin literar. Și reciproca e valabilă: pentru a-și impune experiența lor poetică, tinerii autori îi contestă, explicit ori implicit, pe exponenții neo-modernismului –, iar Manolescu se „aliază” cu tinerii, punîndu-se „rău” cu colegii de generație. Spiritul critic e atît de pronunțat la Cenaclul de Luni (la antipodul modului în care același Nichita Stănescu elogiază orice veleitar), încît „lunediștii” ajung să se „lichideze” între ei, mai în glumă, mai în serios. Pentru a schimba „un pic” literatura, e nevoie de o schimbare nu numai a felului în care o scriem, ci și a celui în care o comentăm, o evaluăm, o interpretăm. Emoționante sînt, sub acest aspect, cîteva evocări. De frica de a nu fi criticat dur, la o ședință ulterioară a cenaclului, și din ambiția de a smulge elogii severilor colegi de generație, „lunedistul” fuge acasă și se pune pe citit și pe scris, încercînd să dea totul. Adesea, hiperexigentul Manolescu pare mai blajin, prin comparație cu pit-bull-ii de la cenaclul său: el vorbește la final și mai oblojește orgoliile celor sfîrtecați de Coșovei, Stratan și Iaru. Din excelenta contribuție a lui Șerban Tomșa, aflăm cum a fost întîmpinat la Cenaclul de Luni cel ce avea să devină un reprezentant al lui: „Nicicînd cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc (...) care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nici o logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. Dintre poeții tineri care au vorbit atunci, Călin Vlasie a fost singurul care l-a lăudat pe Cărtărescu fără rezerve, cu argumente solide. A fost și un gest de fair-play. La sfîrșit, ca de obicei, a luat cuvîntul Nicolae Manolescu, care, contrazicîndu- i pe baronii cenaclului, și-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional (...) Peste cîteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung ca imago mundi.” (p. 109).
Cam așa s-a schimbat, măcar un pic, poezia noastră. 

      România literară nr. 12, 2017    

P.S. Îi mulțumesc criticului literar Daniel Cristea-Enache pentru aprecierile pe care le face la adresa contribuției mele în cadrul volumului CENACLUL DE LUNI - 40.

