Critici și prozatori

    Mă număr printre scriitorii care cred că în istoria literaturii române am avut puțini critici buni de proză. Paul Georgescu a fost unul dintre ei. Din generația 60, Valeriu Cristea a avut antene fine cu care îi depista pe prozatorii de valoare. Scriind Arca lui Noe, Nicolae Manolescu ne-a dat o sinteză de nivel european. Dar, ca și Lovinescu, nu-i agreează pe rurali. Are meritul de a-i fi promovat fără rezerve pe Alexandru Ivasiuc și pe Nicolae Breban. În generația tânără avem, în fine, critici competenți pe proză și dintr-o listă de mai multe nume n-ar trebui să lipsească Gabriela Gheorghișor, Marius Miheț și Oana Purice. Rămâne de studiat faptul că prozatorii rurali și periferici au rămas, în timp, liderii incontestabili ai mai multor generații : Liviu Rebreanu ( cine i-ar fi putut contesta supremația în perioada interbelică?), Marin Preda, Eugen Barbu, Ștefan Bănulescu, Sorin Stoica, Radu Aldulescu etc. Breban și Țoiu par excepții.
Am avut și avem, în schimb, foarte buni critici de poezie : Călinescu, Lovinescu, Manolescu, Cistelecan, Lucian Raicu, Gheorghe Grigurcu ( poet de mare originalitate el însuși), Ion Pop ( de asemenea, poet), Eugen Negrici, Dan Cristea, Valeria Manta Tăicuțu( poet și prozator) și atâția alții. Pentru cei tineri, o puzderie, mi-ar trebui o pagină întreagă. Mai mult, poeții înșiși sunt foarte buni critici de poezie și uneori chiar de proză. Ei sunt cumva adevărații stăpâni ai unei limbi.
S-ar zice că e o tradiție ca prozatorii importanți să nu prețuiască decât propria operă. Putea scrie Rebreanu o cronică despre Camil Petrescu? Lui Eugen Barbu îi plăceau poeții, dar nu și Preda ori Fănuș. Sadoveanu ar fi zis despre aceluiași Preda că a sălbăticit limba. Marin Preda nu-l gusta pe Bănulescu etc. Și despre cine ar fi putut scrie Fănuș Neagu? Excepțiile, excelenți prozatori, dar și critici de anvergură, confirmă regula : Paul Georgescu, Dumitru Augustin Doman, Tudor Cristea. I-aș adăuga pe Radu Aldulescu și pe Liviu G. Stan, care au o percepție vie, mobilă asupra literaturii, datorită culturii lor literare și empatiei necesare înțelegerii oricărui tip de proză.
O categorie aparte este reprezentată de scriitorii polivalenți, care practică toate genurile literare, cu egal succes. Primele nume care îmi vin în minte sunt Horia Gârbea și Mircea Cărtărescu. Ultimul nu face critică de întâmpinare și nu este dramaturg.
În ceea ce mă privește, nu sunt critic literar, chiar dacă am produs câteva texte valabile. O spun pentru ultima dată. Nu voi publica volume de critică și nu voi scrie despre cărți care nu-mi plac. Când scriu despre o carte - și o fac din ce în ce mai rar, din motive obiective -, încerc să împărtășesc cu alții bucuria de a fi descoperit încă un scriitor talentat, un om care privește lumea prin lentilele boreale ale cuvintelor. Sunt romancier : nici mai mult, dar nici mai puțin, ca să-l imit și eu pe Lovinescu.
Criticul literar se deosebește de prozator prin opțiuni, mijloace și obiective. A fi critic literar presupune elaborarea unor studii sistematice, având o anumită perspectivă asupra fenomenului literar, pe fondul unui tablou de valori bine conturate. Sigur că o cronică făcută de un scriitor poate fi foarte bună, foarte interesantă, respectând toate rigorile genului.Un prieten, mare scriitor, îmi spunea că prozatorul și poetul se pricep mai bine la literatură decât criticul, dar chestiunea e discutabilă. Criticul are consecvență în urmărirea fenomenului literar, ceea ce nu găsim la un prozator. Cel mai adesea problema nu e de competență, ci de opțiune. Alegi să faci prunci sau să le oferi educație. ( În realitate, lucrurile sunt mai complicate. Copiii prost-crescuți le pot sparge capetele deopotrivă părinților și educatorilor. Aceștia din urmă o pot încasa și de la părinți. De aceea meseria de critic este extrem de grea. ) Să fabrici păpuși vii sau să le controlezi calitatea. Mijloacele și obiectivele urmărite de critic și de prozator diferă considerabil. Prozatorul operează cu personaje și întâmplări, criticul folosește concepte și valorizează chiar atunci când spune că îi place/displace o carte. Uneori fac amândoi același lucru sau își inversează sarcinile, însă asta se produce întâmplător. A fi critic presupune și un ritm diferit de a scrie. Poetul/prozatorul scrie critică ocazional și după cum îi este firea. Pozitivă, dacă e un tip fair-play, sau descurajatoare, dacă are polițe de plătit. Criticul e obligat să fie echidistant, pentru a nu-și pierde credibilitatea. Scriitorul are libertatea de a fi subiectiv. Tocmai aici voiam să ajung. Fiind eu subiectiv și tolerant, n-am pretenția de a lua pâinea de la gură criticilor veritabili. N-am scris și nu voi scrie negativ despre nimeni. (Cândva am răspuns principial, dar foarte dur, la un atac la persoană urât și, să mi se ierte, prostesc, însă regret și acum replica aceea nemiloasă. Renunțasem chiar să mai public textul și numai un accident a făcut ca acesta să intre totuși în sumarul unei reviste.) Și mai sunt și alte diferențe. De pildă, un critic - și aici mă apropii și eu de condiția sa - are un gust artistic foarte diversificat, deschis către formule stilistice variate. De obicei, prozatorului român îi place, după cum am arătat deja, doar registrul în care se încadrează el.  O excepție memorabilă a fost G. Călinescu, care a strălucit în mai multe ipostaze, fiind de fiecare dată întruchiparea subiectivității. Dar pe el nu-l încântau prozatorii moderni, oprindu-se la balzacianism, ca o ultimă cucerire estetică a romancierilor.
Am expus aici niște opinii și am simplificat mult lucrurile. Și nu uit să precizez că îi consider și îi citesc pe critici tot ca pe niște scriitori care concep cărți ale căror personaje sunt alte cărți și autorii acestora.

