Finalul unui roman

    Apă neagră de Nicolae Stan este un roman excepțional, scris cu mult talent și cu o admirabilă forță epică. După cum am mai spus, am citit cartea cu mare plăcere, sedus de farmecul narativ al autorului, romancier despre care ar trebui să se vorbească mai mult, chiar dacă indiscutabila sa valoare a fost recunoscută sub diferite forme.
     Am ideea fixă că prozatorii de vocație au finaluri de romane reușite. Îmi confirmă prejudecata toți cei care înseamnă ceva în literatura universală. Puține titluri mari au parte de încheieri nefericite. Ratarea sfârșitului echivalează cu eșecul întregului  text. Pot spune că Apă neagră are un final puternic, de mare efect, unic prin originalitate și relevant pentru nivelul la care scrie Nicolae Stan.  Moartea lui Moise Ștefan, ”luptător pe amândouă fronturile”, este relatată magnific, cu inserții inspirate, conținând evenimentele din viața fiecărui cunoscut.  M-a încântat stilul lui Nicolae Stan, de o frapantă noutate, neasemănându-se cu nimic din ce s-a scris până acum la noi și lăsând o impresie de neuitat. E aici amprenta unui scriitor de calibru. Mărturisesc că numai moartea lui Ilie Moromete m-a tulburat atât de mult, dacă raportăm Apă neagră la zona autohtonă. Nicolae Stan are, în plus, o abilitate tehnică de un incomparabil rafinament.
     Apă neagră este o altă Țiganiadă, un roman realist și plin de fantezie, comic și grotesc, direct și cu dedesubturi de parabolă. Crăsănenii sunt românii surprinși de-a lungul celor mai dramatice evenimente din secolul al XX-lea, iar Crăsanii reprezintă echivalentului românesc al unor spații magice, numite Macondo și Yoknapatawpha.

Semnal editorial

N-am uitat că, din motive care nu țin de voința mea, am rămas dator cu completarea micului comentariu pe care l-am făcut la memorabilul roman Apă neagră de Nicolae Stan.
În fine, semnalez două excepționale cărți de poezie pe care le-am primit în ordinea următoare și care vor fi, probabil, ultimele opuri de poeme despre care voi scrie :
Raul Bribete, să nivelezi un munte cu tăvălugul, Brumar, Timișoara, 2014;
Andrea Hedeș, Aritmii, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015.

Radiografia unei tragedii. Când poate fi spus adevărul?

   Citesc cu mare plăcere romanul Apă neagră de Nicolae Stan, colegul meu de generație, și îmi dau seama că ruralismul ori o temă socială mai veche nu pot fi piedici în calea afirmării unui talent viguros, de prozator adevărat. Lectura m-a acaparat cu totul, așa cum mi se întâmplă rar, în cazul autorilor români. Realismul romanului este convertit în fantazări savuroase, scrise cu multă vervă. Tehnica narativă este impecabilă, trecerile de la o scenă la alta sunt de o mare finețe. Firul epic ia adesea o turnură absurdă, cu inserții  burlești.  Prozatorul posedă o rară inventivitate epică, probând multă mobilitate în redarea întâmplărilor. Personajele au acea inocență...culpabilă cu care ne-a surprins cândva Nicolae Velea, fiind urmărite în toate imprevizibilele, dar convingătoarele lor manifestări,  Textul este de o mare expresivitate și chiar considerațiile făcute de narator peste capul personajelor - autorul este filosof - sunt de mare calitate. În totalitate, Apă neagră este un roman excepțional, iar Nicolae Stan - unul dintre cei mai importanți prozatori români de azi, un demn urmaș al lui Preda, Vasili Sukșin și Nicolae Velea. L-aș mai apropia pe Nicolae Stan de Platonov, prin stilul său nuanțat-comportamental, cu personaje animate de stări juvenile și privite cu o ironie blândă, generoasă. Am și alte observații, dar, din motive extraliterare, nu am terminat de citit cartea. Probabil că voi reveni într-o postare specială.
    Problema pe care mi-o pun acum este alta. Când și cum poate fi spus adevărul despre o epocă totalitară? Acum sunt convins că fenomenul nu se poate petrece în interiorul sistemului și în timpul petrecerii ororilor. Dreptatea nu se poate face și valorile nu pot fi curățate de murdăria timpului decât fie din afara sistemului, fie la câteva decenii după ce faptele s-au consumat. Nu cred că, la vremea respectivă, se puteau spune mai multe adevăruri umane decât au făcut-o Preda și Velea, în chiar interiorul spațiului concentraționar. Dacă am presupune, prin absurd, că prozatorii menționați mai sus ar fi avut șansa de a spune tot adevărul despre deceniile al patrulea-al cincilea din secolul trecut, ei ar fi fost condamnați la tăcere și, eventual, la ani grei de pușcărie. În orice caz, scriitorii n-ar fi fost înțeleși decât de puțini cititori, adică de cei care erau considerați dușmani ai poporului.  Ar fi instructiv să comparăm perspectiva narativă din scrierile lui Preda pe tema colectivizării cu cea adoptată de Nicolae Stan în secțiunea care se ocupă de evenimentele cu pricina. Ce s-ar fi întâmplat dacă Preda ori Velea ar fi scris cum o face Nicolae Stan în zorii noului mileniu?
Mă refer exclusiv la paginile literare valide, din opera lui Preda. Oportunismul său, definit limpede de George Geacăr în Marin Preda și mitul omului nou, nu intră aici în discuție.

