Reiau lectura Îngerului de gips de Nicolae Breban, roman pe care l-am citit prima dată în urmă cu exact patruzeci și unu de ani. Impresia de atunci a fost copleșitoare. Era tot iarnă, plecasem de acasă cu un autobuz - faimoasa cursă de Pitești cu care circula și tânărul Florin Zamfirescu! - care numai printr-o minune n-a rămas captiv în troienele de pe drum. Ajuns în camera mea minusculă, în care încăpeau un pat, o masă, un godin și o găleată cu apă care îngheța noaptea, fiindcă ușa și trei pereți dădeau direct afară, am aprins focul din niște găteje și am plecat la liceu. Surpriză : porțile erau încuiate și acoperite cu nămeți. Le-am sărit, dar și ușile aveau lacăte. Căminul pentru elevi era prea departe, ca să mai merg până acolo pentru a mă informa în legătură cu programul școlii. Aș fi pierdut prea mult timp. M-am întors în celula mea, am întețit focul și am început să citesc cartea lui Breban. Dialogurile mi se păreau elevate, personajele complexe, de o noutate surprinzătoare pentru spațiul literar românesc. Eram la scurt timp după ce mă cufundasem în capodoperele lui Faulkner și Dostoievski. În răstimpuri, ridicam ochii de pe pagină și ascultam simultan șuierul viscolului de afară și vuietul focului din sobă. Am găsit încă vreo două zile porțile liceului blocate și am citit pe săturate.
Rămân la părerea că Animale bolnave, În absența stăpânilor, Bunavestire și Îngerul de gips sunt cele mai bune creații brebaniene. După ce le-am recitit pe toate patru, pot spune că, după gustul meu, numai Animale bolnave - păcat de titlul atât de străveziu! - rămâne în picioare ca o creație foarte bună. Celelalte au lungimi de nejustificat, abătând aiurea-parazitar firul epic și plictisind în cele din urmă. Și mă miram sincer de ce lui Horia Gârbea nu-i plăceau romanele lui Breban! Dialogurile sunt, în Îngerul de gips - marea capodoperă a lui Breban, după vechile mele socoteli -, nesfârșite, banale, vag trivial-cinice, sfârșind în monologuri care seamănă cu ședințele de terapie din cabinetul unui psihanalist. Breban nu poate concentra materia epică, după cum, în general, prozatorul român - și mă refer la toată lumea, inclusiv la mine - n-a știut ori n-a putut până acum să rămână pe șinele unu vehicul narativ care să-l ducă pe cititor la o destinație convenabilă și să-l răsplătească cumva pentru efortul depus la lectură. Autorul român se rătăcește într-o mlaștină de sute de pagini, aglomerând obiectele și având vedenii monstruoase, pentru a ridica, chipurile, la culmi neatinse nivelul artistic al textului, dar mai ales pentru a-i impresiona pe critici. Cititul devine o tortură, dar, la valorizare, esențiale sunt numele ”torționarului”, și, incredibil, editura la care publică sadicul. Cineva este ridicat în slăvi, pentru arta lui, altcineva este, în cel mai bun caz, - pe aceleași merite și defecte - ignorat. Ghici în jurul cui se mișcă banii! Rămâne să găsim firescul și coerența cu care prozatorii străini își conduc cititorii, ca pe niște oaspeți dragi, pe culoarele unor palate ospitaliere, luminoase, încălzite, confortabile, cu bucătării bine aprovizionate.
Aș spune că aspirațiile europene ale prozatorului român și mijloacele prin care acesta încearcă să și le împlinească sunt deocamdată într-un divorț ireconciliabil.
Voi citi romanul Apă neagră al lui Nicolae Stan, colegul meu de generație, și poemele lui Raul Bribete.
9 comentarii:
Dragă Şerban, am încercat ultima oară în 2003-2004 să recitesc romanele lui Breban. Cap-coadă nu se mai poate. Sunt stufoase şi au lungimi, cum zici, de te pierzi adormit în ele. Păcat! Are pagini, personaje şi scene absolut memorabile. Dar, îţi trebuie o eternitate de răbdare până ajungi la ele. Plus, încăpăţânarea arogantă a romancierului de a nu cizela textul, de a-l lăsa cum a ieşit la prima mână, vrând să epateze cu teoria că stilul său e ...lipsa de stil. Mai recitesc din când în când pasaje pe care le am subliniate deja.
