Poezia lui Raul Bribete : ”șoim tânăr”, dansând pe ”muzică neagră”

  Un poet profund, al nenumitului, al nimicului, al eșecului perpetuu este Raul Bribete. să nivelezi un munte cu tăvălugul, Editura Brumar, Timișoara, 2014 este al cincilea volum al lui Raul Bribete, care se mândrește cu realizări absolut impresionante, deși este incredibil de tânăr. Despre el s-au pronunțat critici de mare calibru, inclusiv legendarul Gheorghe Grigurcu. Volumul este foarte dens, degajând o mare forță interioară. Poetul este captiv al unei lumi care-l devorează: ”Sper. Speranța mea se mărește/ca o pată de bronz argintiu / pe o față albă de masă / sunt liber. Liber să mă agăț de angrenajul / foarte complicat al nimicului, așa cum / se agață binecunoscuta plantă / pe marmura din cimitire îmbrățișându-le. / vă îmbrățișez cu voluptatea cu care morarul / se bucură de sacii săi de făină. / până și iarba devine tot mai albă / și prinde țipăt ucis de cocor care se îndepărtează. / am rămas în urmă... și mă bucur să respir / aerul de sub aripile păsărilor, dar ele nu cad...”( Iedera franțuzească ) Erotica lui Bribete este transpusă într-o coregrafie tulburătoare : ”Din timp în timp, lumea devine insuficientă / ochilor noștri iscoditori ; ca doi lachei suedezi / în șorturi de piele cu ținte metalice, / mâinile tale se împreunează / în abisul oglinzii de pământ negru / prin care cârtița aleargă, dezicându-se / de propriile galerii labirintice, astupându-le...”( Izul personal al vechimii ) Eul poetului vede prin lucruri și caută să pătrundă dincolo de acestea :”drumul e greu pentru că, vrei nu vrei, e troienit / cu îndoieli nimicitoare, prietene. / începe un alt labirint, aidoma cârtiței, săpând mereu, / mereu, la baza propriilor rădăcini, cu fierul de plug / al ghearelor în adâncimea înțelesurilor învolburate...” ( Izul personal al vechimii ) Explorarea interiorului este o obsesie permanentă. Versurile antologice abundă : ”parcă m-aș încălzi lângă dangătele înserate / ale unei inimi de iepure sălbatic / scriu pentru a deveni eu însumi / geometru al unui cerc care își mărește circumferința / în mine însumi, aidoma cercurilor vârstei ” ( Faldurile marmurei).  Marea poezie îi este oricând la îndemână lui Raul Bribete : ”Întregul meu trup e o sanie de aur / pe o pârtie de sunet plin / în pântecul unui sunet gol ” ( Sania) Poet excepțional, Bribete se exprimă în texte de o amplă respirație, cu o alchimie uimitoare : ”prietenul are ochelari electrici trași pe nas / ochelari mai mari decât cei de aviator / ei sunt la fel de mari ca două motoare de motocicletă / amicul meu îmi citește câteva poeme de-ale lui / în liniștea perfectă din bucătărie”.( Liniștea în care fumegăm). În deșertul sisific al realului, strigătul vieții se aude vag, într-un permanent calvar interior, prin afirmarea neputinței viului : ”răsare soarele. Acum e en punct / în care mintea mi se confundă cu firul de iarbă, / și cu animalul abia fătat, aburind în văzduhurile / întunecate // eu nici nu scriu. Forța din mine / se arată în chip de șoim tânăr, înghețat pe-o ramură / într-o pădure. / Sunt atât de singur. Prietenii mi-au uitat numele. /[…] / sunt atât de mort și îmi amintesc / acum mă simt împăcat. Sunt atât de mort” ( Fericit să pot muri dăruindu-mă).  O melancolie bacoviană, grea, apăsătoare, irizează de peste tot, ca o apă freatică decantată prin viziuni proprii, având afinități cu Nichita și cu Stratan : ”Privesc prinfereastra mea, din pat, / zăpada grea, lăsată pe crengi, pe hornuri, / bănuind-o pe automobile și copii. Eu sunt / o pasăre de pradă cu o inimă de miel în piept” ( Abisul lui Pascal) Grația durerii este o insesizabilă posibilitate a suferinței de a se metamorfoza în estetic : ”Măsor cu pasul drumul până la marea despărțire / urmele pe care le las în zăpadă sunt de venin verde / glogulele mele roșii între timp / s-au transformat în viespi / în loc de cap port un cuib uriaș” ( Porcelain). Din continua crucificare a poetului izbucnesc versuri de o frumusețe unică : ”Alerg de la un Ierihon la celălalt al secundei / mi se desface miezul cărnos ca o rodie a sufletului / și ochii mei devin mai păgâni / și mai goi sub zăpezile de neon / scriu pe zăpadă cu un creion care s-a tocit” ( Tribulații I) Și încă : ”sunt părăsit și / părăsit mă întorc la voi / într-o mână cu o funie tăiată / la cealaltă, ținând strâns, / un dangăt de bronz / care a bătut a mort” ( Tribulații II) Destule versuri ne ridică de pe scaun : ”prieteni, tălpile mele nu au uitat definitiv umblarea pe ape.” Pastelul este convertit într-o erotică delicată,  caligrafiată miniatural și estompată în peisaj, ca o înstrăinare abia perceptibilă : ”prin rădăcinile nucului uriaș din spatele cimitirului / primăvară, te invoc, ai miros de femeie tânără, și de cogniac scump, de mugure nedesfăcut, simt până și mirosul țipătului de uliu peste întinderile orașului.” ( Aprilie, sau despre șambelanul nimicului) Timpul și moartea sunt prezențe incomode și posesive : ”în timp ce îmbătrânesc cu fiecare / buletin de știri, cu fiecare lingură de pământ / pe care o înfulec, cu fiecare încremenire defazată / în sensul mereu inversat al melodiei mele interioare.” ( Aprilie, sau despre șambelanul nimicului). Frământare, dezabuzare, disperare sunt tările afective ale eului poetic aflat într-o permanentă căutare. : ” Atingere oarbă. Dar zeiesc / dar și blestem deopotrivă / atingere a sării de aur pe trupul / marelui turbion de cuvinte // …inima mea arsă cântă ca o orhidee otrăvită …// Pipăi lumina cu gândul. / burează lumina aurie, / căldura ei pe pământ; / în sufletele copiilor, / mirosul fotografiilor de familie / au primit izul vechimii. / e ceva princiar în felul în care murim / risipindu-ne, redefinindu-ne.” ( Darul ) Poeme ample adâncesc sentimentl de agonie eternă ca și, cum spuneam, la Bacovia, cu care Raul Bribete are reale afinități afective : ”Sunt eu până la capăt, deși nu știu dacă sunt până la capăt”. Nicio rază de soare nu strălucește pe cerul acestei poezii a umbrei, a previziunilor sumbre, fatale.Rareori tensiunea poetică se disimulează uneori în imagini aparent mai relaxate  : ”Muzica neagră / curge într-un pahar cu picior / buchetul ei nemaiîntâlnit / te face să te gândești la romanțe” ( Încremenire) Sau : ”. Durerea intensă rămâne motivul esențial al poemelor : ”prin tufișuri închise la culoare, printre solitarii arbori de tisă. Ghemul de lână e de fapt / inima ta rănită, pisica se joacă ritualic / aruncând-o, din nou însfăcând-o, din lumina soarelui” ( Somnul de după-amiază)