P.S. Într-o operă literară, tema este, se spune,  mai puțin importantă decât scriitura. Părerile sunt unanime în această direcție. Dar scenele din Moromeții sau din Groapa ar mai avea aceeași anvergură fără ideea generală de naștere sau de dispariție a unei lumi? Ce s-ar întâmpla dacă Cicikov al lui Gogol ar cumpăra grâu și nu, ca un adevărat diavol, „suflete moarte”? Și de ce noi, românii, nu putem trece de barierele unei limbi provinciale, așa cum au făcut polonezii, sârbii, grecii etc.? (Nici rusa nu e o limbă de circulație internațională.) Fiindcă punem prea mare preț pe un limbaj oral, argotic, periferic, dialectal și popular, adică exclusiv pe expresivitate? 

Viclenie țărănească și haz intelectual

* Pe aici sunt câțiva țărani cărora le-aș săruta mâna de câte ori îi întâlnesc. Pe urmă sunt și mai mulți care își văd de treaba lor, serioși, gospodari, plini de bună-cuviință. Copiii le moștenesc însușirile, chiar dacă nu se omoară cu învățătura. Cert e că în localitate avem și o pătură foarte subțire de intelectuali, formată din tinerii care n-au ajuns încă la 50 de ani. Ei sunt inteligenți, instruiți, independenți în gândire și rareori sunt atinși de invidie sau de oportunism, boala națională care a facilitat corupția și ne-a falimentat. Mă mândresc cu ei, fiindcă sunt foștii mei elevi și actualii cititori din zonă.
Totuși, viclenia țărănească se manifestă și la oamenii pe care ai impresia că te poți baza. În urmă cu 30 de ani mergeam cu căruța unui tovarăș de atunci, ducând o sobă pe motorină din vechea la actuala locuință. Ca să scurtăm drumul, am trecut albia râului Dâmbovnic și mergeam agale pe un plan, printre locuri cultivate, semănături și plantații. Pălăvrăgeam amândoi în pasul domol al cailor. În dreptul unei parcele acoperite cu un trifoi viguros, țăranul a oprit caii, a scos de sub o pătură o coasă, a tăiat vreo treizeci de metri pătrați de nutreț fraged, l-a strâns repede și l-a ascuns în căruță, împreună cu coasa, sub pătură. Am pornit din nou și ne-am continuat flecăreala. Peste câteva sute de metri ne-am întâlnit cu un alt localnic care se deplasa pe picioarele sale. Era cam de aceeași vârstă cu însoțitorul meu. Acesta a oprit căruța și i-a zis celuilalt pe un ton panicat :
- Bine, că te văzui, X! Că dacă n-aveam norocul să te văz acu', veneam diseară la tine și-ți spuneam!
- Ce să-mi spui, bă? s-a speriat celălalt.
- Trecui prin dreptul trifoiului tău și văzui că-ți cosise unu', nenorocitu' dracu', cam treizeci dă metri pătrați, chiar la capu' tarlalei! Du-te și vezi care e treaba!
- Bă, bine, că-mi spusăși, a răspuns păgubitul alarmat. Îți mulțumesc!
Și a luat-o la fugă spre trifoiștea sa.
* Tenisul pe zgură e unul dintre cele mai chinuitoare sporturi. Trag băieții ca la galere. Într-un joc colectiv, mai respiri, mai fac alții treaba în locul tău sau fac erori care îngroapă toată echipa. Aici toată răspunderea e pe umerii unui singur om. Însă și acest sport a devenit un fel de ping-pong pe un spațiu mai mare. E păcat că frumoasele confruntări între însușirile reale ale jucătorilor a devenit o întrecere între eficiența pilulelor înghițite și între echipamentele foarte performante. Pe vremuri, Stratan îmi mărturisea că a jucat tenis într-un echipament Borg. ”Bătrâne, tenișii ăia te propulsau în orice direcție voiai, nu altceva!”, mi-a zis poetul. În condițiile astea, tenisul de câmp e un sport dependent de forță, spectaculos ca un meci de box și neinteresant pentru mine.  Mă gândesc la vremea lui Rod Laver. Știați că australianul Laver era un model de comportament pentru tenismeni și el i-a învățat pe toți să le permită adversarilor să treacă înaintea lor, la intrare sau la schimbarea terenului și să-i lase pe învinși să de mâna primii cu arbitrii?
*  Pentru a proteja sensibilitatea unor cunoscuți, am omis intenționat, din textul meu pentru Cenaclul de Luni - 40, o întâmplare care îl are protagonist pe un amic, poet foarte cunoscut. Deși nu i-ar leza cu nimic demnitatea, probabil că mi-ar da un semn că e supărat pe mine, scoțându-mă din lista sa de prieteni, de pe Facebook. Și așa s-au supărat unii pe mine, fiindcă am spus, cu infinite precauții, niște adevăruri. ( Fără legătură cu volumul la care mă refer acum, nu-mi explic de ce un cunoscut critic literar m-a șters de pe contul său de Facebook. Am crezut că nu-l interesează ce pun pe wall și am comis și eu o eroare.)
Ne aflam în Sala Grigore Preoteasa, la o ședință a Cenaclului de Luni. Urma să citească X. Se făcuse târziu și se strânseseră doar câțiva amatori de poezie.
- Eu zic să citești poeziile, i-a zis șeful cenaclului poetului programat la lectură. Că se vor strânge și băieții.
X a citit cu răbdare tot teancul de poeme. Între timp, sala s-a umplut și nu se putea discuta, pentru că cei mai mulți nu auziseră versurile. Cum pe atunci nu existau copiatoare ( mașinile de scris erau înregistrate la poliție!), poetul a fost rugat să mai citească o dată. Se presupunea că Manolescu nu va mai veni. Am ascultat a doua oară textele, excelente, de altminteri. Pe când toți se foiau, pregătindu-se să analizeze prestația lui X, și-a făcut apariția și Nicolae Manolescu însoțit, ca de obicei, de o femeie foarte frumoasă. El era stăpânul acolo.
- Te rog eu, l-a implorat Stratan pe X, citește și pentru domnul Manolescu!
X s-a conformat și a citit și pentru domnul Manolescu.
Moderatorul ședințelor a propus apoi să se treacă la discuții. Fiindcă ortacii se cam codeau, Stratan a întrebat :
- Nu  are nimeni curaj? Tu ce zici, Y?
- Eu zic să mai citească X o dată, a răspuns cel interpelat și toată sala a început să râdă.
X a fost elogiat pentru poemele sale, în analizele care au urmat.

