Cum se iubesc oamenii

        Ceea ce m-a uluit totdeauna a fost schimbarea bruscă  a comportamentului unor oameni care au ajuns să ocupe”-n cireadă un post însemnat”. Un scaun mai înalt îi face pe unii să devină de nerecunoscut. După doi-trei ani devin distanți, bănuitori, acri, dușmănoși chiar, tratându-i cu ostilitate pe unii dintre prietenii lor de până atunci. Te uiți la om și îți pare cu totul altul decât bărbatul inteligent care îți cerea părerea în anumite probleme și cu care puteai discuta lejer pe orice temă. Care să fie pricina rapidei și nefericitei metamorfoze ? Mi-am pus de nenumărate ori această întrebare, dar nu am găsit un răspuns satisfăcător. Recent am dezlegat misterul : oamenii se iubesc prea mult unii pe alții.
      Tot ce voi povesti s-a petrecut în realitate.

      Cândva am lucrat într-o școală unde se succedau la direcție doi buni prieteni. Ca în Caragiale, o să le spunem Lache și Tache. Au trecut anii, m-am mutat mai aproape de casă și într-o zi m-am întâlnit cu Lache.  Tache era director.

- O, ce faci ? m-a întrebat el.

- Ce-am învățat. Dar tu ?

- O duc greu, a oftat el. Mă persecută prietenul Tache.

- Chiar așa ? Nu se poate, m-am revoltat eu.

- Ba da, din nefericire.  Mă urmărește zilnic, pas cu pas, ascultă la ușile unde țin cursuri, mă spionează, mă monitorizează, mă vorbește de rău, încearcă să mă izoleze.

- E posibil să... ?

- Uite că e!  Îi cheamă pe colegi în cabinetul său și le spune : „Te-am văzut că stai de vorbă cu Lache.  Ce mai zicea ?” „Ce să zică ? vorbeam despre echipa Steaua și…” „ Și de mine ce căcat mânca ? ” „ Nimic, fiindcă vorbeam..” „Uite ce e...  Îmi dau seama că vrei să-l acoperi și ești un om deosebit, dar nu-ți recomand să ai încredere în el. Și, pe viitor, nu mai discuta deloc cu un asemenea nesimțit. Știi ce părere are ăla despre el ? Că el e deștept, iar noi suntem niște proști.  Mi-e jenă să-ți spun ce vorbea despre tine, dar o s-o fac, fiindcă te respect prea mult.”  Și pune pe seama mea niște afirmații legate de vreo măgărie pe care a făcut-o respectivul. Procedează așa cu toți colegii. Îmi vânează și postul. Îl vrea pentru un nepot.

M-am despărțit de Lache năuc și cu încrederea în oameni zdruncinată rău. Tache și Lache fuseseră nedespărțiți. Se vizitau, se invitau la masă unul pe altul, familiile lor făceau concediile împreună.

Au trecut trei ani și Lache a ajuns director. M-am întâlnit cu Tache.

- Ce faci ? m-a întrebat Tache .

- Ce-am învățat. Dar tu ?

- O duc greu, a oftat Tache. Mă persecută prietenul Lache.

- Chiar așa? Nu se poate, m-am revoltat eu.

- Ba da, din nefericire.  Mă urmărește zilnic, pas cu pas, ascultă la ușile unde țin cursuri, mă spionează, mă monitorizează, mă vorbește de rău, încearcă să mă izoleze.

- E posibil să... ?

- Uite că e! Etc.

A urmat un monolog identic cu cel rostit de Lache, în urmă cu trei ani. Am rămas și mai nedumerit.

Chestia ciudată este că Tache și Lache s-au purtat cu mine, de când îi știu, ireproșabil.

    M-am frământat multă vreme cu gândul la cei doi. Apoi am dat în altele. Mi-am dat seama că dintre toate mizeriile pe care și le fac oamenii unii altora, una mă intrigă în cel mai înalt grad și scapă înțelegerii mele : aceea de a-și urmări prietenii, vecinii și colegii și de a-i pârî unde trebuie. Adică acolo de unde reclamantul poate obține niscai foloase. Am ajuns la concluzia că suntem o națiune de spioni. Fiecare cunoaște despre sine infinit mai puține lucruri decât știu ceilalți. E o nebunie. Toată lumea e urmărită de toată lumea.  Urmăritorii știu tot ce face urmăritul. Lucrurile merg chiar mai departe. Urmăritorul se preface îngrijorat de deteriorarea imaginii hăituitului. Îl informează că toată lumea e la curent cu prostiile pe care păcătosul le-a făcut și îi redă, în detaliu, reacțiile dușmanilor. Cunoșteam pe vremuri doi oameni de treabă.  Între timp au murit amândoi.  Unul era diriginte de poștă, mai în vârstă - să-i spunem Costică - , iar celălalt, medic. Să-l numim Mitică. Singurul lor defect era că le plăcea amândurora să tragă cam mult la măsea. Așa socoteau dușmanii, deși, din punctual de vedere al comunității, asta era o calitate în plus. Într-un an, cei doi mi-au făcut o mare surpriză.

