Singurătatea de cursă lungă

    Suferința e personală și inavuabilă. Suferim singuri, murim singuri. Devenim grețoși când ne împovărăm prietenii cu problemele noastre. Dacă totuși o facem înseamnă că suntem la capătul puterilor. ( Și din nou mă gândesc ce ar avea de spus, în această privință, animalele torturate de noi.) Sunt și unii amici care se prefac că empatizează cu tine, te trag de limbă, apoi râd de tine pe posturile de televiziune. Cam așa a procedat mult credinciosul Becali cu Mitică Dragomir.
E șocant că oamenii se comportă ca găinile sau ca alte viețuitoare inferioare când simt slăbiciunea la un semen de-ai săi. (Păsările sau unele fiare le devoră pe cele rănite. ) La copii, fenomenul se observă cel mai ușor. Când un minor este vizibil diferit de ceilalți, ieșind din rând, colegii tabără pe el, îl terorizează, îl bat, îl umilesc, îl snopesc în bătăi. Maturii sunt mai metodici. Încep prin a răspândi bârfe și a câștiga adepți în cruciada împotriva ciudatului. Sfârșesc prin a-l marginaliza și a pune pe seama lui toate păcatele lor. Asta arată cât de puțină stimă de sine au cei mai mulți oameni, fiindcă atitudinea față de ostracizat este, în inconștient, părerea pe care o au despre ei înșiși. Au demonstrat-o atât de limpede psihanaliștii.
Fănuș Neagu a fost un povestitor de clasă, fără să exceleze în demontarea resorturilor psihice ale personajelor. Dar în tinerețe a scris o povestire foarte interesantă din punctul de vedere care ne interesează. Un actor bătrân merge în vizită la un coleg al său, tot vârstnic, însă bolnav fără speranță și internat în spital. Ajuns în holul clinicii, vizitatorul își compune o grimasă de chin cumplit, își deformează trupul și începe să șchiopăteze. Intră în salonul suferindului și, fără să-i dea voie acestuia să spună nimic, începe să se vaite de toate durerile și nenorocirile posibile. Muribundul se înveselește și, la plecarea prietenului său, se află într-o excelentă dispoziție sufletească. Am auzit mulți oameni spunând că atunci când au necazuri și întâlnesc cetățeni mai nefericiți decât ei, își revin instantaneu și manifestă o grozavă poftă de viață. Să ne hrănim adică, sufletește vorbind, din mizeriile și din nenorocirile celorlalți? Am văzut cum un bărbat, să-i spunem Gheorghe, povestea, frecându-și mâinile, despre boala prietenului său, Costică :” Costică nu se simte deloc, dar deloc, bine!” Și jubila, fremătând de satisfacție că numitul Costică nu va scăpa din ghearele celei cu coasa. Costică s-a făcut însă bine, dar Gheorghe s-a îmbolnăvit grav, până la urmă. Pentru asemenea împrejurări am o vorbă luată din Sadoveanu : ”Sublocotenenții rămași erau nebuni de bucurie.” Firește că ofițerii lui Sadoveanu se bucurau nu pentru moartea camarazilor lor, ci pentru victoria repurtată asupra inamicilor și pentru faptul că rămăseseră în viață.
Prietenia adevărată este atât de rară, încât o consider o valoare morală supremă.