Întâmplări cu scriitori. Un poet, un costum popular și o horă în mijlocul bulevardului

    Romulus Bucur era un student de o rară seriozitate. Avea zece pe linie, nu lipsea de la niciun curs, nu bea, nu fuma şi se culca devreme, ţinându-se deoparte de dezmăţul celorlalţi colegi din căminul 6 Martie. Când nu era la bibliotecă, citea bibliografiile, cu mare plăcere, chiar în camera pe care o împărţea cu mine şi cu alţi patru tovarăşi, printre care se afla şi nepotul lui Marin Preda, fratele mai mic al lui Sorin Preda. Pentru el, învăţătura era o adevărată desfătare intelectuală şi îl auzeam deseori chicotind de satisfacţie în timp ce răsfoia multele volume adunate în jurul său. O expresie inspirată sau o idee bine formulată îl făcea să jubileze şi atunci mă striga şi îmi citea şi mie pasajul respectiv, împărtăşindu-mi acele momente de graţie ale lecturii sale.

             Într-o zi am plecat la facultate şi l-am lăsat pe Romulus adâncit în studiul unui poet american. La prânz, când m-am întors, am rămas ca trăsnit în pragul uşii abia deschise. Romulus, roşu la faţă şi transpirat, era îmbrăcat într-un costum popular, brodat cu flori viu colorate. Scena se petrecea în perioada în care nişte maşini negre începuseră să mă urmărească prin oraş. ( Într-o noapte, una dintre ele a urcat doi metri pe trotuar, după mine, pentru a mă lovi ori doar pentru a mă înspăimânte, iar un prieten, care mă însoţea, nu s-a oprit din fugă câteva sute de metri. ) Am crezut că am înnebunit de-a binelea, mi-am făcut cruce şi m-am tras înapoi, cu gândul s-o zbughesc în parcul dintre blocuri şi să mă aşez pe o bancă, pentru a-mi aduna minţile risipite.

- Stai, bă, nu te speria ! a strigat Romulus după mine şi a ieşit pe hol, să mă aducă înapoi. Apoi mi-a explicat ce se întâmplase. În lipsa mea, Securitatea făcuse o razie prin cămin, strânsese studenţii, îi îmbrăcase în port popular şi îi pusese să joace o horă în mijlocul bulevardului, pe unde trebuia să se deplaseze Tovarăşul, în drumul său spre nu ştiu ce obiectiv economic .

- E, şi cum arăta Cârmaciul ? Bine, sănătos ? l-am întrebat pe Romulus după ce mi-am mai venit în fire.

- Naiba l-a văzut ? A trecut o coloană de maşini, dar era învălmăşeală şi urlau unii aşa de înfiorător, că n-am priceput nimic din toată căcănăria aia.

                                                                                                                                                                      

Psalmi și iluminări

   Un poet autentic, al luminii, al lacrimei și al durerii transformate în cântec este Traian Vasilcău, care mi-a trimis ultima sa carte,  Sfeșnic în rugăciune, Notograf Prim, 2012. Aidoma unui ilustru înaintaș al său, Alexei Mateevici, Traian Vasilcău este un făuritor de nestemate în care lumina afectivității se oglindește orbitor, copleșindu-ne : ”Cu mâinile pe piept împreunate / Și-o floare înlumânărită-n zori, / Pomii cărunți și-mbrățișați de sfori, / Cândva învulturiți, sunt duși în moarte.” Poemele lui Traian Vasilcău sunt imnuri ale credinței în Ziditor, rugăciuni și ritualuri răspândind  arome cerești, de tămâie și mir : ”În candelele cerului, surpate, / Zorii de noapte ca sentințe curg, / Și pomii doborâți n-au Demiurg, / Stingerea lor e-aplaudată-n burg.”

    Elegiac profund,  Traian Vasilcău este un virtuoz al versului irumpt dintr-o mare inspirație/credință ori șlefuit cu instrumente de aur : ”Ning  cu psalmi fără de vreme, / Nu am spulber mai frumos. / Să trăim vecii de-a rândul / Nu în noi, ci în Christos.” Este sunetul plin și inconfundabil al iubirii față de Dumnezeu, asociat cu o subtilă sugestie a morții reînvietoare. Versurile lui Traian Vasilcău sunt ca vinurile vechi mănăstirești, clătinându-se muzical, venind din trecutul unui popor etern și răzbătând, mereu proaspete și vii, către viitor : ” S-a profețit Lumina. Pot să fiu / Ce n-am fost încă-n veacul moștenit. / Și-n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să-nviu.”  Ca și la Goga, dar într-un mod direct, Traian Vasilcău se identifică plin de fervoare cu durerea creștină : ”Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,  / Mă leagănă în brațele-i și zic :/ ”Din tronul Suferinței nu abdic.” Multe texte sunt rugăciuni fierbinți către Ziditor : ”Pierde-mă c-un cuvânt, cu o privire, / Fă din surâsul meu crăie-ți ham,/ Mai sfântă pierdere nu pot să am!”  Psalmii lui Traian Vasilcău sunt tulburători, iar uneori instinctul poetului urcă pe nesimțite  către o surprinzătoare modernitate. Sonuri bacoviene sunt urmate de arte poetice ce pot fi întâlnite la tot pasul înSfeșnic în rugăciune : ”Prohodul poeziei a-nceput,/ Tot ce vom scri’ e Opera tăcerii, / Pe margini de cuvânt, din absolut, / Oștiri de șoimi imită temnicerii. // Urcând pe-o rază de argint, cocorii / Salută morții care ne conduc./ Aceștia-și lustruiesc de zor botforii, / Poartă cravată, dogme și trabuc. // Și cum surâsul lor în mine-l scapăt / Prohodul poeziei n-are capăt.” Sau : ”Viscolește Poezia / Peste-un împărat învins. / Parcă din antichitate / N-a mai contenit de nins. // Spulberă fără-ncetare / Până-n cerul inimii. / Mântuit în domul iernii, / Împăratul va muri.” O obsesie permanentă a poetului este Cuvântul ziditor : ” Învăț tăcerile să spună / O veșnicie în Iisus. / Învăț cuvintele să spună / Mirările ce-au fost și nu-s. // Învăț garoafele să spună / Cât de etern, Doamne, Te cânt / Și-n mine-aud cum se adună / Mările logosului sfânt...”

