În iernile grele din copilărie ne chinuiam să ajungem la școală, printre nămeții uriași. Un prieten mai mare, finul Fănică, o lua înainte și ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași. Îl urman noi, cei mai mici, în șir indian, pășind cu grijă pe urmele făcute de șeful nostru : Ion Pantazi, Ion Petre și eu. În primii ani, Fănică și Celerean mă apărau de pumnii celor mai mari, apoi Tudor și Stelian Boznă mă ajutau să rezolv problemele de matematică mai dificile.
Se știe că Mentor este un personaj mitologic, înțeleptul căruia Ulyse i-a încredințat educația lui Telemach. Cuvântul a devenit între timp substantiv comun și are sensul de ”conducător spiritual,
povățuitor, îndrumător; preceptor, educator.” Noțiunea de mentor literar are însă câteva nuanțe particulare. Acesta are un instinct artistic superior și un care îi permite să sugereze o direcție viabilă de evoluție a literelor. În plus, mentorul literar este un altruist, punându-se în slujba unor idei și servind interesele confraților săi. El cultivă toleranța și deschiderea către diverse formule și stiluri. Deși profund novator, mentorul literar aruncă o punte diafană între înaintași și cele mai noi generații, generând o insesizabilă continuitate, benefică pentru o literatură. Când are condiții propice, mentorul literar creează o școală, adică își formează niște succesori.
Se poate scrie un întreg studiu pe această temă, dar voi expune doar câteva idei care țin de evidența faptelor consemnate în istoriile literare. Titu Maiorescu a fost un mentor pentru generația sa. Mai târziu, Eugen Lovinescu a trasat liniile modernității românești. În felul lor, Nae Ionescu și Constantin Noica a fost și ei mentori, însă aceștia merită o discuție specială, care nu intră în vederile mele. Liviu Rebreanu s-a mulțumit să fie un pater litterarius, un protector al celor mai tineri și mai puțin influenți. În fine, Sadoveanu n-a mișcat un deget pentru nimeni și nu l-a interesat decât propria operă, dacă exceptăm micile gesturi de bunăvoință făcute la adresa lui Labiș. Tradiția mentoratului aproape că s-a frânt odată cu Marele Război și cu venirea comuniștilor la putere. A supraviețuit sporadic prin activitatea lui Miron Radu Paraschivescu, parțial a lui Paul Georgescu și a echipei de critici de la ”România literară” : Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu. ( În ciuda faptului că a scris o carte remarcabilă, Marea trăncăneală, și că în epocă s-a bucurat de prestigiu, Mircea Iorgulescu scria niște texte care băteau la ochi prin inadcvarea la cărțile puse în discuție.) Nicolae Manolescu a fost mentorul generației poeților optzeciști, secondat de Ion Pop, care susținea grupul de la Cluj. Acum s-a văzut mai bine că mentorul face și o evidentă politică literară de susținere a valorilor în care crede. Zaharia Stancu a fost un protector de neuitat, așa cum este în vremea noastră, pentru valorile teleormănene, Stan V. Cristea. Constantin Țoiu i-a susținut pe câțiva autori de perspectivă. Marin Preda, Nicolae Breban și Augustin Buzura n-au susținut pe nimeni, iar Eugen Barbu a adus în marea literatură mentalitatea celui care nu are loc de ceilalți mânuitori de condei. Și manifestările sunt altele, mirosind adesea a neam prost . Eminescu și Nichita își cinsteau înaintașii, dar tinerii corifei ai zilei îi fac păduchioși și jegoși pe bunicii lor literari. Se poate observa lesne că în timp ce unui critic i se potrivește rolul de mentor, un mare scriitor poate străluci ca protector al generațiilor mai noi.
Grupările literare de azi nu pot sta sub semnul mentoratului și nu sunt direcții valabile pentru întreagul fenomen literar românesc, fiindcă păcătuiesc prin partizanat și intoleranță, probleme legate direct de caracterul celor care le compun. Păcat, că de valori individuale nu ducem lipsă! De aceea sunt impresionat de cei care scriu despre autori pe care nu-i cunosc personal, încercând să țină o dreaptă cumpănă a valorilor autohtone. Din păcate, cei mai mulți lucrează în redacțiile unor reviste din provincie, cu vizibilitate limitată. Emoționantă este acțiunea literară a lui Radu Aldulescu, care îi sprijină necondiționat pe tinerii prozatori, îi comentează, îi încurajează constant și le oferă protecția de care el este capabil. Gestul este cu atât mai nobil, cu cât Aldulescu nu prea a fost ajutat de nimeni, la începuturile sale de scriitor.
E necesar să accentuez ideea că există, în rândul noilor generații, caractere nobile, posibili mentori ori protectori ai viitorului literar românesc. Printre ei, tânărul critic Marius Miheț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu