Despre mandalaci, cu tristețe

Am avut un prieten care nu suporta mandalacii. Am aflat târziu că, în zonă, cuvântul mandalaci denumește mâncarea de cartofi.

    Acțiunea se petrece prin anii '60 ai secolului trecut. Amicul meu era elev și stătea la căminul liceului din Bolintin-Vale.  Acolo lua și trei mese pe zi. Asta, firește, dacă n-apuca vreun ghiolban să-i scuipe în farfurie și să-l lase fără porție. Noaptea, patruzeci de interni dormeau de-a valma, în singurul dormitor disponibil. (Un deceniu mai târziu, în clasa a IX-a, am încercat și eu experiența asta doar două săptămâni și m-am îmbolnăvit.) În baraca aia se petreceau lucruri incredibile, demne de pușcăriile din vremurile noastre. Voi spune doar că erau discipoli care fumau și se masturbau toată noaptea. În răstimpuri le puneau”poște” celor mai mici,  care adormeau devreme. ”Poștele” erau șomoioage de hârtie, aprinse, introduse între degetele picioarelor. La cantină rămăsesem înscris și eu, era obligatoriu pentru a putea primi bursa de merit, dar nu mai  treceam pe acolo decât pentru a vedea meciurile televizate. Preferam să rabd de foame. Directorul  instituției era un profesor de matematică, fost teolog îmbătrânit în rele, neavând nicio treabă cu disciplina pe care o preda și, desigur, nici cu teologia.  Era slab, pleșuv, vânăt la față, cu o gură de sadic și foarte vioi pentru vârsta sa. Ca să aveți idee de înfățișarea sa, gândiți-vă la Dan Voiculescu. Directorul trecea din când în când pe la internat, să vadă cum stau lucrurile. Cu resturile rămase de la masa copiilor hrănea o turmă de porci, dar nimeni nu gustase șoriciul sau friptura. Îi alinia pe căminiști în careu și întreba :

— Ia spuneți, bă, ce nu vă convine?

— Glăsuiți, tovarăși elevi!

Nu prea îndrăzneau să zică nimic, fiindcă după aia erau batjocoriți o oră întreagă. Dascălul avea o ironie groasă, urâtă, mocirloasă.

Într-o zi, studioșii văzură că directorul era bine dispus. Își îmbunătățise și stilul cu care se adresa turmei. De obicei vorbea ca un filosof popular, din topor. Era o traistă cu pilde de doi bani și cu proverbe inventate chiar de el. ( ”Cine se spală cu apă rece e mereu sănătos.”” Dacă vrei să știi cine este un om, uită-te la el cum se scoală dimineața!” etc. ) De data asta era binevoitor.

— Ia spuneți, băiețași, ce nu vă convine vouă aici?

Ei se codeau.

— Spuneți, spuneți, că d-aia vin mereu p-aci, să vă rezolv vouă problemele! Sunteți ca și copiii mei și e datoria mea să vă apăr!

Atunci S., viitorul meu coleg și amic, a prins curaj :

— Dom' director, nu vrem să ni se mai dea mandalaci!

— Așa, așa, foarte bine! Scria tovarășe Z. : ”Să nu se mai dea mandalaci elevilor!”

Tovarășul Z. era pedagogul căminului, un tânăr care se aținea înaintea profesorilor cu carnețelul și cu pixul în mână, gata în orice clipă să noteze ordinele aruncate de superiori.

— Și ce-ați vrea voi să vi se dea, copilași? a întrebat mai-marele.

Adunarea s-a însuflețit.

— Vrem friptură de porc!

— Și șorici!

— Așa, așa, foarte bine! Scrie tovarășe Z. : ”Să li se dea elevilor șorici și friptură de porc!” Ce mai vreți?

— Cârnați!

— Sos de roșii!

— Pastramă!

— Sarmale cu mămăligă!

— Scrie, tovarășe Z.!

— Piftie!

— Tobă!

— Costițe prăjite!

— Plăcintă de mere!

— Dulceață de căpșuni!

— Prăjituri!

— Scrie, tovarășe Z.!

După ce au pomenit toate bunătățile pământului, iar Z. a folosit mai mult de jumătate din agenda sa, tartorul a spus :

— Ați văzut că vă satisfac toate doleanțili? Credeați că eu sunt dușmanul vostru? Noooo! Sunt părintele vostru cel bun, tovarăși elevi!

A făcut stânga-mprejur, militărește, și s-a îndepărtat sprinten, cu pas elastic.

Băieții n-au dormit toată noaptea, gândindu-se la răsfățul culinar care va urma. Cu ce se va începe? se frământau ei. Ce surpriză ne va face dom' director?

A doua zi au fugit cu noaptea în cap la cantină. La ghișeu, o bucătăreasă ursuză le-a trântit în farfurie câte un polonic de terci galben.

— Ce e ăsta? a întrebat un flămând, uluit.

— Nu vezi? Ești orb? Mandalaci!

— Mandalaci de dimineață? Vorbisem cu dom'...

— Hai, mută măgaru'! Următoru'!

Să fi uitat directorul să-i anunțe pe cei de la cantină? Își frământau băieții mintea. S-o fi gândit să facă mai întâi provizii de alimente bune?

La prânz au primit un singur fel : mandalaci. Seara, tot mandalaci. Atunci au înțeles. Au mâncat mandalaci o lună încheiată. Când li s-a dat fasole bătută, au crezut că sunt în rai.

Uniforme de general

* Unele uniforme impun respect atât purtătorilor cât și privitorilor. E firesc ca acestea să fie îmbrăcate de polițiști, preoți și militari de carieră, cărora le dau onorabilitate și prestanță, reamintindu-ne tuturor de înaltele misiuni care le sunt încredințate acestor oameni. Poate că și învățătorii sau profesorii ar trebui să poarte așa ceva. Ba chiar și studenții.