În Drumul la zid, de pildă, găseşti pasaje care sunt nişte eseuri extraordinare, dar pierdute în tone de balast speculativ...
Dacă nu ai Apa neagră, spune-mi si ti-o trimit.
Maestre DAD,
Așa este. Oricum am da-o, e un prozator de neocolit. Are lucruri care nu sunt la îndemâna oricui. În primul rând a conturat personaje memorabile, după cum bine remarci. Și formulezi memorabil. Breban are destule atuuri. Dezamăgirea mea e mare, fiindcă pe vremuri mi se părea o minune de scriitor, un Dostoievski autohton. În fiecare carte însă are un punct în care se blochează, începând să tragă de timp, de spațiul tipografic și învârtindu-se în jurul cozii, tehnică unanim apreciată de criticii generației '60. Cu excepția lui Valeriu Cristea, care se pricepea la proză, acei cronicari, pe care altminteri îi apreciez la superlativ, au împins romanul românesc - și proza, în general - într-un impas din care nu l-a mai scos decât Radu Aldulescu. E de studiat psihologia scriitorului care crede că un roman are valoare numai dacă e mai gros de 600 de pagini. ( Anvergura despre care vorbea N. Manolescu, referindu-se la Mircea Săndulescu! ). Prin contrast, alții scriu romane scurte și foarte bune. Un scriitor mare, pe care îl cunoști, mi-a zis la telefon că l-a citit pe Patrick Modiano și că francezul își merită Nobel-ul! Surse informate - care au parcurs toate romanele înscrise la Premiul Augustin Frățilă - mi-au comunicat că a fost declarat câștigător cel mai prost roman care a concurat. Și îmi pare rău pentru autorul cu pricina : îl prețuiesc ca poet și dramaturg. D-aia mă gândesc, fără să fac tam-tam, să nu mă mai înscriu niciodată la niciun premiu literar. Am avut un șoc când, înainte de a mă băga singur cu nasul în rahat, mai mulți scriitori și critici de mare valoare m-au sfătuit să-mi văd de treabă și să nu mă amestec, fiindcă, în primul rând, n-au pic de încredere în juriu și, în al doilea rând, este un premiu comercial, din moment ce e decis de bloggeri. În fine...
Pe Facebook, Paul Cernat spune că i-a plăcut ”Drumul la zid”. Spre rușinea mea, n-am putut trece de primele zeci de pagini, dar acum mă bănuiesc, sincer, de comoditate.
Lectura lui Breban mă întristează profund : poate că am și îmbătrânit și nu mă mai pot bucura de ceea ce admiram cândva.
În seara asta, cu puțin înainte de a citi articolul tău, am luat din bibliotecă Îngerul de ghips. Nu ca să îl citesc acum, ci doar ca să îl răsfoiesc, așa cum îmi place să fac adesea cu cărțile încă necitite. A fost o senzație deosebită să descopăr aici referiri la aceeași carte care îmi atrăsese atenția ceva mai devreme. Dintre cărțile lui Breban, am citit doar Bunavestire, astfel că nu îmi pot da prea mult cu părerea.
Mie mi-a plăcut inițial „Îngerul” ca și dvs. Don Juan încă mai ține, zic eu. Ca și Bunavestire, prima parte. Am scris despre „Ziua și Noaptea” care e un text interesant. Alexandru George repudia violent scrisul lui Breban și găseam că exagerează. Azi „Îngerul” mi se pare subțire prin personajele centrale. Mai ales doctorul care își abandonează condiția inexplicabil.
De fapt m-am lămurit cu încetul: luate ca romane, textele lui B. nu rezistă. Ca eseuri e altceva. Ca și la Huxley, care e unul dintre autorii mei preferați. Problema la B. rămîne verosimilitatea. Personajele lui Huxley sînt oamenii bogați ai unui imperiu. Ei au surse de venit în lume încît deasupra lor soarele nu apune niciodată. Stau în palate și se pierd în speculații. Mutînd situația în anii 60-70 ai comunismului te izbești de neverosimil: cum pot ăștia ai lui B. să fie atît de detașați într-un regim opresiv, în extremă paupertate și lipsă de informație, minat de cenzură și proletar prin definiție?
O explicație ar fi bovarismul autorului: ar vrea ca personajele lui și el însuși să ducă o viață opulentă printre gînduri și aventuri picante.
Andreea,
Merită să-l citești în ciuda neajunsurilor semnalate.Sunt sigur că-ți vor plăcea multe aspecte din cărțile lui Breban.