 Raul Bribete ridică miza și supune stihiile prin forța magică a cuvintelor : ”Arunc piatra și se retrag apele. / o iau din loc și apele se adună / în jurul gleznelor. / simțământui straniu că stihiile / nu mai au putere asupra mea.” ( Merg pe mare ca Ion în pustie) Tentativa de a se rupe de normalitate este emoționantă : ”Sunt grădina / neculească de nimeni, / deși a jinduit-o îndelung.” Poetul ăși caută cu înfrugurare identitatea existențială : ” mă simt surpat în mine / aidoma scărilor / unei case părăsite de timp. ( semiramida) Până la urmă, poezia devine un mod de viață  : ”Eu scriu cuvinte aburind / Ca pâinea și nu găsesc / Sfârșitul în nimic ” ( Tihnă) -, și sunt găsite toponimii ale supraviețuirii : iarna, Oravița. (” E iarnă și-n iarnă se scriu, Cu de la sine putere, / superbe, magmatice, fantastice poeme În proză. / E iarnă și-mi amintesc cum Citeam cândva la lumina ragazului, / poemele scrise de ion al lui ion al lui ion.” Plimbarea de un secol )

În creația lui Raul Bribete, anxietatea nu poate fi exorcizată. Această renaște cu și mai multă vigoare din fiecare pagină citită/scrisă : ” Ca și când ai fi blestemat / Să citești dintr-o carte / Ale cărei pagini sporesc / La nesfârșit, pe măsură ce întorci / Filă după filă / …Întorci filă după filă, / Citești cuvânt după cuvânt, / Ultima literă citită, devine, întotdeauna, / Cea dintâi…” ( Blestemul)

La Raul Bribete, iluziile sunt la cota zero : ” pășesc deasupra unui / câmp înzăpezit / fără să las urme. ( Azi).