Reușite sunt textele de inspirație populară, cu inflexiuni de doină de jale : ”Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș Domnului, / Că de-atâta jele-mi sînt / Cruce implorând mormânt.”

  Cartea cuprinde câteva poeme de dragoste, de un inefabil revelatoriu : ” Ce sat albastru e-n privirea Ta...// Buzele-ți slobozind mărgăritare / Mă-ademenesc să le culeg atroce. / Mărgele de vecernii porți în voce, / De le-ai scăpa în flori, m-aș face floare.” Uneori, Traian Vasilcău își modelează stările interioare cu mijloace plastice de pastel funebru : ” Incinerări de taine în grădini, / Prin iarba arsă melcii mor de vii. / Cel mai străin fiindu-ți din străini, / De tine numai n-ai să poți fugi.”

    Mama, patria, iubirea, credința, suferința și recunoștința față de Dumnezeu sunt temele cele mai frecvente ale volumui : ” Îmi amintesc de maica mea / Cum sta-n genunchi și se ruga, / Și ceru-n fața-i cobora / Să nu se roage singurea.”  Peste toate acestea izbucnește, ca un vulcan, talentul uriaș al autorului, în poezii de o frumusețe incomparabilă : ” Frunză, ce-ai fost arămie / Și visai la veșnicie, / Azi te-ai trezit sângerie / De din dorul ce mă-mbie. // Frunză, ce-ai fost cântec numa, / Astăzi te-ncununi cu bruma / Și te spovedești în stea / Și adormi pe fața mea...”

   Închei cu un splendid autoportret care dă măsura înzestrării de excepție a lui Traian Vasilcău : ” Eu, carele-am furat povestea lumii / Și-o am ascuns în mine – spre-a mai fi, / Sunt nerecunoscutul baci al humii / Și răstignit de psalmi mai pot trăi.”

     Este o mare bucurie să-l citești pe Traian Vasilcău, împărtășitor deopotrivă al inefabilului poeziei și al Duhului Sfânt.

O mare onoare

    Dumitru Augustin Doman îmi semnalează că marele poet și critic literar român Gheorghe Grigurcu, una dintre legendele literaturii noastre, îmi face onoarea de a mă cita în Jurnalul său. Textul a apărut în revista Confesiuni.  Vă mulțumesc și mă înclin, domnule Grigurcu!

Oameni adevăraţi

       În adolescenţă şi în tinereţe am cunoscut oameni adevăraţi pe care îi port în suflet şi acum. Erau băieţi pe care îi numeam prietenii mei. Au fost fete cărora n-am meritat nici să le duc papucii la uşă. Nu vorbeau pe nimeni de rău. Se ajutau unii pe alţii în mod dezinteresat, fără tămbălău. Căutau şi găseau numai ce este frumos în felul de a fi al semenilor lor. Odată cu terminarea facultăţii am intrat într-o zonă deşertică din punct de vedere moral. Totuşi, altruiştii de odinioară au continuat să mă însoţească. Din momentul în care am publicat prima carte, am reînceput să cunosc oameni adevăraţi. Am redevenit bogat sufleteşte, simţind din nou căldura şi frumuseţea unor minţi omeneşti şi bucurându-mă de lumina unor gesturi frumoase.
         Într-un oraş teleormănean trăieşte un poet şi istoric literar care a dat culturii noastre opere fundamentale. Este o personalitate emblematică pentru noi, cei care ne ducem zilele în sudul auster al ţării. Lucrările sale sunt exhaustive, copleşitoare prin dimensiuni şi documentare ştiinţifică. Acest mare om monitorizează tot ce se scrie despre mine, mă ajută în variate împrejurări şi îmi poartă de grijă într-o lume literară veşnic surprinzătoare. Nu voi reuşi niciodată să-i fiu îndeajuns de recunoscător.
        Ceva mai aproape de localitatea mea vieţuieşte un profesor de matematică astral, acum pensionar. E o legendă vie, o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti în domeniul său. E un bărbat care nu se laudă cu însuşirile sale, nu face caz de competenţa sa şi nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta lui superioritate profesională şi umană. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ.
        Respiră printre noi, într-o localitate intrată în istorie, un strălucit romancier şi critic literar care îşi sacrifică timpul pentru a citi cărţile confraţilor săi. Redactează aproape singur una dintre cele mai bune reviste literare din România şi pune pasiune şi un elan schillerian  în acţiunile sale culturale. Este atent la tot ce înseamnă valoare în literele româneşti şi scrie cu entuziasm nedisimulat despre tot ce îi place. Situat dincolo de micile interese de grup, el este sensibil la tot ce înseamnă valoare şi de aceea a devenit un barometru literar sigur, de neocolit. Ceea ce face se bazează pe un altruism greu de imaginat la alţi autori importanţi. E un nobil printre scriitori. În urmă cu puţin timp am făcut imprudenţa de a mărturisi ceva pe blogul meu. Peste câteva zile, când m-am întors de la şcoală, mă aştepta o surpriză de la prietenul meu pe care nu l-am văzut niciodată. Mi s-au umezit ochii. Solidaritatea există, oamenii mari sunt printre noi. Îţi mulţumesc că exişti, prietene ! Vă mulţumesc celor care ne faceţi să vedem viaţa ca pe un izvor de nesecată bucurie.
        Din momentul ăsta, faptele veninoase şi murdare nu mai există pentru mine.  Amin!