Ziua în care luam vacanță

    De când am deschis ochii în lumină, au dispărut succesiv patru-cinci lumi diferite. Ceea ce văd acum, ridicându-se din copilărie, nu sunt oamenii pe care îi știu și pe care i-am păstrat în conștientul meu, ci reprezentanții unei specii de prădători. E inutil să insist. Prădătorul nu are principii. Are doar un instinct supradimensionat, incompatibil cu ideea de om.
    Ziua în care luam vacanță era cea mai frumoasă din an. Mă văd mergând pe ulițele satului, cu ghizdanul în spate, agitându-mi brațele de fericire. În noaptea de dinaintea ultimei zile de cursuri nu puteam dormi. Primele mele insomnii au fost pricinuite de bucuria despărțirii de școală. Nu mai vedeam, în clasă, atâtea bătăi cu ciomagul, nu mai era nevoie să mă trezesc dimineața și să plec prin la școală, prin gerul neprietenos. Diminețile de iarnă erau cele mai grele. Mergeam către școală, prin nămeți, în șir indian. Cei mai puternici pășeau în fața celorlalți, să le facă drumul mai ușor. Fănică Lupu ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași, sănătoși. Urmam, în ordinea vârstei, Celerean, Momoc, eu și Petre Ion ( fie-i țărâna ușoară!). Fănică și Celerean ne apărau și de pumnii elevilor mai mari, dovedindu-se tovarăși de nădejde. Când, după ultima oră, ni se spunea că intrăm în vacanță, simțeam că zbor.
Acasă mă așteptau sania și zilele nesfârșite de săniuș. Rareori un incident îmi strica vacanța. Într-o zi am văzut într-o curte trei țărani care se agitau pe lângă un cal din picioarele căruia șiroia sânge de un roșu aprins. Nu mi-am dat seama că-l doftoriceau, am crezut că îl taie și mi s-au muiat picioarele. Am avut de mic compasiune pentru animale, dar fiica mea mi-a accentuat și mi-a lărgit această trăsătură, așa încât, acum, solidaritatea cu necuvântătoarele a ajuns o povară grea în viața mea. Timpul n-avea limite, vacanțele păreau că țin ani întregi. Și nu vorbesc despre vacanța de vară, când zilele călduroase se scurgeau leneș și aveam impresia că mă întorc în bancă, toamna, după câțiva ani de libertate. Eram alt copil.
Ieșeam dimineața cu sania și mă întâlneam cu prietenul meu Momoc. Peste câțiva ani, mutându-mă în alt cartier, am devenit nedespărțit de vărul Badea, zis Bătrânu'. Colindam locurile mai înalte din sat și ne opream pe Lacul Briții ( poate că vreo moșiereasă se numise Brita!), o mlaștină înghețată din spatele conacului boieresc. Ne dădeam cu săniile, alunecam pe ghete și ne roteam, făcând oglinda. Deseori uitam să mergem la masă și ne întorceam acasă seara, când făceam câte un om de zăpadă la poartă, înainte de a intra la căldură.
Un singur regret aveam : nu puteam citi revista Cutezătorii ( mai există oare?). Dirigintele ne abona o dată la trei luni și citeam cu nesaț nu numai benzile desenate cu Dan Buzdugan, ci și foiletonul Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo l-am citit prima dată pe Vasile Poenaru, un copil-minune, marea speranță a poezii românești. Tot în Cutezătorii am aflat despre existența lui Șerban Cioculescu. Mai târziu, când ultimul a citat, în România literară,  niște scriitori, am făcut cunoștință cu Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu. Eram răsplătit cu vârf și îndesat, la începutul cursurilor, când profesorii ne distribuiau numerele revistei sosite în vacanță. De la Cutezătorii am trecut la ziarul Sportul ( eram dinamovist fidel), iar în paginile cotidianului mi-au atras atenția articole scrise de D. R. Popescu și Adrian Păunescu. Aveau talent literar, nu glumă! O tabletă de Geo Bogza, reprodusă în manualul de română, m-a condus către Gazeta literară. L-am rugat pe tatăl meu, care lucra la oraș, să-mi cumpere publicația. Numai că aceasta se transformase în România literară. Așa am ajuns să fiu la curent cu se întâmpla în literatura noastră și să scriu, prin 1970, pe o foaie de hârtie și pe o cărămidă din peretele casei, orientat către grădină : ”Vreau să ajung scriitor.” ( În 1974 mi s-a publicat prima poezie în Luceafărul.) Ceruisem hârtia și o introdusesem într-o cutie de lemn pe care am îngropat-o. Mai mult ca sigur că a putrezit de multă vreme, iar zidul cu inscripția mea a fost tencuit în urmă cu câțiva ani. Visul a rămas și s-a prefăcut într-o flacără care arde intens, dincolo de vârstele noastre, dincolo de lumile care dispar și apar.

