Cele mai frumoase rânduri scrise de mâini omeneşti

 

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate ) 
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( John Steinbeck, La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Moromeții, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

 

Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

Cărțile blestemate

        Vi s-a întâmplat vreodată să citiți o carte și să vă bucurați atât de mult, încât numeroase evenimente fericite să curgă apoi, ca într-un lung convoi, în viața dumneavoastră?
Azi aș vrea să vorbesc despre fenomenul opus. Deschizi un op și încep să te urmărească ghinioanele. Unui amic i se pare că nu-l saluți ( sau nu-l vezi la timp și chiar nu-l saluți : dacă e mai sensibil, se supără), pierzi bani, te îmbolnăvești.
       Am parcurs Crimă și pedeapsă de cinci ori. Prima lectură mi-a provocat, când aveam 13 ani, o durere de cap care m-a ținut o săptămână. După aceea, la fiecare recitire, rămâneam cu o stare depresivă.
       Portocala mecanică îmi dă migrene și acum.
       De asemenea, nuvela Calul de Marin Preda.
       Pentru a mă documenta în vederea unui roman, am consultat un manual de magie albă și unul de înaltă magie neagră. Primul s-a volatilizat, pur și simplu. L-am împrumutat cuiva, mi l-a înapoiat, apoi l-am pus lângă celălalt. Am rămas cu cel blestemat, care mi-a adus multe belele ori de câte ori îl luam în mână, pentru a-l consulta sau pentru a-l muta în altă parte. E rătăcit pe undeva, prin biblioteca mea.
      Ultima malefică creație cu care m-am intersectat a fost Drumul înfometat de Ben Okri ( mi-e frică să scriu titlul romanului și numele autorului!), un african care a studiat și s-a afirmat la Londra. Am sorbit primele cincizeci de pagini cu fascinația cu care urmăream, pe vremuri, întâmplările din Un veac de singurătate. Aveam senzația de noutate absolută. Personajele lui Okri trăiesc în devălmășie cu duhuri malefice : demonii beau în cârciumă cu bărbații, având chipuri stranii, de oameni deformați, spiritele se rotesc în jurul fiecărei familii, oamenii practică magia neagră așa cum ar bea apă, crimele sunt lucruri obișnuite, cetățenii care nu fac parte din partidul aflat la putere muncesc ca în lagărele de exterminare. Trecerea din lumea celor vii în cea a morților și invers se face ca mersul la serviciu și întoarcerea acasă. Imaginile sunt grotești. Încărcătorilor li se pun în spate mai mulți saci, unii dau vânturi precum caii, din pricina efortului,  și se prăbușesc în râsetele martorilor etc. Partidele își fac campanie electorală, distribuind lapte praf stricat și otrăvindu-i pe amărâți, abuzurile de tot felul abundă. Pădurea e un loc îngrozitor, cu altare înfiorătoare, unde se practică vrăjitoria. Din ce în ce mai dezgustat, am dus volumul până la capăt. Am pierdut bani, mi-a revenit insomnia și n-am reușit să fac nimic din ce mi-am planificat. Și multe, alte necazuri.
    Soția mea a cumpărat cartea pe când se afla în spital. A reușit să citească vreo cincisprezece pagini și s-a îngrozit. Dar faptul că n-a citit tot romanul n-a scutit-o de neplăceri. Singura ei colegă de salon i-a furat banii și actele. Supărare, alergătură, noi cheltuieli.
     Pot depune oricând mărturie că există, cu adevărat, cărți blestemate.