P.S. Dintre oamenii minunaţi pe care îi iubesc, am evocat trei, în ordinea în care i-am cunoscut. Mai sunt câţiva şi le va veni şi lor rândul. În prim-plan, un romancier din Zimnicea, publicat de Polirom, şi un profesor de română, poet, care îşi desfăşoară activitatea la câţiva kilometri de mine.

Suntem la fel de tineri ca Nichita

                        În amintirea poeţilor Ion Stratan, Alexandru Muşina şi Traian T. Coşovei

Nu era toamnă, nici primăvară.
Nici iarnă, nici vară.
Era când prea cald, când prea frig.
Înăuntru, la mese se aflau poeţii. Fiecare avea câte o carte înfrunzită în mâini.
În ferestre înverzea, opalescent, absintul.
- Suntem la fel de tineri și Nichita, a oftat un poet şi s-a ridicat.
A închis cartea, a pus-o pe un raft şi a ieşit grăbit.
Îngerul de la bar, cu înfăţişare de câine, a mai servit un rând.
Geamurile s-au făcut lăptoase.
- Suntem la fel de tineri ca și Nichita, a spus un alt poet şi s-a grăbit către ieşire.
Din tavan s-a pornit o ninsoare fierbinte, cu ceşti de cafea şi batiste de exilaţi.
- Suntem la fel de tineri ca și Nichita, au spus poeţii în cor şi s-au ridicat în picioare.
Stăteam în uşă şi îi priveam.
Mă gândeam să intru.
Mă gândeam să plec.

P.S. Cel mai frumos lucru care se poate spune la moartea cuiva este, după părerea mea, să arăţi că dispărutul a avut cultul prieteniei. Despre Traian T. Coşovei se poate afirma cu certitudine acest lucru.

Sinceritate

             "E reconfortant să trăieşti printre oameni instruiţi şi inteligenţi," mi-a zis un amic. "Nu te judecă din lucruri de nimic şi nu e necesar să demonstrezi niciodată nimic. Dacă îţi vei arăta vulnerabilităţile, ei îţi vor sări în ajutor.
            Cu ignoranţii vanitoşi e mai greu. Ăştia vor înţelege chiar şi o autoironie drept o recunoaştere a inferiorităţii tale şi te vor râde şi cu fundul, singurul organ care le funcţionează la parametri optimi. Dacă nu eşti un geniu în fiecare minut, te vor atăta cu degetul şi te vor fluiera. Ei, care n-au produs, cum spuneam, decât îngrăşăminte naturală, dăruită lumii, din belşug, prin toate orificiile trupului. De aceea sinceritatea practicată în compania tâmpiţilor este păguboasă pentru oricine."
            Am văzut cândva, la televizor, un interviu cu un foarte simpatic poet maghiar. Autoriul era un tânăr frumos, nebărbierit şi un pic obosit. A fost rugat să citească o poezie şi s-a conformat.
            - Când şi în ce condiţii aţi scris acest minunat poem ? a întrebat grav realizatorul emisiunii.
            - Am scris acest text într-o cârciumă, în condiţii foarte grele, dar nu-mi mai amintesc nici cum se numea cârciuma, nici ziua în care am intrat acolo, a răspuns geniul, oftând.
              Mă întreb ce-ar fi înţeles un prost din cuvintele bardului.
         

Un cunoscut poet şi o horă în mijlocul bulevardului

              Romulus Bucur era un student de o rară seriozitate. Avea zece pe linie, nu lipsea de la niciun curs, nu bea, nu fuma şi se culca devreme, ţinându-se deoparte de dezmăţul celorlalţi colegi din căminul 6 Martie. Când nu era la bibliotecă, citea bibliografiile, cu mare plăcere, chiar în camera pe care o împărţea cu mine şi cu alţi patru tovarăşi, printre care se afla şi nepotul mai mic al lui Marin Preda, fratele mai mic al lui Sorin Preda. Pentru el, învăţătura era o adevărată desfătare intelectuală şi îl auzeam deseori chicotind de satisfacţie în timp ce răsfoia multele volume adunate în jurul său. O expresie inspirată sau o idee bine formulată îl făcea să jubileze şi atunci mă striga şi îmi citea şi mie pasajul respectiv, împărtăşindu-mi acele momente de graţie ale lecturii sale.
             Într-o zi am plecat la facultate şi l-am lăsat pe Romulus adâncit în studiul unui poet american. La prânz, când m-am întors, am rămas ca trăsnit în pragul uşii abia deschise. Romulus, roşu la faţă şi transpirat, era îmbrăcat într-un costum popular, brodat cu flori viu colorate. Scena se petrecea în perioada în care nişte maşini negre începuseră să mă urmărească prin oraş. ( Într-o noapte, una dintre ele a urcat doi metri pe trotuar, după mine, pentru a mă lovi ori doar pentru a mă înspăimânte, iar un prieten, care mă însoţea, nu s-a oprit din fugă câteva sute de metri. ) Am crezut că am înnebunit de-a binelea, mi-am făcut cruce şi m-am tras înapoi, cu gândul s-o zbughesc în parcul dintre blocuri şi să mă aşez pe o bancă, pentru a-mi aduna minţile risipite.
- Stai, bă, nu te speria ! a strigat Romulus după mine şi a ieşit pe hol, să mă aducă înapoi. Apoi mi-a explicat ce se întâmplase. În lipsa mea, Securitatea făcuse o razie prin cămin, strânsese studenţii, îi îmbrăcase în port popular şi îi pusese să joace o horă în mijlocul bulevardului, pe unde trebuia să se deplaseze Tovarăşul, în drumul său spre nu ştiu ce obiectiv economic .
- E, şi cum arăta Cârmaciul ? Bine, sănătos ? l-am întrebat pe Romulus după ce mi-am mai venit în fire.
- Naiba l-a văzut ? A trecut o coloană de maşini, dar era învălmăşeală şi urlau unii aşa de înfiorător, că n-am priceput nimic din toată căcănăria aia.

Ieşirea din apă sau cum se înţeleg oamenii între ei

*Ieşisem de curând profesor şi m-am întâlnit în autobuz cu un fost coleg de liceu, de la o clasă mai mică, tipul acela despre care nu te întrebi niciodată cum se numeşte sau de unde este, dar simţi nevoia să fii amabil cu el, datorită unei bunăvoinţe plină de modestie cu care te priveşte. Aş zice că înfăţişarea îi dădea suficientă identitate ca să nu-ţi baţi capul cu alte chestii legate de el. Era bond, slab şi înalt, cu un nas mare şi coroiat, pe care şi-l ţinea mai tot timpul înclinat cuviincios către pământ. Un personaj demn de Henry Lawson. Ţin minte că în liceu era îndrăgostit de o fată înamorată, atunci, de mine. Evident că, prost cum am fost totdeauna în materie de femei, m-am orientat greşit şi eram mort după altcineva, neavând ochi pentru blonda care era în stare să facă orice pentru năuca mea persoană. Cum ziceam, l-am revăzut pe amicul meu fără nume şi am început să pălăvrăgim în maşina plină de lume.
- Ce meserie ai ? m-a întrebat el înainte de a coborî, undeva prin Ciorogârla.
- Dascăl, i-am răspuns eu nepăsător, cu gândul la personajele lui Caragiale. M-am făcut dascăl.
- Ooo, a făcut el cu o dezamăgire fără margini. Ce dracu', bă ? Numa' dacăl ? Tocmai tu care...
Mă uitam la el, zâmbind. Când a ajuns pe scară, mi-a strigat, oarecum împăcat cu gândul :
- Lasă, că e bine şi dascăl ! O să te saturi de colaci.
Abia atunci mi-am dat seama ce înţelesese el din ce-i spusesem eu, dar n-am mai apucat să-i explic nimic. I-am făcut un ultim semn de salut,  prin geam, şi autovehiculul s-a pus în mişcare.
Nu l-am mai văzut niciodată şi nici nu mi-aş fi amintit de el, dacă azi nu dădeam peste volumul de debut al lui Ion Stratan, Ieşirea din apă.
* În gimnaziu am avut un profesor excepţional. Explica frumos, avea simţul umorului şi  o mentalitate mult superioară orizontului mărginit în care se învârteau cadrele didactice de atunci. Într-o vreme a fost şi directorul şcolii, dar a fost înlocuit din funcţie după câteva luni. Misterul rapidei sale detronări mi-a fost lămurit de matematicianul însuşi pe vremea când ajunsesem să-i fiu coleg.
- O dusesem pe doamna L. la inspectorat să-şi rezolve o problemă, mi-a povestit magistrul meu. ( Doamna L. era, de asemenea, o profesoareă de excepţie. Era o văduvă frumoasă şi distinsă.) Cred că inspectorii n-o trataseră cum trebuie şi o cam refuzaseră, fiindcă a ieşit de acolo plină  de năduf. " Lasă-mă, dracului, măi, O., mi s-a adresat ea, îndreptându-şi ţinuta şi privindu-şi, de sus, sânii frumoşi, lasă-mă dracului, că nu sunt, uită-te la mine, chiar de lepădat !" E, din asta eu am înţeles altceva... Şi m-am dus peste ea beat, pe la miezul nopţii, s-o... D-aia m-au dat ăia, pe urmă, afară...
* În 1981, Stratan publicase Ieşirea din apă, splendidul său volum de debut. Unul dintre cele mai frumoase poeme, Între două respiraţii ale perdelei, îmi era dedicat. Atunci toţi căminiştii de la Litere au gustat câte un deget de scotch oferit de Nino şi acela e reperul care mă face să spun că aproape tot whisky-ul de pe piaţa de azi este falsificat. La căminul fetelor - eram în Grozăveşti - îşi făcuse apariţia o nouă frumuseţe. Aflasem, întâmplător, că se numeşte Crenguţa C.  Uneori îmi plăcea să-i instig pe prietenii mei să săvârşească acte de mare cutezanţă, cu care mai târziu se făleau. ( Să nu se înţeleagă că făceam experienţe pe pielea lor : eram eu însumi autorul unor nebunii  de neimaginat. ) Uite, bătrâne, i-am zis lui Nino, asta chiar e de tine ! Ţi-ai scos volumul, eşti celebru, numai o minune ca blonda aia  îţi mai lipseşte. Fugi, bătrâne, că nu mă bagă aia în seamă şi mă fac de rahat, ce naiba ! a dat Nino înapoi. Bă, fleţ, mai eşti ! l-am întărâtat eu. Tu nu vezi că te urmăreşte cu coada ochiului ? Şi un orb ar vedea asta. Cred că ştie că eşti poet, pe cuvânt ! Uite, na, că te priveşte direct !
Până la urmă l-am convins şi a el a abordat-o când ea se pregătea să urce în blocul fetelor. Bătrâne, povestea Nino, mândru, m-am cam fâstâcit şi am fluierat-o ca un golan. Dar am reuşit ! Vezi ? îl încurajam eu. Îmi pare rău că n-am pariat cu tine că o vei agăţa.
A doua seară eram cu amicii, vorba neuitatului poet, în cantină, la o masă învecinată cu cea la care se aflau Nino şi proaspăta lui cucerire. Nino îşi intrase în mână şi povestea ceva, cu verva lui incomparabilă. La un moment dat l-am auzit întrbând-o pe fată :
- Ce, nu ştiai că am publicat un volum de poezii ?
- Ia te uită ! s-a mirat ironic-încântată fata.  Zău ? Şi cum se numeşte ?
- Ieşirea din apă.
În cantina din Grozăveşti era zgomot, vocile se acopereau unele pe altele, furculiţele se loveau în clinchete de farfurii, totul devenea confuz.
- Cum ? a întrebat îngerul blond din faţa lui Nino, trăgând dintr-o ţigară chinezească. Ieşirea la sapă ?
Involuntar am întors capul către ei şi l-am văzut pe Nino cum se face verde.
Mi-a trecut brusc foamea, aşa că m-am ridicat, mi-am dus tava cu resturi la banda rulantă şi am plecat repede de acolo.