Poezia lui Raul Bribete m-a bulversat, m-a coborât într-un infern al lipsei de speranță. Despre el se va vorbi ca despre un mare poet.

P.S. În această vară voi mai scrie despre Dumitru Augustin Doman și Kocsis Francisko. Aștept primii fulgi de nea, pentru a-i comenta pe Andrea Hedeș și Iulian Bitoleanu.

Semnal editorial

N-am uitat că, din motive care nu țin de voința mea, am rămas dator cu completarea micului comentariu pe care l-am făcut la memorabilul roman Apă neagră de Nicolae Stan.
În fine, semnalez două excepționale cărți de poezie pe care le-am primit în ordinea următoare și care vor fi, probabil, ultimele opuri de poeme despre care voi scrie :
Raul Bribete, să nivelezi un munte cu tăvălugul, Brumar, Timișoara, 2014;
Andrea Hedeș, Aritmii, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015.

Aspirațiile și neputințele prozatorului român

       Reiau lectura Îngerului de gips de Nicolae Breban, roman pe care l-am citit prima dată în urmă cu exact patruzeci și unu de ani. Impresia de atunci a fost copleșitoare. Era tot iarnă, plecasem de acasă cu un autobuz - faimoasa cursă de Pitești cu care circula și tânărul Florin Zamfirescu! - care numai printr-o minune n-a rămas captiv în troienele de pe drum. Ajuns în camera mea minusculă, în care încăpeau un pat, o masă, un godin și o găleată cu apă care îngheța noaptea, fiindcă ușa și trei pereți dădeau direct afară, am aprins focul din niște găteje și am plecat la liceu. Surpriză : porțile erau încuiate și acoperite cu nămeți. Le-am sărit, dar și ușile aveau lacăte. Căminul pentru elevi era prea departe, ca să mai merg până acolo pentru a mă informa în legătură cu programul școlii. Aș fi pierdut prea mult timp. M-am întors în celula mea, am întețit focul și am început să citesc cartea lui Breban. Dialogurile mi se păreau elevate, personajele complexe, de o noutate surprinzătoare pentru spațiul literar românesc. Eram la scurt timp după ce mă cufundasem în capodoperele lui Faulkner și Dostoievski. În răstimpuri, ridicam ochii de pe pagină și ascultam simultan șuierul viscolului de afară și vuietul focului din sobă. Am găsit încă vreo două zile porțile liceului blocate și am citit pe săturate.
Rămân la părerea că Animale bolnave, În absența stăpânilor, Bunavestire și Îngerul de gips sunt cele mai bune creații brebaniene. După ce le-am recitit pe toate patru, pot spune că, după gustul meu, numai Animale bolnave - păcat de titlul atât de străveziu! - rămâne în picioare ca o creație foarte bună. Celelalte au lungimi de nejustificat, abătând aiurea-parazitar firul epic și plictisind în cele din urmă. Și mă miram sincer de ce lui Horia Gârbea nu-i plăceau romanele lui Breban! Dialogurile sunt, în Îngerul de gips - marea capodoperă a lui Breban, după vechile mele socoteli -, nesfârșite, banale, vag trivial-cinice, sfârșind în monologuri care seamănă cu ședințele de terapie din cabinetul unui psihanalist. Breban nu poate concentra materia epică, după cum, în general, prozatorul român -  și mă refer la toată lumea, inclusiv la mine - n-a știut ori n-a putut până acum să rămână pe șinele unu vehicul narativ care să-l ducă pe cititor la o destinație convenabilă și să-l răsplătească cumva pentru efortul depus la lectură. Autorul român se rătăcește într-o mlaștină de sute de pagini, aglomerând obiectele și având vedenii monstruoase, pentru a ridica, chipurile, la culmi neatinse nivelul artistic al textului, dar mai ales pentru a-i impresiona pe critici. Cititul devine o tortură, dar, la valorizare, esențiale sunt numele ”torționarului”, și, incredibil, editura la care publică sadicul. Cineva este ridicat în slăvi, pentru arta lui, altcineva este, în cel mai bun caz,  - pe aceleași merite și defecte -  ignorat. Ghici în jurul cui se mișcă banii! Rămâne să găsim firescul și coerența cu care prozatorii străini își conduc cititorii, ca pe niște oaspeți dragi, pe culoarele unor palate ospitaliere, luminoase, încălzite, confortabile, cu bucătării bine aprovizionate.
Aș spune că aspirațiile europene ale prozatorului român și mijloacele prin care acesta încearcă să și le împlinească sunt deocamdată într-un divorț ireconciliabil.
Voi citi romanul Apă neagră al lui Nicolae Stan, colegul meu de generație, și poemele lui Raul Bribete.