Cu uniformele e însă o problemă. Geme țara de generali care n-au luptat în niciun război. Pe vremuri, Ion Antonescu se autonumise mareșal, deși era singurul din contigentul lui, care nu luase examenul de maior din prima încercare. Onest, Muammar Gaddafi n-a purtat toată viața decât o uniformă de colonel. Am pornit această discuție de la o nedumerire. De ce poartă Ilie Năstase uniformă de general când, după știința mea, el n-a făcut nicio zi de armată. (Smith era caporal, grad dobândit prin instrucție.) Ce vrea să acopere marele tenismen cu țoala respectivă? Că s-a dus și la Wimbledon închipat ca un războinic.

* Voința lipsită de har și de inteligență nu pot face mai nimic în fața talentului dublat de o forță pe măsură. Am văzut meciul lui Halep cu Ostapenko. Dacă ar fi avut mai multă experiență, letona ar fi bătut-o pe Halep într-un mod umilitor. Simona nu poate mai mult și nu poate fi acuzată de nimic. M-au enervat comentatorii. Când Simona era în corzi, ei strigau în cor : ” E bine, e bine! Simona e în joc!” Unul habar n-avea de tenis, iar CTP-ul mă uluiește permanent cu improprietatea termenilor folosiți, de parcă n-ar fi citit o carte toată viața. Și nu le mai tăcea gura.

* Ce poți face când auzi că te vorbește cineva de rău? Verifici dacă cele auzite sunt adevărate. Apoi ai o discuție civilizată cu calomniatorul și treci peste neplăcutul moment. Așa se pot petrece lucrurile într-un mediu civilizat. În sălbăticie, denigratorul îi asmute însă și pe alții împotriva ta și în față îți apar ființe cu dinți ascuțiți, mârâind amenințător. Cum procedezi în această situație? Ignori fiarele, îți anunți avocatul sau îți pregătești pușca? Sau, pur și simplu, îi porcăiești tu mai tare și îi ridiculizezi, dacă ești puternic în...condei? :) Mâncătorii de c...t - și unii nu au în meniu decât felul ăsta! - nu pică bine în nicio situație.

Un profesor mi-a relatat o experiență neplăcută. În școală venise o nouă profesoară de matematică, mult inferioară excelentului specialist care predase până atunci. Era vulgară cu copiii, insolentă cu colegii și, în general, imposibil de frecventat. Le dădea elevilor să conspecteze capitolele din carte și nu rezolva nicio problemă la tablă. Îi cășunase pe o elevă care îl lăudase pe fostul matematician. Aflând că turnătorul este un coleg al fetei, profesorul nostru a luat-o deoparte pe fată și i-a spus să se ferească de respectivul. Ce credeți că a făcut copila? S-a dus direct la delator și i-a zis : ” Dl profesor cutare mi-a zis să mă feresc de tine, pentru că mă torni la profa de matematică!” Profesorul a avut necazuri cu părinții băiatului.

Un inginer mi-a povestit o întâmplare similară. Aflând că directorul vrea să o sancționeze pe o colegă tânără, el a pus-o în gardă, spunându-i să pună mai multă inimă în munca ei, cu promisiunea că totul va rămâne secret. A doua zi, soțul femeii a venit la fabrică și l-a porcăit rău pe director care și-a dat seama de unde îi venea beleaua. Ulterior, femeia și directorul au devenit intimi, dar inginerul a intrat în dizgrația boss-ului. ”Peste douăzeci de ani am făcut aceeași greșeală, cu aceeași femeie, mi-a spus ghinionistul. Am crezut că le-a venit tuturor mintea la cap. Dar nu-mi venise nici mie. Cei doi, femeia și soțul ei, au repetat figura. Directorul era același și, deși ar fi trebuit să-mi mulțumească, m-a ostracizat definitiv.”

De ce nu mai știm cine suntem?