P.S. 1.Cu trei-patru ani înainte, Alexandru Muşina o părăsise pe neaşteptate, într-o intersecţie din Bucureşti, pe o chipeşă tânără care îl confundase pe Matei Călinescu, autorul Vieţii şi opiniilor lui Zacharias Lichter, cu... G. Călinescu.
        2. Prin 1980, Nicolae Manolescu le-a arătat câtorva poeţi optzecişti - mi-a povestit Stratan - unul dintre primele volume de poezii semnate de Adrian Păunescu, tânăr, cu o dedicaţie către marele critic : "Incalificabilului Nicolae Manolescu...." Cum adică "incalificabilului" ? se mira autorul Lecturilor infidele. Ce-a vrut să spună ? Poate, opinez eu, a intenţionat să zică "incomparabilului"...

Semnal editorial : Stan V. Cristea, Valori arhitecturale din judeţul Teleorman

Cunoaştem toţi prodigioasa activitate a poetului şi istoricului literar STAN V. CRISTEA. Lucrările sale, cuprinzând o largă arie culturală, sunt exhaustive, copleşitoare prin dimensiuni şi documentare ştiinţifică.
Domnia Sa ne-a dăruit recent o nouă carte de excepţie, Valori arhitecturale din judeţul Teleorman, Editura AIUS, Craiova, 2012. Volumul a apărut în condiţii grafice excepţionale, cu reproduceri color ale celor mai importante monumente de arhitectură tradiţională teleormăneană.
Îi mulţumim cărturarului şi îi urăm să ducă la împlinire cât mai multe asemenea proiecte !

LA MULȚI ANI, KOCSIS FRANCISKO !

Astăzi este ziua de naștere a poetului, prozatorului, eseistului și traducătorului Kocsis Francisko. Îi doresc autorului să se bucure de sănătate și să ne încânte și de acum încolo cu minunatele sale cărți de poeme ! LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, KOCSIS FRANCISKO !

Semnal editorial : „Melancolii în formă continuată” de Kocsis Francisko

Noua carte a lui Kocsis Francisko, Melancolii în formă continuată, Editura Ardealul, 2012, confirmă marele talent al poetului, unul dintre cei mai valoroși ai generației noastre. Sunt poeme profunde, de amplă respirație, care tulbură și încântă. Cartea, scrisă pe o tonalitate înaltă, copleșitoare,  este o adevărată sărbătoare estetică. O recomand cu căldură tuturor iubitorilor de poezie.
Felicitări, KOCSIS FRANCISKO !

P.S. 1. L-am prezentat mai amplu pe autor când i-am reprodus niște poeme în acest spațiu.
        2. Regret că timpul nu mi-a permis să scriu o cronică literară la cărțile semnalate, în ultima vreme,  pe blogul meu. Fiecare volum ar fi meritat cu prisosință acest lucru.

O minte frumoasă

Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca.
M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști și băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul în mână și a apărut, după lungi și multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând „pe culme”, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Iată ce mi-a scris un prieten comun, excelent poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. :
G. nu e popă, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care,nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui    M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A    rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino ( Stratan - n. m. Ș. T. )dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.

Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu votci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar câțiva actori, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în didamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.

Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.
Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Cam ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos.
Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
De aceea înțeleg de ce Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat.
De ce Stratan și-a pierdut răbdarea.
De ce Michael Jackson s-a prăbușit ca un copil lovit de o piatră.
De ce lui Maradona i-au explodat mințile.
Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor fascina de-a pururi.

O lansare de pomină

Făcându-mi probleme în legătură cu lansarea unui roman care va apărea curând, am scris unor amici cu mai multă experienţă în domeniu, pentru a le cere sfatul. Nu te agita prea mult, mi-a zis un poet, că dacă o faci, iese mai rău şi îţi faci nervi. Iată o parte din textul său :
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."

