Poezia lui Raul Bribete : ”șoim tânăr”, dansând pe ”muzică neagră”

  Un poet profund, al nenumitului, al nimicului, al eșecului perpetuu este Raul Bribete. să nivelezi un munte cu tăvălugul, Editura Brumar, Timișoara, 2014 este al cincilea volum al lui Raul Bribete, care se mândrește cu realizări absolut impresionante, deși este incredibil de tânăr. Despre el s-au pronunțat critici de mare calibru, inclusiv legendarul Gheorghe Grigurcu. Volumul este foarte dens, degajând o mare forță interioară. Poetul este captiv al unei lumi care-l devorează: ”Sper. Speranța mea se mărește/ca o pată de bronz argintiu / pe o față albă de masă / sunt liber. Liber să mă agăț de angrenajul / foarte complicat al nimicului, așa cum / se agață binecunoscuta plantă / pe marmura din cimitire îmbrățișându-le. / vă îmbrățișez cu voluptatea cu care morarul / se bucură de sacii săi de făină. / până și iarba devine tot mai albă / și prinde țipăt ucis de cocor care se îndepărtează. / am rămas în urmă... și mă bucur să respir / aerul de sub aripile păsărilor, dar ele nu cad...”( Iedera franțuzească ) Erotica lui Bribete este transpusă într-o coregrafie tulburătoare : ”Din timp în timp, lumea devine insuficientă / ochilor noștri iscoditori ; ca doi lachei suedezi / în șorturi de piele cu ținte metalice, / mâinile tale se împreunează / în abisul oglinzii de pământ negru / prin care cârtița aleargă, dezicându-se / de propriile galerii labirintice, astupându-le...”( Izul personal al vechimii ) Eul poetului vede prin lucruri și caută să pătrundă dincolo de acestea :”drumul e greu pentru că, vrei nu vrei, e troienit / cu îndoieli nimicitoare, prietene. / începe un alt labirint, aidoma cârtiței, săpând mereu, / mereu, la baza propriilor rădăcini, cu fierul de plug / al ghearelor în adâncimea înțelesurilor învolburate...” ( Izul personal al vechimii ) Explorarea interiorului este o obsesie permanentă. Versurile antologice abundă : ”parcă m-aș încălzi lângă dangătele înserate / ale unei inimi de iepure sălbatic / scriu pentru a deveni eu însumi / geometru al unui cerc care își mărește circumferința / în mine însumi, aidoma cercurilor vârstei ” ( Faldurile marmurei).  Marea poezie îi este oricând la îndemână lui Raul Bribete : ”Întregul meu trup e o sanie de aur / pe o pârtie de sunet plin / în pântecul unui sunet gol ” ( Sania) Poet excepțional, Bribete se exprimă în texte de o amplă respirație, cu o alchimie uimitoare : ”prietenul are ochelari electrici trași pe nas / ochelari mai mari decât cei de aviator / ei sunt la fel de mari ca două motoare de motocicletă / amicul meu îmi citește câteva poeme de-ale lui / în liniștea perfectă din bucătărie”.( Liniștea în care fumegăm). În deșertul sisific al realului, strigătul vieții se aude vag, într-un permanent calvar interior, prin afirmarea neputinței viului : ”răsare soarele. Acum e en punct / în care mintea mi se confundă cu firul de iarbă, / și cu animalul abia fătat, aburind în văzduhurile / întunecate // eu nici nu scriu. Forța din mine / se arată în chip de șoim tânăr, înghețat pe-o ramură / într-o pădure. / Sunt atât de singur. Prietenii mi-au uitat numele. /[…] / sunt atât de mort și îmi amintesc / acum mă simt împăcat. Sunt atât de mort” ( Fericit să pot muri dăruindu-mă).  O melancolie bacoviană, grea, apăsătoare, irizează de peste tot, ca o apă freatică decantată prin viziuni proprii, având afinități cu Nichita și cu Stratan : ”Privesc prinfereastra mea, din pat, / zăpada grea, lăsată pe crengi, pe hornuri, / bănuind-o pe automobile și copii. Eu sunt / o pasăre de pradă cu o inimă de miel în piept” ( Abisul lui Pascal) Grația durerii este o insesizabilă posibilitate a suferinței de a se metamorfoza în estetic : ”Măsor cu pasul drumul până la marea despărțire / urmele pe care le las în zăpadă sunt de venin verde / glogulele mele roșii între timp / s-au transformat în viespi / în loc de cap port un cuib uriaș” ( Porcelain). Din continua crucificare a poetului izbucnesc versuri de o frumusețe unică : ”Alerg de la un Ierihon la celălalt al secundei / mi se desface miezul cărnos ca o rodie a sufletului / și ochii mei devin mai păgâni / și mai goi sub zăpezile de neon / scriu pe zăpadă cu un creion care s-a tocit” ( Tribulații I) Și încă : ”sunt părăsit și / părăsit mă întorc la voi / într-o mână cu o funie tăiată / la cealaltă, ținând strâns, / un dangăt de bronz / care a bătut a mort” ( Tribulații II) Destule versuri ne ridică de pe scaun : ”prieteni, tălpile mele nu au uitat definitiv umblarea pe ape.” Pastelul este convertit într-o erotică delicată,  caligrafiată miniatural și estompată în peisaj, ca o înstrăinare abia perceptibilă : ”prin rădăcinile nucului uriaș din spatele cimitirului / primăvară, te invoc, ai miros de femeie tânără, și de cogniac scump, de mugure nedesfăcut, simt până și mirosul țipătului de uliu peste întinderile orașului.” ( Aprilie, sau despre șambelanul nimicului) Timpul și moartea sunt prezențe incomode și posesive : ”în timp ce îmbătrânesc cu fiecare / buletin de știri, cu fiecare lingură de pământ / pe care o înfulec, cu fiecare încremenire defazată / în sensul mereu inversat al melodiei mele interioare.” ( Aprilie, sau despre șambelanul nimicului). Frământare, dezabuzare, disperare sunt tările afective ale eului poetic aflat într-o permanentă căutare. : ” Atingere oarbă. Dar zeiesc / dar și blestem deopotrivă / atingere a sării de aur pe trupul / marelui turbion de cuvinte // …inima mea arsă cântă ca o orhidee otrăvită …// Pipăi lumina cu gândul. / burează lumina aurie, / căldura ei pe pământ; / în sufletele copiilor, / mirosul fotografiilor de familie / au primit izul vechimii. / e ceva princiar în felul în care murim / risipindu-ne, redefinindu-ne.” ( Darul ) Poeme ample adâncesc sentimentl de agonie eternă ca și, cum spuneam, la Bacovia, cu care Raul Bribete are reale afinități afective : ”Sunt eu până la capăt, deși nu știu dacă sunt până la capăt”. Nicio rază de soare nu strălucește pe cerul acestei poezii a umbrei, a previziunilor sumbre, fatale.Rareori tensiunea poetică se disimulează uneori în imagini aparent mai relaxate  : ”Muzica neagră / curge într-un pahar cu picior / buchetul ei nemaiîntâlnit / te face să te gândești la romanțe” ( Încremenire) Sau : ”. Durerea intensă rămâne motivul esențial al poemelor : ”prin tufișuri închise la culoare, printre solitarii arbori de tisă. Ghemul de lână e de fapt / inima ta rănită, pisica se joacă ritualic / aruncând-o, din nou însfăcând-o, din lumina soarelui” ( Somnul de după-amiază)