    Împreună cu câțiva colegi, am avut o întâlnire cu părinții elevilor clasei a VIII-a, pentru a analiza rezultatele simulării la Evaluarea Națională. Printre altele, am vorbit despre abilitatea celor mici de a-și manipula părinții și de a distorsiona relația părinte-elev, cu scopul de a masca lipsa de interes pentru învățătură. De pildă, elevul spune acasă : ” Am răspuns foarte bine și ăla nu mi-a pus notă. Îmi pune numai când nu știu. Pe X îl favorizează toți profesorii, că e rudă cu Y și face meditații. Pe A, B și C,  îi protejează dirigintele. Fac și dreg, distrug mobilierul, iar el nu ia nicio măsură. Mie mi se reproșează orice se întâmplă în clasă, chiar dacă nu sunt vinovat. Sunt persecutat în fiecare zi.” Cum în România, pe fondul unei frustrări generale, toată lumea e cu ochii pe toată lumea, părintele pune botul la momeală și începe să-i înjure pe dascăli. Atât îi trebuie unui copil : e ca un permis de golănie. Face pe victima și scoate peri albi personalului didactic. Aveam cândva un elev cu figură angelică. Lipsea mult, dar când venea la școală se schimba totul. Băncile erau rupte, pereții căpătau pete de noroi etc. Înjura ca la ușa cortului, dărâma tablourile de pe pereți cu mătura și se comporta ca un bezmetic. Când tatăl său venea la școală, nu apucam să deschid gura, pentru că imediat începea să turuie și să-mi povestească prostiile făcute de colegii fiului său . Îl înjurau urât pe înger, îl maltratau, îl izolau, au vrut să dea foc sălii de clasă etc. De regulă, profesorul este de vină pentru tot ce se întâmplă negativ într-o școală.
   Pentru contrast, voi relata o întâmplare de pe vremea când dascălii erau respectați. Când eram elev, aveam un diriginte foarte exigent. Era absolvent de Școală Normală, dar funcționa ca profesor de română și de istorie.  Nu scria niciodată la tablă și ne învăța nițică gramatică, purtând veșnic un ciomag în mână. Trebuia să prinzi imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul din ce ne spunea el. O dădeai în bară, te căsăpea.  Te bătea ”până știai și tu ce știa și el”, după cum remarca un coleg de școală. Consideram că sunt completive directe toate subiectivele care aveau ca termen regent verbe reflexive impersonale. La literatură trebuia să știm exclusiv despre ce era vorba într-un text. Și așa mai departe. O stradă poartă acum numele său. ( Mai aveam încă o doamnă cu aceeași calificare și un domn care începuse facultatea : ei erau cadrele cu cele mai înalte studii din instituție.) Într-o zi, un vecin m-a întrebat cine mi-l predă pe Eminescu. I-am spus, iar el a avut o reacție care m-a pus pe gânduri două-trei săptămâni : ”Aaaa, cu ăla? Alăuia, al dracu', îi place femeili!” Mă duceam la școală și, la orele de gramatică și de literatură, îl priveam pierdut pe magistru și mă gândeam : ”Ăstuia îi plac femeile. Cum o fi să-ți placă femeile? Ce le-o face? Cum intră în vorbă cu ele?” ”Bă, tu dormi sau ce faci?”, se stropșea la mine eruditul. Povestea a durat până ce am întrebat-o pe mama cum e să-ți placă femeile. Ea mi-a tras două palme, mi-a spus că vecinul e un prost care nu știe ce vorbește și nedumeririle mele s-au risipit.
     Atitudinea părintelui față de școală este hotărâtoare în procesul educativ. Cert este că părinții nu au timp să se ocupe de propriii copii, iar aceștia își fac educația pe stradă, în pauze, pe tablete și pe net, fascinați fiind de modelul șmecherului ignorant. Consecința este că minorii nu mai au simțul eticului și au devenit amorali. Cei mai mulți mint, înșeală, manipulează, chiar fură - la profesorii exigenți copiază temele de la colegi, la celelalte discipline nu scriu deloc - și i-ar tăia felii pe profesori, dacă ar ști că asta îi scutește de învățat pentru o perioadă.
     Adieri care ne dau fiori vin și din alte direcții. Am văzut și am auzit minuni de necrezut.
     Un profesor de civilizație britanică, de la un important colegiu din București, i-a spus unei eleve că n-a auzit de Harper Lee. Fata îl întrebase dacă a citit Să ucizi o pasăre cântătoare! La același liceu, un alt mentor, om bătrân, trecut de vârsta pensionării, doctor în litere, le înghesuie pe fete în pereții holului/clasei și le sărută pe gură. Am cunoscut o ziaristă care nu știa să scrie decât cu majuscule și fără cratimă. Nici măcar vocea și talentul n-o recomandau. Un tânăr student, fala familiei sale, mi-a spus la o nuntă, în București, că nu citește nimic și că e mai bine să trăiești pe viu ceea ce ar putea să-ți povestească un scriitor. Degeaba am încercat să-i spun că cititul și viața sunt lucruri distincte. De ziua cărții, un băiat de cartier era revoltat la gândul că e nevoie să citească o carte. ” Să citesc? urla el. De ce să fiu obligat să citesc, când pot vedea filme și povești în imagini? Să ne întoarcem, cu cititul ăsta tâmpit, în jungla trecutului?” Pe an ce