P.S. Constat cu surprindere că Nicolae Stan s-a născut în localitatea Crăsani, care este și numele spațiului imaginar în care se desfășoară acțiunea romanului său. Crăsănenii sunt, la o anumită scară, românii. Una din două : ori locuitorii Crăsanilor sunt superiori siliștenilor lui Preda, fiindcă nu s-au supărat pe autor fiindcă i-a încondeiat cu haz în cartea lui ( și a dat și nume reale!), ori distanța dintre București și Crăsani este suficientă pentru a-l feri pe prozator de mizeriile unora dintre crăsănenii inculți și complexați..

Aspirațiile și neputințele prozatorului român

       Reiau lectura Îngerului de gips de Nicolae Breban, roman pe care l-am citit prima dată în urmă cu exact patruzeci și unu de ani. Impresia de atunci a fost copleșitoare. Era tot iarnă, plecasem de acasă cu un autobuz - faimoasa cursă de Pitești cu care circula și tânărul Florin Zamfirescu! - care numai printr-o minune n-a rămas captiv în troienele de pe drum. Ajuns în camera mea minusculă, în care încăpeau un pat, o masă, un godin și o găleată cu apă care îngheța noaptea, fiindcă ușa și trei pereți dădeau direct afară, am aprins focul din niște găteje și am plecat la liceu. Surpriză : porțile erau încuiate și acoperite cu nămeți. Le-am sărit, dar și ușile aveau lacăte. Căminul pentru elevi era prea departe, ca să mai merg până acolo pentru a mă informa în legătură cu programul școlii. Aș fi pierdut prea mult timp. M-am întors în celula mea, am întețit focul și am început să citesc cartea lui Breban. Dialogurile mi se păreau elevate, personajele complexe, de o noutate surprinzătoare pentru spațiul literar românesc. Eram la scurt timp după ce mă cufundasem în capodoperele lui Faulkner și Dostoievski. În răstimpuri, ridicam ochii de pe pagină și ascultam simultan șuierul viscolului de afară și vuietul focului din sobă. Am găsit încă vreo două zile porțile liceului blocate și am citit pe săturate.
Rămân la părerea că Animale bolnave, În absența stăpânilor, Bunavestire și Îngerul de gips sunt cele mai bune creații brebaniene. După ce le-am recitit pe toate patru, pot spune că, după gustul meu, numai Animale bolnave - păcat de titlul atât de străveziu! - rămâne în picioare ca o creație foarte bună. Celelalte au lungimi de nejustificat, abătând aiurea-parazitar firul epic și plictisind în cele din urmă. Și mă miram sincer de ce lui Horia Gârbea nu-i plăceau romanele lui Breban! Dialogurile sunt, în Îngerul de gips - marea capodoperă a lui Breban, după vechile mele socoteli -, nesfârșite, banale, vag trivial-cinice, sfârșind în monologuri care seamănă cu ședințele de terapie din cabinetul unui psihanalist. Breban nu poate concentra materia epică, după cum, în general, prozatorul român -  și mă refer la toată lumea, inclusiv la mine - n-a știut ori n-a putut până acum să rămână pe șinele unu vehicul narativ care să-l ducă pe cititor la o destinație convenabilă și să-l răsplătească cumva pentru efortul depus la lectură. Autorul român se rătăcește într-o mlaștină de sute de pagini, aglomerând obiectele și având vedenii monstruoase, pentru a ridica, chipurile, la culmi neatinse nivelul artistic al textului, dar mai ales pentru a-i impresiona pe critici. Cititul devine o tortură, dar, la valorizare, esențiale sunt numele ”torționarului”, și, incredibil, editura la care publică sadicul. Cineva este ridicat în slăvi, pentru arta lui, altcineva este, în cel mai bun caz,  - pe aceleași merite și defecte -  ignorat. Ghici în jurul cui se mișcă banii! Rămâne să găsim firescul și coerența cu care prozatorii străini își conduc cititorii, ca pe niște oaspeți dragi, pe culoarele unor palate ospitaliere, luminoase, încălzite, confortabile, cu bucătării bine aprovizionate.
Aș spune că aspirațiile europene ale prozatorului român și mijloacele prin care acesta încearcă să și le împlinească sunt deocamdată într-un divorț ireconciliabil.
Voi citi romanul Apă neagră al lui Nicolae Stan, colegul meu de generație, și poemele lui Raul Bribete.