Sexualitatea bătrânilor lui Gabriel Garcia Marquez

      O parte din succesul cărților lui Marquez stă și în etalarea unei sexualități endemice. Erendira și Un veac de singurătate, titlurile cu care columbianul a explodat pe plan mondial,  sunt exemple edificatoare. ( Colonelului n-are cine să-i scrie se apropie de ideea de capodoperă și totuși e o carte care a trecut nebăgată în seamă, fiindcă nu e condimentată erotic.) Bărbații lui Marquez sunt dotați ca măgarii, femeile sunt insațiabile și, în plină acțiune, țipă isteric, partenerii au o tehnică desăvârșită și mâini experte. Actul sexual este exersat zilnic, cu îndemânare, deopotrivă natural și fabulos, fără pudoare, dar, în chip ciudat, și fără vulgaritate. Bărbații merg la bordel ca la club, se împerechează cu femeile fără fasoane și fără complicații. O amoralitate benefică bântuie paginile lui Gabo. Prin comparație, cubanezul Pedro Juan Gutierrez e dezgustător. Cărțile sale sunt înșiruiri de scene sexuale crâncene, potrivite pentru obsedați, coborând sub nivelul animalicului. Organele de reproducere sunt la vedere, partenerii fac amor chiar și pe stradă, în timp ce grupuri de onaniști se apropie și îi acompaniază, terminând simultan, ca într-o simfonie a mizerabilismului.
   În Dragoste în vremea holerei, Marquez reușește o performanță literară uluitoare. Florentino nu se poate căsători cu Fermina, din pricina împotrivirii părinților acesteia din urmă, dar o așteaptă 50 de ani, 9 luni și 4 zile, până ce soțul femeii, doctorul Juvenal, moare într-un accident stupid, la o vârstă înaintată. Între timp, Florentino are 622 de femei. Cu o minoră, de 13-14 ani, trăiește liniștit o vreme, până ce fata se sinucide din gelozie. Florentino e chel, poartă perucă, dar renunță la obiect, după ce falsele plete îi zboară de pe cap în cele mai nepotrivite momente. Savuroasă e scena în care chelul Florentino, aflat pe un vas de croazieră, e târât de o necunoscută, pe întuneric, într-o cabină și violat. Când merge apoi la masă, le studiază pe toate femeile prezente, încercând să-și dea seama care e cea care l-a călărit cu atâta sârg, dar nimic din comportamentul lor nu-i dă de bănuit. După decesul neașteptat al medicului, Florentino și Fermina reînnoadă dragostea lor și își petrec insolita lună de miere pe o ambarcațiune, arborând steagul galben-negru, al bolnavilor de holeră, pentru a nu fi deranjați.
     Iubirea la bătrânețe e reluată în Povestea târfelor mele triste. Să remarcăm că titlurile prozatorului devin din ce în ce mai comerciale. Personal, cartea mi se pare un eșec. Un nonagenar vrea să-și ofere o noapte de dragoste cu o minoră virgină, dar, ca și în alte romane, se mărginește să o privească în timp ce doarme. Stilul romancierului alunecă pe deasupra esențelor - Marquez n-a fost niciodată un psiholog -, iar volumul e departe de rafinata perversiune din Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata și din Jurnalul unui bătrân nebun de Junichiro Tanizaki. Sigur, nici operele japonezilor nu sunt perfecte, însă se situează la un alt nivel.
    Închei cu o observație care se leagă și de intenția mea de a renunța la a mai scrie pe blog. Marquez a scris din ce în ce mai alert și din ce în ce mai superficial, ceea ce nu înseamnă că, pentru mine, nu rămâne ultimul scriitor de rezonanță universală. ( Sigur, lucrurile sunt discutabile : ar mai intra în discuție albanezul Ismail Kadare sau chinezul Mo Yan. Ba, sunt sigur, și românul D. R. Popescu.) Mă gândesc că fenomenul s-a produs din pricina publicisticii pe care a practicat-o columbianul și care l-a obligat să fie elegant și precis. Cunosc chiar un mare critic literar al cărui stil a devenit, din aceeași cauză, atât de subțire, de burghez, încât și-a pierdut ultimul strop de expresivitate.
Probabil că prozatorii nu trebuie să facă publicistică. Radu Aldulescu o face de nevoie. Marin Preda nici nu putea să scrie articole bine construite. Să fim bine înțeleși : ideile din Imposibila întoarcere au fost expuse lui Adrian Păunescu, nicidecum caligrafiate de mâna lui Preda. Păunescu le-a dat aspect de texte coerente, original articulate. Și, chiar dacă omul Păunescu nu mi-a plăcut, e corect să spunem adevărul. Frumusețea articolelor e datorată în mare parte talentului lui Păunescu de a fi ”prins”, redactând personal fiecare pagină, farmecul oralității prediste.

P.S. Titlurile din Imposibila întoarcere au fost concepute după același tipar. Inițial, Preda îl refuzase pe autorul Ultrasentimentelor. ”Du-te la prietenul dumitale, Barbu, că el se pricepe să scrie articole!” zisese autorul Moromeților. Dar olteanul nu s-a lăsat. Păunescu îl vizita la editură pe Marin Preda și stăteau de vorbă până noaptea târziu. Poetul întreba și lua notițe, Preda povestea. Pe urmă, prozatorul mergea să se culce, iar Păunescu se ducea la redacția revistei la care lucra, unde migălea toată noaptea la articol. Dimineața se întorcea, nedormit, la editură, pentru a supune textul aprobării unui Preda odihnit și binedispus. Când lucrurile erau încheiate, romancierul spunea :” Acu', monșer, să-mi dai și banii!”

Idei regale : Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .

P.S. Constantin Piştea a postat, pe blogul său - http://constantinpistea.wordpress.com/2014/05/31/interviu-cu-scriitorul-serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/ -, interviul pe care mi l-a luat, simultan cu ultima secvenţă a aceluiaşi interviu-foileton, publicată în Ziarul Metropolis : http://www.ziarulmetropolis.ro/interviu-serban-tomsa-o-coborare-in-infern/

Moartea unui patriarh :Gabriel García Márquez

A scris capodopere. Când am citit Un veac de singurătate am avut revelaţia magiei pure care este uneori /rareori literatura. Ceva asemănător, dar şi foarte diferit de ceea ce trăisem când am parcurs Portretul lui Dorian Gray.
Este, după Cervantes, cel mai prestigios scriitor de limbă spaniolă.
A fost prieten cu regi, preşedinţi de stat, dictatori, şefi de trib, vrăjitori, şamani, mafioţi, comandanţi de gherile, şefi de carteluri, beţivani, bătăuşi, arhiepiscopi, curve şi peşti, scriitori şi actori celebri, saltimbanci rataţi, dar şi cu oameni simpli.
I-a plăcut să bea whisky cu prietenii.
Într-un timp fuma optzeci de ţigări de tutun negru, cubanez, pe zi. După ce s-a lăsat, a spus că a fuma sau a nu fuma este acelaşi lucru.
A primit un pumn zdravăn, la o beţie, de la Vargas LLosa, cu care a rămas prieten.
L-a întâlnit o dată pe Hemingway. Mergeau pe trotuarele opuse ale aceleaşi străzi.
Este ultimul scriitor-mit al lumii.
Credeam că nu va muri niciodată. Se lupta de zece ani cu un cancer limfatic, dar eram sigur că vracii săi îl vindecaseră.
În memoria lui, o vreme nu voi mai scrie. La ce bun?
Nu voi mai face nimic.

P.S. Mi-au plăcut mult Colonelului n-are cine să-i scrie, Dragostea în vremea holerei, Cronica unei morţi anunţate, Generalul în labirintul său, povestirile, dar cred că Toamna patriarhului şi Un veac de singurătate sunt cele mai puternice cărţi ale sale. În timp, parcă rezistă mai bine la recitire Toamna patriarhului. De aceea postarea mea ar fi trebuit să se numească Moartea unui patriarh.
 Se pare că n-a rămas totuşi prieten cu Vargas LLosa, deşi mi-ar fi plăcut să fie aşa. Diferenţele de opinie ( politică?) se tranşează şi cu pumnul. Având un upercut mai tare, peruanul este un scriitor mult mai slab decât Marquez, măcar să zică cine ce-a zice, vorba lui Creangă.

Un roman ca o insulă în Pacific

   În copilărie nu simţeam frigul. Nici foamea. În vacanţe plecam de acasă dimineaţa, cu sania după mine, şi mă întorceam seara, obosit mort. În fiecare an, după ce cădea neaua, mă transformam într-o fiinţă atotputernică, trăind într-o ficţiune. Derdeluşurile noastre erau amenajate pe şosea - nu circula decât o singură maşină în toată localitatea ! -, pe podeţurile din faţa porţilor, pe dealuri. Împreună cu prietenii mei, exploram ochiurile de apă îngheţată din spatele conacului boieresc, dincolo de iazul alimentat de o fântână cu cea mai bună apă din ţinut.  Iarna a fost, decenii în şir, anotimpul meu preferat şi îmi voi aminti perpetuu prima mea întâlnire cu zăpada. Poate de aceea anumite pasaje din Un veac de singurătate au avut un ecou puternic în sufletul meu : " Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. "
Cred că aveam mai puţin de doi ani - încă nu mergeam în picioare - când, pe o ninsoare feerică, tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos în pridvor, pentru a-mi arăta zăpada. Ţin minte că albul acela sclipitor m-a orbit, iar fulgii zburători îmi păreau a fi cea mai ispititoare jucărie. Apoi tata a întins mâna dreaptă şi a luat zăpadă în mână, a strâns-o în pumnul său puternic şi mi-a întins-o. Ca şi Aureliano Buendia, am simţit o arsură ciudată, plăcută, care mi-a dat o insesisabilă stare de euforie. M-am cutremurat. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune columbianul, am înţeles că trăisem atunci o clipă de fericire. E cea mai veche amintire a mea şi o păstrez cu sfinţenie.
Licean fiind - eram îndrăgostit şi făcusem depresie, fiindcă nu îndrăzneam să-i vorbesc muzei mele - mă plimbam îndelung  prin omăt, până la râu şi înapoi, simţind cum bucuria de a trăi mi se reîntoarce în trup. Retrăiam senzaţia magică încercată în momentul când privisem întâia dată viscolul.
Timpul stătea în loc şi vacanţele nu se sfârşeau.
Acum vremea se scurge repede, dar frigul nu se dă totuşi dus şi începe să devină sâcâitor. Mă refugiez prin cotloanele verilor de altădată sau visez să-mi trăiesc ultimii ani pe o insulă caldă, într-un roman pe care-l voi scrie în mod special, pentru a-mi oferi adăpost în zilele prea reci.