trece sunt tot mai uimit de ignoranța elevilor mei. În clasele terminale, ei n-au auzit de Rebreanu, Camil Petrescu și Marin Preda. Sunt convinși că Sorescu e fotbalist, iar Nichita Stănescu e o bătăușă pietroasă care apare la televizor. Pe vremuri, în clasa mea, doar repetenții nu știau nimic despre Geo Bogza și Mihail Sadoveanu. Aveam un aparat de radio amărât la care urmăream teatru radiofonic și emisiunile culturale. Ascultam cu evlavie cronicile lui Manolescu și eram îndrăgostit de Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Emil Hossu, George Motoi  și mulți alții. În localitate funcționa o bibliotecă bine înzestrată - avea în jur de 35 ooo de volume, dar s-a risipit după Revoluție - și de acolo împrumutam săptămânal câteva cărți, reușind să-i citesc, din adolescență, pe Faulkner, Hemingway, Cehov, Gogol și Dostoievski. M-am abonat la România literară și Luceafărul din clasa a VII-a. Uneori mă apucă un dor cumplit de Gheorghe Suciu - Botează-mă cu pământ !- și de Marcel Constantin Runcanu - Sepia -, pe care i-am citit și care au murit de tineri.
      Dar poate că e mai bine să nu știm nimic. Miliardarii care circulă prin toată lumea abia bâiguie câteva enunțuri incoerente. ( Parlamentarii, oricât ar fi de proști, și-au creat niște stereotipuri lingvistice și dau din gură tâmpenii așa cum cum curge apa pe burlan, după cum bine scria Cehov.)
 Și noi, cei care suntem alfabetizați, ce facem? Tremurăm în fiecare an pentru rezultatele obținute de elevi la exmene - eșecul e al nostru, reușita e a lor! - și am ajuns să ne îmbolnăvim de nervi. Vom sfârși, probabil, la Bălăceanca. Analizăm, dezbatem, suntem criticați, directorii de școli sunt umiliți în ultimul hal, ne agităm și muncim ca robii, în timp ce pe unii dintre părinți și pe elevi îi doare-n cot de carte și de problemele pe care ar trebui să și le rezolve urgent. Prieten cu elevii cum sunt, l-am luat într-o zi deoparte pe un băiat și am încercat să-l conving să mai deschidă și el cărțile și caietele. Știți ce mi-a răspuns? ”Păi, dom' profesor, eu pot să intru la liceu și cu media 2. Așa că de ce să mă mai omor cu învățatul? Și mi-am ales liceul M, unde am auzit că dacă dai câte un porc sau o capră, nici nu e nevoie să treci pe acolo, că te trece clasa!”
      Am ajuns pe fundul prăpastiei, dar școlile sunt evaluate după munții de hârtii și de dosare pe care le produc. Nimeni nu întreabă ce nevoi au profesorii, cum pot fi ajutate colectivele didactice, cum putem atrage în sistem elemente de valoare, cum îi putem motiva pe elevi. N-ar trebui, în condițiile astea, să renunțăm la orele de curs, inutile și din ce în ce mai stresante, mai ales pentru profesorii de română și de matematică, pe umerii cărora se sprijină tot prestigiul lăcașurilor de învățământ? Și, fiindcă veni vorba, vreau să întreb și eu : de ce toată responsabilitatea trebuie să cadă pe amărâții de română și de matematică, de ce numai ei sunt evaluați permanent, prin examenele susținute de elevi, ca și cum ar fi plătiți dublu sau triplu în comparație cu colegii lor? De treizeci și cinci de ani, predau zilnic, la tablă, cu creta în mână și respirând tone de praf, câte șase ore - nu stau pe scaun decât în pauze -, iar a doua zi mă trezesc că n-a învățat nimeni nimic din ceea ce explicasem, scriind și spărgându-mi plămânii  atâta amar de timp. Și sunt, hai să lăsăm modestia la o parte, un profesor respectat de copii .De ce factorii de decizie mențin examenul la matematică pentru, de exemplu, liceele de muzică și de arte plastice? De ce se dă examen la literatură, dacă unii elevii vor să studieze matematica și fizica? Ne lămurim însă repede, când vedem subiectele propuse la Evaluarea Națională. Candidaților li se cere să demonstreze, pe cincisprezece rânduri, că o operă este roman și să-și exemplifice afirmațiile cu citate din textul analizat! Sunt obligați să explice un titlu - insipid, inexpresiv, lipsit de semnificații - pe treizeci de rânduri!  Am scris multe articole în care am analizat aceste subiecte catastrofal concepute, referindu-mă și la partea de gramatică, jalnică, dar nu mă pot împiedica să mai întreb o dată : ce calificare au băieții ăia care elaborează subiectele pentru probele de examen? Știu ăștia cu se mănâncă literatura și gramatica?
Vrusesem să fac o postare în care să explic de ce scriitorii români nu au cititori și uite la ce am ajuns! O voi face cu alt prilej, țintind cauzele strict literare ale eșecului de piață cu care se confruntă autorii români. În timp, cauzele lipsei de interes pentru lectură se vor reduce la una singură : românii vor fi o gloată de analfabeți blindați cu teancuri de diplome. Și atunci cine să te mai citească?
      Ion Cristoiu spunea recent că încearcă o vie emoție când vede o fată citind pe o bancă, în parc. E ca un miracol. Imaginea m-a tulburat și pe mine.

