Cu depresia apăsându-mă blând - aveam doar 20 de ani! -, așteptam la o ușă de pe Pitar Moș, prin 1976, cu un grup de candidați, să intru la prima probă de admitere la facultate. Eram tensionați, minutele se scurgeau cu noduri, mai era puțin și trebuia să intrăm într-o sală în care urma să dăm ce aveam mai bun în noi, pentru a deveni studenții unor mari profesori. La un moment dat, o fată a scos o exclamație, s-a produs rumoare, am întors toți capetele și l-am văzut pe George Motoi la volanul unei mașini cu vopsea strălucitoare - pe atunci nu mă pricepeam la mărcile de mașini și nu mai țin minte nici culoarea automobilului -, tânăr, frumos, prospăt, trecând încet și privind concentrat înainte, prin parbrizul bine spălat. O clipă am uitat motivul pentru care ne aflam acolo și l-am privit cu admirație pe bărbatul de patruzeci de ani, aflat în culmea celebrității sale. Apoi ne-am întors la grijile noastre, în timp ce o ușă se deschidea larg, înainte-ne.
Aflu că George Motoi a murit și-mi dau seama că lumea legendelor printre care am trăit o vreme este pe cale să se stingă.
Drum bun către eternitate, Maestre!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu