O cronică a lui Marius Miheț la „Supraveghetorul și alte povestiri”

 Marius Miheț

 Între stânci 

 

Multă vreme mi s-a părut neverosimil verdictul lui Camus din Nunta, unde spune că lumea sfârșește întotdeauna prin a învinge istoria. O dezbatere de astăzi în privința asta nu cred că ar rezolva enigma. Dimpotrivă. Șerban Tomșa, deși n-are nimic de-a face cu francezul, știe să tulbure istoria convingător, fără a merge până în miezul lucrurilor. Nu pentru că n-ar putea, ci din pricina unei viziuni fidele sensului secund. Șerban Tomșa este un autor ce caută pretutindeni un asemenea Graal al textului.
Supraveghetorul și alte povestiri, noul său volum de proză, anunță prin nuvela prinsă în titlu o astfel de narațiune ce aduce în prim-plan problema adevărului. Dezvoltată, Supraveghetorul ar fi fost o metaficțiune istoriografică extraordinară. Șerban Tomșa propune aici nu doar o reconstrucție istorică despre lumea traco-geților, cât grija pentru ambiguitate, poematic și discursivitate. Dincolo de toate, despre mitul cuvântului scris.
Ce se întâmpla în Dacia la 150 de ani după înfrângerea lui Decebal? Nenumărate intrigi, înscenări, labirinturi politice și sociale, toate însă sub amenințarea barbară de la granițe. În lumea de vasali și supraveghetori se mișcă în voie un uriaș și un pitic învățat, Derzelas și Merulas, un omzeu și scribul său, despre care nimeni nu știe mare lucru. Dar romanii văd repede pericolul instabilității. De la intriga simplă a supravegherii cresc altele, multiplicând eficace trama inițială. Șerban Tomșa aglomerează sensurile într-un carusel tematic în care sunt prinse manuscrise, autori, oglinzi și, așa cum se arată fiecăruia, un adevăr misterios. Dacii nu scriau pentru că doar cuvântul rostit „înfăptuiește miracolul de a schimba lumea vie”, iar romanii se recunosc manipulați de poporul lăsat fără scris, pentru că zvonul și palavrele au creat armate de fantome. Astfel, himera dacilor devine operă de artă. Penteleu, supraveghetorul secundar, rezolvă ca un autor dilemele personajelor vii și lasă Istoria să înregistreze discursul oficial, chiar dacă neadevărat. „Scrisul minte și pervertește”, crede Delas, la fel cum diversiunea politică dictează înșelătoarea stabilitate în Provincie. Șerban Tomșa aduce la viață o lume prizonieră în locuri comune, stabilește dialoguri tonice, personaje efervescente, toate într-o lume deloc încremenită, ghidată de voluptate și posesie, dar înconjurată de magie. Diurpaneus- Decebal, cel ce se visa, de fapt, cuceritorul Romei, unifică texte, manuscrise, note informative, creând astfel oglinda metatextuală în care se naște mitul unei lumi care, iată, prin falsa ei dispariție triumfă asupra istoriei. Camus poate surâde victorios.
Povestirile continuă în doze diferite aliajul de Gogol-Marquez-Buzzati, mixând laolaltă cu prozele memorialistice ideea că omul autentic este doar cel definit de ruși, oricât de contradictorii ar fi rezultatele. „Ca oameni, spune naratorul în Omul-perete, suntem făcuți să interacționăm. Să învățăm, unii de la alții, mersul pe ape”. Asta face scriitorul Șerban Tomșa cu cititorul său: caută să-l ghideze în mersul pe ape, ajutându-se, la rându-i, de autori care au știut să domine greutatea materiei și a morții. Din prozele memorialistice reiese vocația prieteniei pe care Șerban Tomșa o are, fără doar și poate. Se disting două figuri, ale lui Marin Preda și Ion Stratan, alături de episoade din lumea literară și cea studențească scrise cu umor, autoironie, și, nu o dată, traversate de o melancolie nehotărâtă.
Cum Șerban Tomșa aparține autorilor fascinați deopotrivă de realismul crud și de cel magic, el caută avid modele contradictorii. Pesemne că și oamenii de acest fel l-au fascinat peste măsură, și, nu o dată, ei devin și rămân protagoniștii unor ficțiuni crescute din tărâmul biograficului. Șerban Tomșa ascunde sub rețetarul său prozastic resursele unui romancier ce respiră aerul tare al înălțimilor. Un autor de redescoperit, pornind de la aceste texte colecționate între două romane. 

                               România literară nr. 30-31, 14 iulie 2017                        

P.S. Îi mulțumesc criticului literar Marius Miheț pentru aprecierile pe care le face pe marginea ultimei mele cărți.