 Raul Bribete ridică miza și supune stihiile prin forța magică a cuvintelor : ”Arunc piatra și se retrag apele. / o iau din loc și apele se adună / în jurul gleznelor. / simțământui straniu că stihiile / nu mai au putere asupra mea.” ( Merg pe mare ca Ion în pustie) Tentativa de a se rupe de normalitate este emoționantă : ”Sunt grădina / neculească de nimeni, / deși a jinduit-o îndelung.” Poetul ăși caută cu înfrugurare identitatea existențială : ” mă simt surpat în mine / aidoma scărilor / unei case părăsite de timp. ( semiramida) Până la urmă, poezia devine un mod de viață  : ”Eu scriu cuvinte aburind / Ca pâinea și nu găsesc / Sfârșitul în nimic ” ( Tihnă) -, și sunt găsite toponimii ale supraviețuirii : iarna, Oravița. (” E iarnă și-n iarnă se scriu, Cu de la sine putere, / superbe, magmatice, fantastice poeme În proză. / E iarnă și-mi amintesc cum Citeam cândva la lumina ragazului, / poemele scrise de ion al lui ion al lui ion.” Plimbarea de un secol )

În creația lui Raul Bribete, anxietatea nu poate fi exorcizată. Această renaște cu și mai multă vigoare din fiecare pagină citită/scrisă : ” Ca și când ai fi blestemat / Să citești dintr-o carte / Ale cărei pagini sporesc / La nesfârșit, pe măsură ce întorci / Filă după filă / …Întorci filă după filă, / Citești cuvânt după cuvânt, / Ultima literă citită, devine, întotdeauna, / Cea dintâi…” ( Blestemul)

La Raul Bribete, iluziile sunt la cota zero : ” pășesc deasupra unui / câmp înzăpezit / fără să las urme. ( Azi).

Poezia lui Raul Bribete m-a bulversat, m-a coborât într-un infern al lipsei de speranță. Despre el se va vorbi ca despre un mare poet.

P.S. În această vară voi mai scrie despre Dumitru Augustin Doman și Kocsis Francisko. Aștept primii fulgi de nea, pentru a-i comenta pe Andrea Hedeș și Iulian Bitoleanu.