Hanul fără muşterii

Există o anecdotă în care reporterul unui ziar merge la Frankfurt am Main, în vremea când Goethe atinsese culmea gloriei sale, şi începe să o iscodească pe o bătrână.
- Mătuşico, o întreabă gazetarul cu şiretenie pe babă, mata ai auzit de doi îndrăgostiţi care se plimbau pe strada pe care ne aflăm noi acum ?
- Eeee, cum să n-aud, maică ? Ce, eu trăiesc pe sub pământ ? Chiar îi ştiu, i-am văzut cu ochii mei şi i-am admirat de multe ori, când treceau încet pe aici, discutând domol între ei, ca nişte tineri cumsecade ce erau. Dumneata mă întrebi de Lotte şi Goethe ! Ce înalţi şi frumoşi erau, maică !
- Şi mai ştii, mătuşico, ce s-a ales de ei ?
- Păi, maică, Lotte e tot aici şi e cunoscută în tot oraşul. Toată lumea o iubeşte şi o apreciază. Ea s-a măritat mai demult cu un ofiţer şi are patru copii, maică.
- Şi Goethe ?
- Să ştii că ăla nu era chiar de teapa lui Lotte ! Vedea cai verzi pe pereţi şi încerca, maică,  să-i pervertească sufletul bietei copile, citindu-i poezii nebuneşti ! Noroc că a dispărut din oraş şi de atunci nu mai ştie nimeni nimic despre el !
Cam la nivelul bătrânei care o admira pe Lotte se poartă uneori discuţiile în jurul scriitorilor români. Oameni care abia ştiu să silabisească îşi dau cu părerea oricând şi în orice împrejurare despre lucruri pe care nu le înţeleg sau nu le cunosc. Dacă un oarecare Gheorghe n-a auzit de Gellu Naum, marele poet nu există. Dacă aceluiaşi Gheorghe nu-i place un scriitor, acela n-are nicio valoare.
Într-o duminică mi-am revăzut un coleg de facultate, profesor într-o localitate situată în alt judeţ. I-am spus că nu-mi explic bine de ce autorii români de azi nu mai au cititori. O carte fără cititori e, în termenii lui Fielding, un han fără muşterii.( Mă rog, scriitorul englez se referă la un han plin de muşterii, care au dreptul să laude bucatele sau să le dea la dracu'. ) Hangiul şi-a pus la bătaie toată priceperea culinară, mâncărurile scot aburi, odăile sunt curate şi încălzite, dar niciun oaspete nu-şi face apariţia. Scriitorii români...
- Care scriitori români ? m-a întrerupt înfuriat tovarăşul meu.
Să îl numim L.
- Marii scriitori de azi, am îngăimat, neplăcut surprins.
- Ei, află, prietene, că azi nu mai avem scriitori, avem căcănari şi obsedaţi sexual ! E o criză a valorilor cum nu s-a mai pomenit ! Ăştia...
- Dă-mi voi, m-am înfuriat eu, nu-ţi permit, mă-nţelegi, să spui despre confraţii mei aşa ceva ! Ce spui tu e doar o opinie. Şi încă una deplasată ! Mă rog. Eu întrebasem de ce nu sunt citiţi autorii de azi.
- Păi, tocmai d-aia, că scriu prostii ! E o reacţie de respingere de către oamenii culţi a pornografiei turbate care se practică azi ! Eu, de pildă, n-am mai citit o carte de ani de zile. Fiindcă n-am ce !
Pe vremuri, L. citea cam o carte la patru-cinci luni. Prefera basmele lui Ispirescu. Acum venise să mă viziteze şi nu-l puteam jigni.
- Dă-mi voie...
- Ba nu-ţi dau deloc !
- Stai, bă, să zic şi eu ceva ! Ai înnebunit ? Avem o mulţime de prozatori mari. Uite...
Şi i-am recitat o listă lungă din care nu lipseau  cei mai talentaţi romancieri de azi.
- Fii serios, a zis L., ăştia scriu numai porcării.
- I-ai citit ?
- Nu, dar de ce să-i fi citit ? Se compară ei cu Rebreanu ?
- Rebreanu e Rebreanu, i-am replicat eu, dar nu mai putem să scriem ca el.
- Se-nţelege, dar nici chiar aşa ! Şi mi-am adus aminte că am citit ceva de ăla cu care ai început...
- Aldulescu ?
-  Da.... ( Nu reproduc opinia lui L. despre Radu Aldulescu, de teamă ca unii binevoitori să nu o pună pe seama mea ! )
- Horia Gârbea ? am îndrăznit.
- ...  (Din motivul arătat mai sus, nu voi transcrie nici consideraţiile pe care Horia Gârbea i le-a inspirat lui L. )
- Dar Mircea Cărtărescu ?
- Ăla, mă ?.... ( Din aceeaşi pricină voi trece sub tăcere cuvintele pe care L. le-a rostit la adresa lui Cărtărescu. )
- Poate îţi plac poeţii. Avem cel puţin patruzeci care merită tot ce este mai bun.
Am rostit vreo cincizeci şi şapte de nume.
- Rahat ! Ce e cu ăştia ? Nici n-am auzit de ei !
- Cum să n-auzi ? Şi dacă nu i-ai citit, cum îţi permiţi să-i judeci ?
- Cum să nu-i judec, bă ? Eminescu a creat limba literară ( idee aflată în toate manualele - n. m. ) şi nu se credea Gheorghe Dracu', cum fac ăştia ! E criză, prietene, e o criză fără precedent !
Şi dă-i, şi dă-i.
M-am certat serios cu L. şi am ajuns să ne aruncăm cuvinte grele. După ce mi-a spus că scribălăii de azi sunt caracterizaţi de... un manierism puturos ( ? ), i-am comunicat că nu are în cap decât nişte varză murată în vodcă. Mi-a aruncat o privire asasină, s-a ridicat şi a plecat fără să-mi strângă mâna.
Am regretat că mă apucasem să vorbesc cu L. despre literatură.  Nu puteam, m-am gândit ca prostul,  să aduc vorba despre fotbal, politică etc ?  Te pomeneşti însă că tot la ceartă ajungeam !
Am rămas cu un gust amar şi m-a durut capul două zile.
Dar tot nu mi-e clar de ce nu mai avem cititori.

Mircea Dinescu, un artist al nefoamei

Pe Mircea Dinescu l-am admirat mai întâi ca poet : prospăt, inspirat, plin de elanuri afective, original afirmate. Cu toate că el are teritoriul său liric şi va rămâne definitiv în istoria literaturii române, el a manifestat mereu o modestie care îi face cinste.
Revoluţionarul din el mi-a fost de asemenea drag. Dinescu are un mod apăsat, personal, expresiv şi generos lexical, de a-şi argumenta opiniile. Aceste însuşiri au trecut în gazetăria lui seducătoare, spumoasă, plină de volute spectaculoase. Mircea Dinescu, gazetarul, este una dintre cele mai plăcute prezenţe publice de la noi.
Între timp, Dinescu şi-a construit, pe malul Dunării, un fel de casă de creaţie şi s-a apucat de agricultură. Acolo arta este binevenită şi răsplătită prin ospeţe pantagruelice, noul moşier vrând parcă să răscumpere şi să răzbune foamea a zeci de generaţii de creatori. Pentru mine,  acesta este un miracol cultural : un poet adevărat a reuşit să-şi transpună în realitate visul de a astâmpăra setea şi pofta de mâncare a artei nerecunoscute încă.
Ceea ce mă mă încântă, de fiecare dată când văd câte o emisiune cu Mircea Dinescu, este bucuria cu care autorul se angajează în fabuloase proiecte gastronomice. El nu are nimic fals ori afectat în fiinţa sa şi de aceea ne răsfaţă constant ochiul şi mintea.

O întrebare

Vreau să aflu părerea prietenilor mei într-o problemă.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.

P. S.  Am terminat şi naraţiunea despre Dacia. 
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii,  pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.