Maestre Horia Gârbea,
Foate interesante filiații! Mi-ați dat ideea de a reciti ”Don Juan”. Într-adevăr, ”Bunavestire” devine de necitit, de la un punct încolo. Sigur că Al. George exagerează, dar stilul lui Breban este, eufemistic vorbind, neglijent. Agramat, mi-a zis un editor pe care l-am întâlnit într-un tren de noapte, prin 76, când eram ostaș și veneam de la Câmpulung spre București, într-un concediu medical ( mă operasem de apendicită). ( Pe editor n-aveam să-l mai văd niciodată, dar i-am reținut numele.) Remarcați bine nefirescul situațiilor. În ”În absența stăpânilor”, un anticar se duce la o familie pentru a recupera o datorie, dar bătrânele gazde îl ignoră și se culcă. Musafirul se bagă și el în pat lângă cei doi, iar după ce aceștia adorm, se ridică și fură o rochie din șifonier, apoi fuge. Ajuns în stradă și văzând cu ce pradă s-a ales, sfâșie țesătura și o face fâșii. Același anticar face amor, beat turtă, cu tânăra sa amantă, sub ochii unei văduve onorabile, venite în vizită etc.
Breban creează personajul elitist, plin de morgă și de fumuri, cu o carieră strălucitoare, participând la sindrofii, dar vorbind și comportându-se într-un înțepător stil kitsch. Ulterior, la sugestia principalului său cronicar, kitsch-ul este trecut cu totul în contul personajelor, dar impresia este că prostul gust aparține, de fapt, autorului.
Probabil că scriitorul însuși este un tip bovaric, după cum spuneți. Cărtărescu îl vede, după cum reiese din anumite texte, ca pe un ins egocentric și arogant. Voi povesti cu alt prilej cum îl vedea Stratan, care juca tenis cu autorul ”Îngerului de gips”.
În orice caz, de la ”Drumul la zid” încoace, n-am mai putut citi nimic de Nicolae Breban. Același lucru mi s-a întâmplat cu D. R. Popescu, de la ”O bere pentru calul meu” și ”Iepurele șchiop” până la ultimele scrieri.
Maestre DAD,
Reformulez pentru a reproduce exact părerea scriitorului la care m-am referit : ”a fost declarat câștigător cel mai prost roman dintre cele intrate în finală”.
@ Șerban Tomșa
Cu DRP mai puteți încerca. De exemplu „Întoarcerea fiului risipitor”, cel mai recent roman dacă nu greșesc, e foarte bun. Mai rău e că autori (relativ) tineri adoptă modul aluvionar, neglijent sau neverosimil (cînd nu toate la un loc) al lui N. B. Chiar romane premiate m-au dezamăgit foarte rău prin lipsa lor de atenție (și de respect) pentru cititor. Autorul autist își vede de ale lui.
Dar cititorul-plătitor nu trebuie luat în seamă: distrat, emoționat, captivat? Să luăm aminte la unele romane străine de vîrf: teme mari, personaje veridice, conflict, suspans, documentare cu acribie.
Am ajuns să prefer -în lit. rom. la zi - memoriile și eseurile. Notez totuși un titlu de roman în 2014: „Du-te departe de mine” de Gabriel Gafița. M-a interesat cum se va termina! Nu e cazul la 90% din romanele ce le citesc. mai ales că unele nici nu se termină de fapt.
Maestre Hria Gârbea,
Chiar am vrut să cumpăr de la editură romanul lui DRP - un fel de echivalent român al lui Mo Yan, după cum bine a remarcat un prieten -, dar, după cum știți, USR și CR și-au schimbat sediul și nu mai găsesc drumul către Mădălina Ghiu. ( Prin librării n-am văzut opul Maestrului.) Am înțeles că editurii Cartea Românească i s-a repartizat o cămăruță mizeră și neîncălzită. Păi, treabă e asta?
Știu despre Gabriel Gafița că este fiul lui Mihai Gafița și că scrisese, în timpul studenției mele, un roman cu cheie, ”Iarna e o altă țară”. Multe personalități s-au recunoscut acolo. Marin Preda era ”prozatorul european”, iar Eugen Simion era criticul Manuel Nicodim. În fine, în carte era descrisă nunta unui profesor cu o studentă a sa. E însă o mare realizare să scrii un roman care să stârnească atât de mult interesul cititorului, încât acesta să se întrebe cum se va sfârși.
Trimiteți un comentariu