Idei regale. Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte,  găseşti idei şi viziuni care te cutremură şi îţi sorb toată energia mentală. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut un creier uman să emită aşa ceva ?
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .

Scriitorul în labirintul său

Unul dintre miracolele acestei planete a început să se stingă încet, dar sigur. Mintea lui Gabriel Garcia Márquez intră în întunericul uitării. Fratele său a anunţat că Gabo suferă de demenţă. Creierul care a plăsmuit atâtea minunăţii se dezintegrează. În 1999 lui  Márquez i s-a descoperit un cancer limfatic şi de opt ani el n-a mai scris nimic.
Márquez este scriitorul care s-a bucurat de o recunoaştere unanimă, fiind apreciat de milioane de cititori, dar şi de cei mai exigenţi critici literari. A luat Nobel-ul, este prieten cu mulţi şefi de stat şi are contribuţii cinematografice. A avut o viaţă de vis.
În romanul Un veac de singurătate, personajele se confruntă şi cu insomnia, o stare de veghe permanentă care duce la pierderea memoriei :
"nu era imposibilitatea de a dormi, deoarece corpul nu resimţea nici o oboseală, ci evoluţia ei inexorabilă până la manifestarea cea mai critică: pierderea memoriei... pe măsură ce bolnavul se obişnuia cu această stare de veghe, începeau să i se şteargă din minte amintirile copilăriei, apoi numele şi noţiunea fiecărui lucru şi, până la urmă, identitatea oamenilor şi chiar conştiinţa existenţei proprii, până la cufundarea într-un fel de idioţie fără trecut."
Boala, singurătatea şi uitarea sunt ipostaze ale morţii.  Oamenii sunt păpuşi în Cartea Vieţii - cineva se joacă perptuu cu noi ! - şi uneori în creaţiile unor literaţi. Dar artiştii ? Ei trăiesc cu iluzia libertăţii şi mor ca nişte personaje tragice din propriile opere. Sfârşitul lor nu înseamnă decât un alt început pentru ficţiune.
Cititorului îi rămâne totul, scriitorul se destramă ca un fum. ( Sigur, azi ne putem întreba : care cititor ? )
Nichita Stănescu scria :
"O, voi, ficţiuni,
dulce lemn de tei.
... Deseori răsfoiam cartea neliniştit
să văd dacă se termină bine.
Teiul m-a iubit
şi pe mine.
Pe viţa tâmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam aşa, vindecând uscăciuni
cu ierburile câmpului.


Bucuros de minuni
surâdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toţi semenii mei.
O, voi ficţiuni,
dulce lemn de tei."

Despărţiri

Când te desparţi de cineva, o lume moare în tine. Dacă îi spui adio unui prieten sau unei iubite, o vreme eşti ca şi mort. Universurile virtuale din fiinţa ta se scufundă. Se vor naşte altele sau nu.
În fiecare zi ne despărţim definitiv de oameni dragi. Profesorii îşi iau însă rămas bun, periodic, de la promoţii succesive de elevi şi devin tot mai bătrâni.
Astăzi a mai plecat o generaţie. Ceva din atitudinea copiilor mi-a dat fiori. Am organizat Ultimul clopoţel. O fată a rostit un cuvânt de rămas-bun, câteva colege ale ei au citit nişte poezii luate de pe net, apoi au vorbit directoarea şcolii, cele două diriginte şi un coleg. În sfârşit, am spus şi eu câteva cuvinte. În tot acest timp, unii copii tremurau de emoţie, alţii erau excesiv de degajaţi şi familiari cu dascălii, ca şi cum aceştia ar fi fost nişte fraţi ai lor, mai mici şi oarecum tonţi, având nevoie la tot pasul de sfaturi binevoitoare.
După ce s-a terminat totul, am mai băgat o dată capul pe uşă, căutându-l pe un profesor. Sala de clasă era pustie, dar atâta mizerie n-am văzut în viaţa mea.  Împrăştiaseră pe jos toate gunoaiele disponibile, iar pereţii erau stropiţi cu suc şi cu cafea. Ar fi fost mai rău doar dacă şi-ar fi făcut nevoile şi ar fi aruncat cu excremente pe pereţi." Ultima noastră mizerie ! ", mi-a zis, zâmbind, un băiat care întârziase pe hol.
Şi atunci am rămas o vreme nemişcat. Mi-am dat seama că printre elevii mei s-ar putea să nu fie nici măcar doi care să se bucure, peste ani, de lectura unui roman precum Un veac de singurătate.
Şi lucrul acesta mi-a dat fiori.