Omul care știa sfârșitul

         Am dat peste el întâmplător. Se mutase la munte și trăia singur într-un fel de izbă rusească, pe care o încălzea, iarna, cu vreascuri adunate din pădurea care străjuia la doi pași. Vara, acoperișul de șindrilă ținea răcoare și înăuntru era la fel de bine ca pe malul râului limpede și micuț ce se înconvoia, clipocind,  prin fața cocioabei. Se hrănea cu ciuperci și fructe de pădure. Mai cumpăra, când și când, lapte și brânză de la niște ciobani. Nu consuma carne și îi era milă chiar și de pești. Abia m-a primit - după ce i-am bătut îndelung la ușă, spunându-i cine sunt - și asta numai în numele vechii noastre prietenii. M-am gândit că s-a izolat acolo pentru a scrie și i-am și zis-o, dar mi-a retezat scurt elanul, mormăind că el nu e Aureliano Buendia, să fabrice peștișori de aur, să-i retopească și să-i facă din nou, pentru a-și omorî timpul.
- Nu vreau să mai văd pe nimeni, mi s-a confesat amicul de odinioară. Când văd o femeie, am viziunea tuturor chinurilor prin care a trecut, cu bătăi administrate de bărbați de nimic, cu violuri, muncă grea, cu copii nerecunoscători și-i văd aievea sfârșitul, când va cădea răpusă de un cancer urât sau de o septicemie. Îmi dau seama că unele n-au avut ori nu vor avea încotro și s-au dăruit/ se vor dărui pe puțin, trădându-și soții și buna reputație. La un bărbat mă bat la ochi suferințele îndurate într-o căsnicie încropită neinspirat, cu o curvă scandalagie sau cu o dulceață de femeie care a făcut din el un sclav, cârpă de șters pe jos, de unică sau de îndelungată folosință. Nu lipsesc infernul etilismului, frustrarea, umilința, sentimentul ratării și al trădării, neputința. Și observ cum îl pândește infarctul, la o cotitură a vieții, care altminteri părea luminoasă. Dar fiecăruia îi simt momentul final, când cortina va cădea tocmai când omul va avea impresia că are de făcut cel mai important lucru din viața sa.
- Ai dreptate, am recunoscut eu conciliant. Oamenii ne aduc numai necazuri.
- Sunt cadavre ambulante, saci din piele ofilită,  umpluți cu căcat, ură, invidie și ambiții prostești. Toți sunt morți, absolut toți! Diferă doar momentul în care se vor face bălegar. Știi la ce m-a dus capul într-o noapte de insomnie? Că dac-am fi făcuți din plastic, am fi mai durabili. Uite, din tot ce mă înconjoară, numai râul ăla e viu și veșnic Îl simt ca pe un prieten care nu va muri. Deocamdată nu văd niciun nerod să se apuce să-l otrăvească, făcând forări prin zonă.
- Ai vreun câine sau vreun motan?
- Nu, că n-aș suporta să-i văd murind sau să-i las de izbeliște, în urma mea, în cazul în care aș da colțul înaintea lor. Dar tu ce faci? Ai venit aici să mă anchetezi?
Am protestat cu voce slabă, iar vechiul meu prieten m-a întrebat sarcastic dacă vreau să-mi facă mărturisiri complete. Am dat să iau atunci altă vorbă, întrebându-l ce mai citește.
- Nimic, a rânjit el, cu un soi de disperare. Când deschid un roman, știu dinainte sfârșitul, ca și pe vremea când mă duceam la film sau la teatru și mă ridicam după primele zece minute de la începutul spectacolului, fiindcă ghiceam ceea ce urma. Citesc primul vers dintr-un poem și textul se recompune în mintea mea înainte de a-l parcurge cu ochii. Așa că nici lectura nu mai are niciun haz. Trăim într-un trecut pe care îl știm pe dinafară, dar pe care îl vindem la capitolul noutăți și ne prefacem că ne bucurăm. Dar cei mai mulți n-au memorie. Sunt insectele timpului, murind și renăscând într-o tristă horă a zădărniciei. Maimuța și gândacul din noi ne țin înlănțuiți. Tot ce facem este animalitate distorsionată, e cușca noastră, celula din care nu putem evada. Iar dacă te uiți pe cer, vezi un trecut și mai îndepărtat.
          M-am gândit că omul meu a luat-o razna, dacă a ajuns să-mi spună numai tâmpenii răsuflate. Cândva era un tip inteligent, cu idei strălucite. Când a fost să plec, mi-am luat rămas bun în grabă și am luat-o la picior. Am auzit că-mi strigă ceva din urmă. M-am întors, iar el a repetat tare și limpede, să aud :
- Bătrânețea! Caut o cale de a o păcăli și de a rămâne mereu la o vârstă decentă.