Generația fără critici

         Generația '60 s-a afirmat datorită valorii membrilor săi, dar și în contextul în care o echipă de critici literari i-a susținut pe șaizeciști cu multă fidelitate. Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion și Lucian Raicu, cei care formau grupul de la România literară, sunt cei mai cunoscuți dintre ei. Criticul literar adevărat provoacă emulație și îl influențează pe scriitor în deciziile sale artistice. Colaborarea dintre Alexandru Ivasiuc și Nicolae Manolescu este exemplară în acest sens. Era vorba și de o prietenie înfiripată nu pe interese meschine, ci pe reale afinități. Generațiile '70 și '80 n-au mai avut șansa unui sprijin asemănător. Pentru edificare, mă opresc  o clipă doar la optzeciști. Poeții au fost promovați de Nicolae Manolescu - care a ținut în mână, decenii întregi, destinul tuturor generațiilor postbelice - și Alexandru Cistelecan, iar prozatorii i-au avut ca mentori pe același Nicolae Manolescu, dar și pe Ovid S. Crohmălniceanu. Întârziații și marginalii au fost recuperați parțial de criticii mai tineri ori au îmbrăcat ei înșiși straie de exegeți și s-au comentat reciproc. Despre mulți n-a scris mai nimeni. Autorii au rămas pe cont propriu, iar cărțile lor n-au avut ecou. Unii dintre scriitori, cum ar fi Dumitru Augustin Doman și Radu Aldulescu, s-au pronunțat despre toți prozatorii de valoare pe care i-au citit, devenind autoritare instanțe de întâmpinare. Drama este că Radu G. Țeposu a murit prea tânăr, iar Ion Bogdan Lefter și Radu Călin Cristea, care se anunțau ca principalele voci critice ale generației, s-au reorientat către publicistica de interes social și politic, așa cum a făcut și mai tânărul Costi Rogozanu. S-ar zice că fenomenul literar îl urmează pe cel politic, în care valoarea este, pentru majoritate, ultimul criteriu de promovare.

P.S. Un scriitor fără critici e ca o femeie care nu are, în toată casa, nicio oglindă.
   

Originalitate şi jocuri mecanice

       Laurian Câmpeanu mi-a relatat o scenă hazlie petrecută în cadrul Cenaclului de Luni. Un tânăr poet îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi, iar concluzia fiecăruia era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era covârşitoare. Lumea se pregătea să plece, dar aspirantul la glorie rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În sfârşit, s-a ridicat şi el în picioare şi a zis cu un glas sfios :
- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?
- Sigur, sigur, au răspuns cu amabilitate lorzii cenaclului.
- Îmi puteţi spune şi mie cine a fost Li Tai-Pe ăsta, pe care îl tot invocaţi?
Cu alt prilej, după ce a fost acuzat dur de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei :
- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi scuipaţi pe sufletul meu!
- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, îmi pare rău, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.
Şi s-au pregătit toţi de plecare.
- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc.
A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.
- Să vedeţi, a spus un mare critic, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele.
Care este ideea pe care o urmăresc? Că sute de ani, literatura de valoare a excelat prin originalitate. Dacă scrisul tău semăna cu al unui alt autor, erai pierdut. Am citit decenii în şir România literară şi eram mirat că autori talentaţi erau respinşi categoric fiindcă unele sonuri din versurile lor aminteau de Nichita Stănescu, Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru sau Arghezi. Îmi aduc aminte cum a fost desfiinţat Cezar Baltag fiindcă, utilizând elemente din poeţi cunoscuţi, le dădea sensuri noi. Aducea vreun personaj cu Moromete? Prozatorul era declarat nul. Mă gândesc că dacă ar fi scris pe atunci, admirabilul - şi una dintre marile mele iubiri - Sorin Stoica ar fi fost târât în noroi. Pe scurt, creaţia literară era înţeleasă ca un act viu, de reinventare a lumii pe cont propriu, o mirare singulară în faţa universului, o asumare personală a unor viziuni care să revele frumuseţea deopotrivă a cuvântului şi a vieţii.
      Temele şi motivele s-au cam epuizat şi au intrat pe fir erudiţii. Lipsiţi de imaginaţie, precari la capitolul creativitate, ei au descoperit că pot fi scriitori în felul lor, refugiindu-se pe arca salvatoare a postmodernismului. Literatura a devenit sincronizare cu textele altora, imitare a unor modele preexistente, recuperare, pastişă, parodie, plagiat, caligrafie. Origininalitatea a fost pusă oarecum în umbră şi s-a mers până acolo încât un autor român celebru a scris : " marii autori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali." În mare parte, cărturarii fac o literatură pentru cărturari : joc pur, mecanic, livresc, artificial, manufactură ludică.
E bine? E rău?
Viitorul va decide, va selecta, va cerne valorile. Şi uneori ne face mari surprize. Sainte-Beuve nu prea-l avea la inimă pe Baudelaire ( pe româneşte, nu l-a înţeles), nici criticii noştri nu-i iubeau pe Mircea Ivănescu sau pe Leonid Dimov. Iar Hasdeu îi scria unei nulităţi literare : " Versurile dumneavoastră, Gheorghe din Moldova, sunt mai frumoase decât ale lui Eminescu."