- Băi, Gigi, mi-a zis nea Costică. Nu mai sta ca sălbaticul, închis în casă. Că râde, dracului, lumea de tine. Mai ieși și tu la cârciumă, la un pahar, la o vorbă. Te mai întâlnești cu niște băieți, mai schimbați niște impresii. Vrei să înnebunești?

- Da, dar nu prea am cu cine să…

- Aha!  Ai început să devii și încrezut. Adicătelea nu ai cu cine discuta!

- N-am vrut să spun asta, dar nu pot sta cu oricine la…

- Cum, cu oricine ? Doctorul Mitică, de pildă, nu e de nivelul tău ? Și el se duce la cârciumă mereu.

- Ba da, Mitică e un om extraordinar. Ai dreptate, o să ies și o să mă întâlnesc cu el, am scurtat-o eu, ca să scap de pisălogeala lui nea Costică.

- Mda, a făcut gânditor nea Costică. Mitică e un băiat nemaipomenit de bun. Și un bun meseriaș.  Îl iubesc enorm pe omul ăsta.  E ca și fiul meu. Dar ceva îmi stă pe inimă.  Am auzit că s-a cam apucat de băutură.  Trebuie să stau de vorbă cu el, să nu-l dea, dracului, ăștia afară de la serviciu.

În treacăt fie zis, nea Costică umbla tot timpul afumat și era beat de-a binelea când făcea considerațiile de mai sus, la adresa lui Mitică.

A doua zi m-am întâlnit cu Mitică. I-am zis de cum l-am văzut :

- Băi, Mitică, să știi că nea Costică te iubește și te apreciază extraordinar de mult. Și e un om cumsecade.

- Ooooo ! a făcut entuziasmat Mitică, plutind pe aripile unei jumătăți de votcă. Nea Costică ?

- Chiar el. Uite, discutam ieri la magazin și el mi-a recomandat să…

- Păi, nea Costică e cel mai cumsecade om pe care îl cunosc, a tunat Mitică, fără să mai asculte ce bălmăjeam eu. E un ca-rac-ter de-o-se-bit!  Îl simt ca și cum ar fi tatăl meu…

Lucrurile se legau bine. Chiar prea bine.  Nea Costică mărturisise că Mitică e fiul său. Dar Mitică a rămas gânditor.

- Ce s-a întâmplat ? l-am întrebat, îngrijorat.

- Îl iubesc mult pe nea Costică, a zis trist Mitică, dar am un ghimpe aici, la inimă.

- Ce dracu, ghimpe ? am zis, enervat.

- Uite așa! Am auzit că nea Costică s-a cam apucat de băutură și trebuie să stau de vorbă cu el. Să nu-l dea, naibii, ăștia afară de la serviciu.

Iată cum, din iubire, m-am gândit eu, oamenii ăștia își poartă de grijă unul altuia.

Tot din iubire, oamenii se urmăresc și colecționează murdăriile care se spun pe seama celorlați.  Din iubire, de asemenea, oamenii se toarnă și se reclamă șefilor. Când cineva ajunge într-o poziție de conducere, apar imediat lingăii. Cutare a zis de tine.  Cutărică crede despre tine.  Eu te apreciez mult.  Fii mai dur, bagă-le mințile în cap.  Pune-le fiola.  Arată-le că tu ești șef ! 

În condițiile astea, orice manifestare a unui șef pare rezonabilă.

Mi-am amintit de toate acestea anul trecut, prin aprilie 2009, când am văzut, întâmplător, două scene : un cetățean își turna prietenul în fața șefului, iar un altul îl reclama pe delator la primărie.

P.S. Între timp, Lache a murit pe neașteptate, în urma unui atac de cord, iar Tache a ieșit de mulți ani la pensie și a deschis un mic magazin. N-am mai avut ocazia să-l revăd pe ultimul și să mă împărtășesc din reflecțiile sale referitoare la moartea primului.