Un elev cu îndatoriri serioase

Întâmplarea pe care o voi relata este reală.
Un profesor de sport, foarte ambițios, obținea trofeu după trofeu, cu echipa de handbal a școlii. Vedeta formației era un elev ajuns în clasa a VIII-a, minoritar. Tipul arăta ca Raj Kapoor, având părul ca antracitul și mustăți stufoase. Era atât de vânjos, încât îi putea snopi în bătaie pe toți dascălii instituției. Nu-i cotonogea totuși, fiindcă hormonii săi erau bine ținuți în frâu : avea acasă pirandă și copii.
Într-o dimineață, handbaliștii se pregăteau să plece într-o deplasare, pentru un meci important. Se strânseseră toți, numai liderul lipsea.
- Ce face, bă, ăla, al dracului, de nu mai vine? a întrebat antrenorul
Au mai așteptat o vreme, însă starul nu se arăta.
- Mă duc după el, că întârziem și pierdem microbuzul, a decis magistrul.
A ajuns la casa băiatului și a bătut în ușă. După mai multe bubuituri, ușa s-a deschis brusc și sportivul-minune a apărut în persoană, cu mădularul gol și învârtoșat.
- Ho, bre, ce faci zulum așa, ca la caraulă? s-a rățoit el. Au dat tătarii?
- Păi, nu trebuie, bă, să vii la echipă? s-a amărât musafirul.
- Viu, mo, cum să nu viu! Da' acu' ai și matale nițică răbdare! Că ieream și io, ca omu', pă fumeie!

P.S. Ziarul Metropolis îmi face o surpriză. Deși în acte se menționează că m-am născut pe 12 octombrie, evenimentul s-a petrecut, în realitate, pe 10 octombrie :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-58-la-multi-ani/

Despre educaţie şi câini fără dinţi

        Inteligenţa are limitele sale, dar treptele prostiei sunt infinite. Un ales local a propus să li se scoată câinilor dinţii. De ce să nu fie patrupedele tratate la fel ca ţăranii care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă ? Să li se smulgă ghearele, mustăţile, să fie bătuţi la tălpi, să fie puşi să-şi mănânce cozile etc. Cu ani în urmă, actorul Ion Caramitru vorbea, într-un interviu, despre un interlop sârb care pusese dantură de aur tuturor câinilor de pază pe care îi avea. Am înţeles, în sfârşit, că în problema maidanezilor se bat, pe bani grei, două tabere de hoţi, iar naivii prinşi în horă n-au habar de matrapazlâcurile celor care îşi umplu buzunarele. Cu Roşia Montană lucrurile sunt niţel mai complicate, dar sunt prezentate tot distorsionat, pentru a-i manipula pe poporeni.
        Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej :  manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei.  Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre.  Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
         Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
        Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit  :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.

P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.

A început şcoala

Toamna nu are numai aroma fructelor coapte, ci şi izul inconfundabil al sălilor de clasă, cu podele proaspăt spălate şi cu bănci lustruite special pentru primirea noilor elevi. Profesorii, mereu alţii, se agită cu hârtiile în mână, părinţii îndreaptă grijulii ţinuta copiilor, cei mai mici par înspăimântaţi de toată tevatura.
Mai sunt elevi care vor să înveţe lucruri noi şi interesante.
Încă există părinţi care se interesează de viitorul celor mici.
Destui profesori par pasionaţi de ceea ce fac.
Autorităţile locale se îngrijesc de întreţinerea în bună condiţie a şcolilor. Dar nu peste tot, după cum ne arată emisiunile de ştiri.
Să ne agăţăm de elementele pe care le-am menţionat mai sus - şi care fac parte dintr-o motivaţie umană profundă - şi să depăşim dificultăţile de moment cu care se confruntă învăţământul românesc, dar care pot deveni veşnice.
Să le oferim tuturor oamenilor în devenire manuale noi, să-i încurajăm pe cei care iubesc cărţile şi să ne ridicăm deasupra intereselor strict personale.
Să dăm credit competenţei şi profesionalismului, ca să nu regretăm, peste decenii, timpul pierdut în jocuri lucrative mărunte.
Să punem şcoala la locul ei în sistemul nostru de valori, ca să avem un viitor.
Pentru toate aspectele menţionate mai sus e nevoie de o finanţare responsabilă, nu de o demolare permanentă, rebotezată reformă.
Până atunci îmi amintesc mereu că o profesoară, care a avut premianţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faţa naţională, a fost răsplătită cu...50 de lei.
Iar mulţi discipoli primesc cărţi vechi, rupte, pătate, pline de bacterii şi folosite până acum de şapte generaţii.  Să cred că ei nu vor şti niciodată ce înseamnă mirosul cărţilor noi care, pe vremuri, ne aşteptau rânduite pe bănci, în seturi ispititoare ? Şi cum să înveţi în şcoli care se dărâmă peste tine, deşi firmele de construcţii au încasat zeci de miliarde pentru reabilitarea clădirilor ?
Numai entuziasmul voluntarilor nu este suficient. Şi polonezii au ieşit cu cavaleria înaintea tancurilor germane, dar n-au făcut decât să devină nişte eroi sacrificaţi în numele onoarei.
Şi azi, ca şi altădată, eroismul de dragul eroismului nu ţine nici de cald, nici de foame şi este perdant în economie şi în domeniul cunoaşterii. Ideile în numele cărora se luptă mor odată cu altruiştii, iar paraziţii prosperă.
Până se vor prăbuşi şi ăştia în golul creat de propria bulimie.

Solidaritate

În momentele dificile îţi dai seama câţi prieteni ai.
Iar eu am descoperit, cu mare bucurie, că am mulţi prieteni. Calculatorul meu a luat-o razna şi a fost suficient să cer ajutor cunoscuţilor, că mai mulţi tineri s-au grăbit să-mi sară în ajutor. Au fost mai întâi un inginer şi un profesor. Apoi şi-au manifestat solidaritatea ofiţeri de poliţie în devenire, jurişti, studenţi şi liceeni. Toţi, fără excepţie, mi-au fost elevi şi sunt mândru de ei. Mă simt, de asemenea, onorat că am reuşit să-i învăţ, cândva, câte ceva. Mai mult decât cei de vârsta mea, ei ştiu ce înseamnă solidaritatea. Sunt oameni educaţi, civilizaţi, trecuţi prin lume.
Meseria de profesor mi-a adus, până la urmă, ca şi cărţile publicate, mai mulţi fraţi întru spirit decât duşmani. Decisivă este însă calitatea celor cu care ne intersectăm.
Le mulţumesc tuturor, cu dragoste, şi îi asigur de toată preţuirea mea.

Prostia ca o formă de răutate

Iată câteva dintre perlele extrase din lucrările elevilor care au susţinut Bacalaureatul :
Cătălina nu avea probleme financiare pentru că tatăl ei era împărat.
Luceafărul dorea să coboare pe Pământ pentru a deveni moribund.
Luceafărul a coborât pe Pământ şi a făcut sex cu aleasa inimii lui. Cătălina l-a iubit şi i-a dăruit un copil din flori, apoi s-au căsătorit.
Luceafărul s-a transformat într-un hipiot şi i-a zis Demiurgului că-l face cântăreţ, să-l asculte toată lumea.
Luceafărul se duce la demagog, şi nu la demiurg, şi îi cere să-l facă muritor.
Fata de împărat nu se duce în lumea lui Hyperion pentru că îi e teamă să nu răcească.