Despre mentorii literari și importanța lor

     În iernile grele din copilărie ne chinuiam să ajungem la școală, printre nămeții uriași. Un prieten mai mare, finul Fănică, o lua înainte și ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași. Îl urman noi, cei mai mici, în șir indian, pășind cu grijă pe urmele făcute de șeful nostru : Ion Pantazi, Ion Petre și eu.  În primii ani, Fănică și Celerean mă apărau de pumnii celor mai mari, apoi Tudor și Stelian Boznă mă ajutau să rezolv problemele de matematică  mai dificile.
   Se știe că Mentor este un personaj mitologic, înțeleptul căruia Ulyse i-a încredințat educația lui Telemach. Cuvântul a devenit între timp substantiv comun și are sensul de ”conducător spiritual, povățuitor, îndrumător; preceptor, educator.” Noțiunea de mentor literar are însă câteva nuanțe particulare. Acesta are un instinct artistic superior și un  care îi permite să sugereze o direcție viabilă de evoluție a literelor. În plus, mentorul literar este un altruist, punându-se în slujba unor idei și servind interesele confraților săi. El cultivă toleranța și deschiderea către diverse formule și stiluri. Deși profund novator, mentorul literar aruncă o punte diafană între înaintași și cele mai noi generații, generând o insesizabilă continuitate, benefică pentru o literatură. Când are condiții propice, mentorul literar creează o școală, adică își formează niște succesori.
    Se poate scrie un întreg studiu pe această temă, dar voi expune doar câteva idei care țin de evidența faptelor consemnate în istoriile literare. Titu Maiorescu a fost un mentor pentru generația sa. Mai târziu, Eugen Lovinescu a trasat liniile modernității românești. În felul lor, Nae Ionescu și Constantin Noica a fost și ei mentori, însă aceștia merită o discuție specială, care nu intră în vederile mele. Liviu Rebreanu s-a mulțumit să fie un pater litterarius, un protector al celor mai tineri și mai puțin influenți. În fine, Sadoveanu n-a mișcat un deget pentru nimeni și nu l-a interesat decât propria operă, dacă exceptăm micile gesturi de bunăvoință făcute la adresa lui Labiș. Tradiția mentoratului aproape că s-a frânt odată cu Marele Război și cu venirea comuniștilor la putere. A supraviețuit sporadic prin activitatea lui Miron Radu Paraschivescu, parțial a lui Paul Georgescu și a echipei de critici de la ”România literară” : Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu. ( În ciuda faptului că a scris o carte remarcabilă, Marea trăncăneală, și că în epocă s-a bucurat de prestigiu, Mircea Iorgulescu scria niște texte care băteau la ochi prin inadcvarea la cărțile puse în discuție.) Nicolae Manolescu a fost mentorul generației poeților optzeciști, secondat de Ion Pop, care susținea grupul de la Cluj. Acum s-a văzut mai bine că mentorul face și o evidentă politică literară de susținere a valorilor în care crede. Zaharia Stancu a fost un protector de neuitat, așa cum este în vremea noastră, pentru valorile teleormănene, Stan V. Cristea. Constantin Țoiu i-a susținut pe câțiva autori de perspectivă.  Marin Preda, Nicolae Breban și Augustin Buzura  n-au susținut pe nimeni, iar Eugen Barbu a adus în marea literatură mentalitatea celui care nu are loc de ceilalți mânuitori de condei. Și manifestările sunt altele, mirosind adesea a neam prost . Eminescu și Nichita își cinsteau înaintașii, dar tinerii corifei ai zilei îi fac păduchioși și jegoși pe bunicii lor literari. Se poate observa lesne că în timp ce unui critic i se potrivește rolul de mentor, un mare scriitor poate străluci ca protector al generațiilor mai noi.
      Grupările literare de azi nu pot sta sub semnul mentoratului și nu sunt direcții valabile pentru întreagul fenomen literar românesc, fiindcă păcătuiesc prin partizanat și intoleranță, probleme legate direct de caracterul celor care le compun. Păcat, că de valori individuale  nu ducem lipsă! De aceea sunt impresionat de cei care scriu despre autori pe care nu-i cunosc personal, încercând să țină o dreaptă cumpănă a valorilor autohtone.  Din păcate, cei mai mulți lucrează în redacțiile unor reviste din provincie, cu vizibilitate limitată. Emoționantă este acțiunea literară a lui Radu Aldulescu, care îi sprijină necondiționat pe tinerii prozatori, îi comentează, îi încurajează constant și le oferă protecția de care el este capabil. Gestul este cu atât mai nobil, cu cât Aldulescu nu prea a fost ajutat de nimeni, la începuturile sale de scriitor. 
      E necesar să accentuez ideea că există, în rândul noilor generații, caractere nobile, posibili mentori ori protectori ai viitorului literar românesc. Printre ei, tânărul critic Marius Miheț.