Cine-și va mai aminti de Jana Novotna?

      Dacă ai ajuns la un anumit nivel valoric, nu scoți pe gură orice îți trece prin cap. Și nici nu este obligatoriu să ai creierul sufocat de resentimente. De aceea sunt neplăcut surprins când un sportiv se comportă ca și cum ar fi fiul natural al lui Băsescu ori al lui Ponta, marii specialiști în bătaia cu zoaie. De pildă, nu mi-a picat bine să văd că Ronaldo înjură după ce Bale, coechipierul său, înscrie în poarta adversarilor. N-am digerat nici părerea jignitoare a Janei Novotna despre Simona Halep. Cred că am văzut finala de la Wimbledon din 1997, dar nu țin minte să fi fost impresionat de jocul Novotnei. Nu m-a ridicat în picioare așa cum făcea Ilie Năstase, care avea execuții nemaivăzute, repetate mai târziu de Federer. Și cred că toată lumea o uitase pe cehoaică, iar ea a găsit o modalitate urâtă de a reintra în atenția noastră, scuipând cu discreție pe tenișii Simonei. Adevărul e că sportivii de calibru sunt, ca și marii artiști, generoși și toleranți. Cei neînsemnați se manifestă în acord cu condiția lor modestă.
      Mă uit cu tristețe la  partidele lui Nadal : totul e în forță, răsucit, meschin, înfășurat, mizând pe greșelile celuilalt. Dinamica spaniolului este un coșmar. Omul se strâmbă, se contorsionează, se scarpină în fund. (E drept că nu mai scuipă pe teren. ) Treaba lui e să-și încurce competitorii prin tot felul de tertipuri. Să nu fiu înțeles greșit. Am toată stima pentru omul Nadal, dar stilul său nu e pe gustul meu.  Mai mult, mi se pare că tenisul, în general, a devenit apanajul unor roboți biologici care au transformat terenul într-o masă de ping-pong. Când îl văd pe Milos Raonic, mă trec fiorii. Bietul Nadal părea un mielușel care aștepta lângă tribună serviciile ca din tun ale canadianului.
      Unde ești, Ilie Năstase?