Putem înţelege mai multe lucruri din aceste câteva rânduri :
1. Ignoranţa elevilor îmbracă forme comico-groteşti. Nu au idee despre Eminescu şi nu cunosc nici măcar sensurile unor cuvinte din vocabularul  de bază al limbii române.
2. Orizontul lor de interese se rezumă la bani, sex şi... răceală.
3. Fiecare afirmaţie e făcută cu o uluitoare siguranţă de sine, adolescenţii având o mare încredere în ei înşişi.
Sigur că rezultatele vor fi pe măsura prestaţiilor. Dar cine vor fi socotiţi vinovaţi ? În primul rând, profesorii, care sunt nişte proşti şi nu ştiu să predea. În al doilea rând, sistemul, fiindcă au fost introduse camere de supraveghere.
În această ecuaţie, minciuna, iresponsabilitatea şi răutatea sunt esenţiale. De ce nu recunosc ei, pur şi simplu, că nu au învăţat ?
Îi simpatizez pe elevi, sunt în excelente relaţii cu ei, sunt prietenul şi protectorul lor, dar trebuie să recunosc că asistăm la ticăloşirea unor generaţii, fiindcă părinţii nu mai ştiu ori nu mai pot să-şi impună, în faţa progeniturilor, un punct de vedere corect.  Chiar astăzi am auzit cum un elev foarte slab, care n-a deschis caietul şi cartea ani de zile, spunea cuiva că el a luat note mici la Testele Naţionale, fiindcă nici cei mai buni profesori nu ştiu materia şi nu au făcut nimic la ore. Ce ar mai fi de zis ?
În aceste condiţii îmi vine greu să separ prostia de răutate. 
Culmea culmilor este că nici dascălii care se pun în unghii să-şi pregătească discipolii nu sunt iertaţi pentru... binele făcut. Ştiu vreo două cazuri de părinţi ai căror elevi au luat zece la examen, însă nu ratează niciun prilej de a-l minimaliza şi a-l vorbi de rău pe profesorul care a făcut eforturi considerabile pentru a le duce odraslele la performanţa respectivă. Cunosc, de acum, placa : recunoştinţa creştin-românească !
Lumea în care trăim tinde să se transforme într-un coşmar în care unii trag ponoasele pentru distracţia dementă a celorlalţi. Încep să scred că însăşi ideea de OM suferă acum mutaţii morale fundamentale.

P.S. Autorul poeziei Să facem sex, publicată de mine pe blog, a luat 3,30 la limba şi literatura română şi 2,50 la matematică. El îi arată cu degetul, acuzator, pe profesorii săi care... n-au ştiut ce să-l înveţe. Orice comentariu este de prisos.

Cum să fac să mă-nţelegi ?

Noi, membrii unei comunităţi, vorbim limbi diferite, fiindcă avem coduri culturale care se deosebesc îndeajuns de mult încât prin cuvântul carte să înţeleagă fiecare altceva.
Eram în primul an de apostolat, la şcoala din Cartojani, terminasem o oră, când un elev din clasa a VI-a a ieşit după mine şi m-a stropit cu un deodorant din cap până în picioare. Am rămas încremenit, gândindu-mă cum aş putea reacţiona.  Am fost scos din impas de diriginta elevului care tocmai trecea pe hol. Ea s-a grăbit să-mi spună :
- Să nu-l pedepsiţi pentru gestul făcut, dom' profesor ! E ziua lui şi crede că face o mare onoare tuturor profesorilor cu care are cursuri, dându-le cu deodorant !
Luminat de explicaţie, m-am întors către băiat, l-am felicitat cu ocazia zilei sale de naştere şi i-am mulţumit pentru cinstea pe care mi-o făcuse.
Un preot, cu care eram prieten, mi-a povestit cândva o scenă pilduitoare. La Seminarul Teologic din Bucureşti, un elev a fost surprins în timp ce copia la o lucrare scrisă.
- Tu ai putea să iei o notă bună şi fără să copiezi, i-a zis mentorul său. Dar am înţeles de ce ai făcut asta : vrei să iei numai zece ! Aşa că eu îţi voi pune, de acum încolo, numai nota maximă, indiferent că ai învăţat ceva sau nu ştii nimic.
De atuci, de câte ori îi venea rândul la ascultat, elevul auzea cuvintele :
 - Georgescu, nu ai notă ! Aaaa, dar mi-am amintit că tu vrei numai zece ! Uite, îţi mai pun un zece ! Mulţumesc, poţi să stai jos.
De ruşine, bietul copil învăţa din răsputeri pentru a se apropia de nota pe care i-o dăduse magistrul. Mă întreb ce ar face azi copiii dacă le-am da note mari fără să-i mai ascultăm.
Student fiind, aşteptam să fiu examinat, la literatură universală, de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi asistentul ei, Victor Ciobanu. În faţa mea, un student cu idei interesante ( azi persoană importantă, nu-i dau numele ) se străduia să demonstreze că Sancho Panza ar fi fost, în realitate, femeie. Până atunci ne împuiase capul cu teoria asta, dar, mă rog, la examen el şi-a ajustat discursul, adaptându-l la nivelul intelectual al examinatorilor şi zicând că Panza ar fi un personaj construit după principii feminine.
- Ce interesant ! Ce interesant ! făcea Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în răstimpuri, dând şi mai multă apă la moară colegului nostru, care simţea că a prins aripi.
Când evaluatul şi-a terminat, în sfârşit, expunerea,  verdictul Doamnei Zoe a fost năucitor :
- Dă-i zece, Victore, şi dă-l afară, că prea e prost !
Raţionamentul amicului nostru fusese eronat, dar evaluatorul a înţeles să-l noteze pentru capacitatea sa de a gândi pe cont propriu. ( Cred că am povestit undeva cum îşi aprecia studenţii eminentul Edgar Papu. )
În asfârşit, voi povesti o întâmplare prin care am trecut acum câţiva ani. Toată lumea ştie că încerc să fiu un profesor tolerant în ceea ce priveşte mărunţişurile didactice, nelegate de actul de a învăţa. Nu este o problemă pentru mine dacă un elev întârzie la prima oră, fiindcă acest lucru i se poate întâmpla oricui. E mai bine să intre atunci când vine, decât să piardă tot cursul. Asta i-am şi spus într-o zi unui puşti care venise cu mult după ora opt la şcoală. Copilul se scuzase că a întârziat, fiindcă îşi pregătise nişte sandvişuri. ( La toleranţă adaug imperativul ca elevii să fie sinceri cu mine ! ). Dar discipolul a perceput în felul său lămuririle mele. A doua zi a întârziat şi mai mult. Mi-a spus că, în afară de sanvişuri, la micul dejun a mai consumat lapte fiert şi ouă prăjite. Nu făcea mişto, îl ştiam ce-i putea pielea. Am mustăcit şi l-am trecut la loc, fără comentarii. În fine, a treia zi a venit cu cinci minute înainte de a se suna de pauză.
- Băi, eu ţi-am zis că poţi întârzia, dar nici chiar aşa ! i-am reproşat, amical.
El însă mi-a povestit, cu inocenţă, că la felurile de mâncare pe care le consumase până atunci, adăugase şi nişte cartofi prăjiţi !
Până la urmă, nu prea contează ce bălmăjim, ci ceea ce desluşesc ceilalţi din palavrele noastre.

