Singurătatea de cursă lungă

    Suferința e personală și inavuabilă. Suferim singuri, murim singuri. Devenim grețoși când ne împovărăm prietenii cu problemele noastre. Dacă totuși o facem înseamnă că suntem la capătul puterilor. ( Și din nou mă gândesc ce ar avea de spus, în această privință, animalele torturate de noi.) Sunt și unii amici care se prefac că empatizează cu tine, te trag de limbă, apoi râd de tine pe posturile de televiziune. Cam așa a procedat mult credinciosul Becali cu Mitică Dragomir.
E șocant că oamenii se comportă ca găinile sau ca alte viețuitoare inferioare când simt slăbiciunea la un semen de-ai săi. (Păsările sau unele fiare le devoră pe cele rănite. ) La copii, fenomenul se observă cel mai ușor. Când un minor este vizibil diferit de ceilalți, ieșind din rând, colegii tabără pe el, îl terorizează, îl bat, îl umilesc, îl snopesc în bătăi. Maturii sunt mai metodici. Încep prin a răspândi bârfe și a câștiga adepți în cruciada împotriva ciudatului. Sfârșesc prin a-l marginaliza și a pune pe seama lui toate păcatele lor. Asta arată cât de puțină stimă de sine au cei mai mulți oameni, fiindcă atitudinea față de ostracizat este, în inconștient, părerea pe care o au despre ei înșiși. Au demonstrat-o atât de limpede psihanaliștii.
Fănuș Neagu a fost un povestitor de clasă, fără să exceleze în demontarea resorturilor psihice ale personajelor. Dar în tinerețe a scris o povestire foarte interesantă din punctul de vedere care ne interesează. Un actor bătrân merge în vizită la un coleg al său, tot vârstnic, însă bolnav fără speranță și internat în spital. Ajuns în holul clinicii, vizitatorul își compune o grimasă de chin cumplit, își deformează trupul și începe să șchiopăteze. Intră în salonul suferindului și, fără să-i dea voie acestuia să spună nimic, începe să se vaite de toate durerile și nenorocirile posibile. Muribundul se înveselește și, la plecarea prietenului său, se află într-o excelentă dispoziție sufletească. Am auzit mulți oameni spunând că atunci când au necazuri și întâlnesc cetățeni mai nefericiți decât ei, își revin instantaneu și manifestă o grozavă poftă de viață. Să ne hrănim adică, sufletește vorbind, din mizeriile și din nenorocirile celorlalți? Am văzut cum un bărbat, să-i spunem Gheorghe, povestea, frecându-și mâinile, despre boala prietenului său, Costică :” Costică nu se simte deloc, dar deloc, bine!” Și jubila, fremătând de satisfacție că numitul Costică nu va scăpa din ghearele celei cu coasa. Costică s-a făcut însă bine, dar Gheorghe s-a îmbolnăvit grav, până la urmă. Pentru asemenea împrejurări am o vorbă luată din Sadoveanu : ”Sublocotenenții rămași erau nebuni de bucurie.” Firește că ofițerii lui Sadoveanu se bucurau nu pentru moartea camarazilor lor, ci pentru victoria repurtată asupra inamicilor și pentru faptul că rămăseseră în viață.
Prietenia adevărată este atât de rară, încât o consider o valoare morală supremă.