P. S. Rămâne de văzut dacă reciclarea literaturii nu este o modalitate de a fi original.
Ca să ajungem la nişte concluzii relevante în legătură cu tema propusă mai sus, ar trebui să definim riguros noţiunea de originalitate. Voi reveni cu o postare mai nuanţată.

Tudor Vasiliu ( 1950-2013 )

   Aflu cu consternare că scriitorul Tudor Vasiliu nu se mai află printre noi. În adolescenţă îi citeam, fascinat, strălucitoarele aforisme publicate în România literară, la rubrica Pegasul troian. Mai târziu am pus mâna pe volumul de nuvele Moscuna. L-am citit, l-am împrumutat şi am rămas fără carte. Am mai procurat opul de vreo două ori. O dată mi-a fost furat, a doua oară l-am dăruit unei prietene. Am obţinut al patrulea exemplar după zeci de ani de căutări şi îl ţin în dinţi
  Tudor Vasiliu a fost un scriitor vizitat de idei. Nu l-am cunoscut personal, dar comunicam pe mail. E ciudat că, de câte ori îi scriam, remarcam faptul că timpul a trecut fără să lase urme pe chipul Domniei Sale şi că el pare mai tânăr decât mine, adolescentul care îl citea pe vremuri. Îmi spunea că a descoperit o formulă de viaţă care îl menţine tânăr. I-am povestit aventurile mele cu Moscuna şi s-a amuzat. Regret enorm dispariţia mult prea timpurie a lui Tudor Vasiliu. Iată şi comunicatul Uniunii Scriitorilor din România :

S-a stins din viaţă în luna august a.c. Tudor Vasiliu, născut la 5 februarie 1950 la Botoşani.

Cu un talent precoce, care îl anticipează pe autorul satiric şi pe cel de aforisme, debutează la 14 ani cu epigrame şi epitafuri în revista Urzica. Publică numeroase volume de poezie, proză scurtă, romane (parodic SF sau umorist-poliţiste), cărţi pentru copii. În 1992 a înfiinţat Editura Vasiliu unde şi-a publicat toate cărţile. Primeşte premiul Uniunii Scriitorilor cu cartea de proză pentru copii Cartea numai ochi şi urechi(1982). Tot precoce debutează editorial (la 19 ani), în 1969, în acelaşi timp cu poezie – În general triumful pădurilor şi proză – Proiect de câine. Tânăr autor prolific, publicăMorcuna (1975), parodii fantastice frizând satira care nu va lipsi niciodată din creaţia lui, Pegasul troian (1976), unde începe să se afirme în genul aforistic, care va fi prezent de acum încolo şi în Îndreptar de greşelile altora, subintitulat afurisisme(1978), Cele mai frumoase nerozii (1981), Şcoala tăcerii (1991). A mai publicatDicţionarul falitului (1993) şi Dicţionar român-român (1995). A publicat şi numeroase volume de proză scurtă: Vânătoare de perne (1985), Canibala (1993), Poveşti de dragoste (1994), Politicianul roman (1995), Alandalu, ţară experimentală pentru adulţi fără capitală (1997), precum şi literatură pentru copii: Pluş Plumb (1981), Cartea numai ochi şi urechi (1982), Carte de zumzăit (1987), Pământ via Univers (1992), precum şi literatură umoristică: Note de căsătorie (1978), Probantul negru (1993),Detectivi de Bucureşti (1995) etc. Ultimul său volum publicat în timpul vieţii este Frolo – cartea despre cel mai mic membru al familiei, un pisic siamez (2008).