Reclamele şi forţarea limitelor bunului-simţ

O reclamă reprezintă, ca şi acţiunea unui politician aflat în campanie electorală, o chestiune profund imorală. Este, în fond, o formă de înşelăciune : o firmă promite produse inexistente, adică vinde ceea ce nu are.
Evident că reclamele se studiază în şcoală. La clasa a V-a le-am dat elevilor să creeze ei înşişi câte două texte de promovare şi micuţii au simţit că elogierea unor bunuri de consum cu calităţi fictive presupune absenţa totală a bunului-simţ. Când am verificat tema, după ce am ascultat zeci de prezentări fără haz, un elev din ultima bancă, foarte slab la învăţătură, a ridicat mâna şi mi-a spus cu o voce guiţată :
- Dom' profesor, am făcut şi eu o reclamă !
- Bravo, am zis, plăcut surprins, dar vrând să-l şi încurajez. Te rog să ne-o citeşti !
Am rămas însă cu gura căscată când băiatul şi-a citit opera pe nerăsuflate, spre consternarea, apoi spre veselia nebună a întregii clase :
"Cumpăraţi săpunu' Duru
care vă albeşte curu' ! "

De ce nu am învățat matematică

În ciclul gimnazial am avut un profesor de matematică strălucit. Se numea Octavian Muscalu și era, alături de Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în acele vremuri. Relaxat, cu simțul umorului, cu o mentalitate superioară și tolerant atât cât trebuia pentru a face eficient actul didactic,  domnul Buti, cum îl numeau toți, făcea, în fața clasei,  niște demonstrații clare, logice, frumoase. Evident că nu-și punea mintea și mușchii cu noi, cum făceau alte cadre didactice care umblau numai cu bâta în mână.  Muscalu îndeplinea condiția esențială care face dintr-un specialist un profesor foarte bun : transforma cele mai complicate probleme în chestiuni ușor accesibile minții elevilor. Când preda domnul Buti o lecție, matematica devenea brusc simplă, ușoară și plină de poezie. Pot spune că era un profesor fără egal. Din păcate, nu i-a fost dat să mă învețe pe tot parcursul celor patru ani.
La liceu, în schimb, prima oră de matematică a fost un adevărat șoc. Ușa s-a deschis ca scoasă din balamale și peste noi s-a năpustit un bătrân galben la față, sprinten și pus la patru ace. Pe străzile din B. erau niște noroaie atât de groase, încât te puteai îneca în ele, dar matematicianul nostru avea pantofii curați și lustruiți, veritabile oglinzi care ne întorceau mutrele lungite a mirare. A fost o intrare în forță, așa cum făceau apostolii de modă veche. Un contact care să ne intimideze și să ne facă să știm cine este jupânul în clasă. Bâtrânul cu gura încrețită într-un rictus cinic, de neam prost, și-a smuls basca de pe cap și aruncat-o, cu o precizie de baschetbalist, direct în cuierul aflat în celălalt colț al sălii de clasă. Îndemânarea moșului ne-a luat piuitul.
- Băi, toa'și ( tovarăși - n. m. ) ! O să faceți matematica cu mine ! a spus cel căruia îi vom spune, convențional, nea Costică, deși în realitate îi ziceam altfel. Dar tot cu nea înainte.  Cu mine nu merge să spuneți că  Marea Neagră e albastră ! Nu vă ține ! Scoateți caietele și notați ! Ăăăă... la ora de matematică trebuie să fim....două puncte, liniuță de la capăt....cuminți...liniuță...atenți...liniuță...sârguincioși...liniuță...să ne facem temele... ăăă...Mi se pare mie, băiete, sau tu râzi ? s-a încruntat nea Costică.
- Nu, dom profesor, a zis un hâtru, mi-am amintit de ceva.
- Ți-ai amintit de ceva ? Și de ce, mă rog, ți-ai adus aminte ?
- De o prostie, nu pot să vă zic.
- Aha, în timp ce noi facem matematică de înaltă clasă, tu te gândești la prostii. Marș la tablă ca să-ți aduci aminte și de matematica pe care ai învățat-o !
Restul orei se compunea din îmbrânceli, palme, pumni și ghionturi zdravene suportate de elev. În răstimpuri, nea Costică îi trăgea șuturi nefericitului, lovindu-l cu bombeurile pantofilor direct în tibie. Îl mai călca pe picioare cu tocurile pantofilor și le răsucea în așa fel încât să-i zdrobească metatarsienele.
- Unde am rămas ? a întrebat nea Costică satisfăcut, după ce elevul a trecut la locul său, târându-se, de durere, de-a bușilea.
- Două puncte liniuță de la capăt, am sărit eu îndatoritor, iar nea Costică s-a uitat la mine chiorâș, bănuitor.
Dar n-a mai fost vreme de răfuieli : sunase de pauză.
- Atenție ! a urlat nea Costică. Acasă să mai frământați voi problema de pe tablă, apoi citiți următorul capitol și scrieți primele treizeci de probleme !
M-am chinuit toată noaptea să fac problemele.
A două zi, nea Costică a intrat după același ritual și a întrebat :
- Ce zi e astăzi, mă ?
- Marți, a răspuns unul.
- Eee, azi e zi de ascultat ! La tablă, criminalilor !
Și a scos în față patru-cinci inși pe care i-a jucat în picioare toată ora. Dar tot n-am reușit să facem măcar un exercițiu. Fiindcă nici nea Costică n-avea idee cum trebuie să procedăm. Cu zece ani înainte, îl învățase și pe prietenul și colegul meu de catedră, Geo. Pe atunci, mi-a povestit Geo, nea Costică dădea meditații unor fete. Printre elevi era un copil liniștit și silitor, care era mai bun la matematică decât ceilalți. Nea Costică îi purta pică elevului și îi spunea P. Nicolae. Era un lucru obișnuit ca fetele meditate să nu știe nimic. În schimb, P. Nicolae, chiar dacă nu era scos la tablă, ridica mâna și rezolva problema, scoțându-i pe toți din încurcătură. La notare, concluziile lui nea Costică erau clare :
- Fetele s-au străduit la tablă și mai muncesc și suplimentar, așa că o să le punem câte un 10. Iar lui P. Nicolae îi dăm 4, că nu vrea să mai munceacă !
Revenind la vremurile mele, trebuie să spun că mai ridicam mâna și rezolvam câte ceva. Nea Costică mă privea circumspect și mă întreba  :
- Tu ce vrei să te faci, mă ?
- .....
- Ești surd ? Ce vrei să studiezi ?
- Literatura.
- Aha, ești total dezorientat. Păi, în primul rând, trebuie să fii un geniu să iei la facultatea aia. În al doilea rând, află de la mine că o să mori de foame cu literatura ta. Oricum, află de la mine, cine nu gustă din viața de student degeaba trăiește pe pământ !
Au fost singurele lucruri pe care le-am învățat de la nea Costică.
Ne explica limita în matematică, izbindu-se violent cu umărul de tocul ușii.
- Limita e asta, toa'și ! Nu-mi dă voie să trec mai departe ! Uite, asta e !
Și se repezea ca nebunul în ușă, bubuind de credea tot liceul că ne-am apucat să demolăm.
 Abstracțiunile le elucida într-un mod straniu.
- Să zicem că x e Ion și y e Gheorghe. 2x înseamnă de două ori Ion și 3y de trei ori Gheorghe.
Și îi lua pe numiții Ion și Gheorghe și îi scutura și îi învârtea și îi amesteca până ne năucea pe toți !
- Băi, i-am anunțat pe colegi într-o zi, știți că nea Costică a scos o carte ?
- Ești nebun ? Ce carte ? au sărit ceilalți.
- Ion și Gheorghe. Culegere de exerciții și probleme.
Lecția se încheia invariabil cu aceleași cuvinte :
- Pentru acasă mai frământați problema de pe tablă, luați de citit următorul capitol și de scris primele treizeci de probleme.
- Păi, le-am făcut, dom' profesor, mințeam eu, sastisit.
- Atunci făceți-le de la sfârșit către început !
- Le-am făcut și așa, pulsam eu.
- Nu-i nimic, rezolvați-le din cinci în cinci !
Avea informatori și îi teroriza pe cei care își exprimau îndoielile în legătură cu capacitățile sale științifice. În mod neașteptat, de la o vreme am început să fiu răsfățat de nea Costică. Îmi băteam joc de el, dar o făceam într-un mod ironic, lăudându-l.
- Bă, al dracu prost, nea Costică ăsta ! Nimic nu știe, a spus un coleg, oprindu-se lângă banca mea, după o oră de matematică.
Rămăsesem așezat, încercând să-mi adun gândurile, după ce îmi dădusem seama că nu voi învăța niciodată matematică de la nea Costică.
- Ba e foarte deștept, am spus eu în bătaie de joc. N-ai văzut câtă filosofie are în cap ?
Chiar de a doua zi, colegul a început să fie dumicat mărunt, în timp ce mie, dacă ridicam o dată mâna, nea Costică îmi punea 10 ( el care nu dădea note peste 8, dacă nu făceai meditație cu el ! ) și preciza :
- Ăsta nu e un tembel ca voi, ceilalți ! E un element eminent și va ajunge departe ! Este exponentul vostru !
Am întrebat cu voce tare, într-o pauză, dacă știe cineva de ce l-a cuprins pe nea Costică dragostea față de mine. Și atunci s-a apropiat o fată și mi-a mărturisit că e nepoată-sa și că i-a povestit zbirului că îl laud la tot pasul !
Într-un rând s-a îmbolnăvit și câteva săptămâni a venit, în locul lui, o doamnă drăguță, micuță, blondă. Se numea Cornelia Neagu. În prima oră cu noua noastră profesoară am dat teză. Așa era planificată. Am luat, ca de obicei, cea mai mare notă din clasă : un 5 glorios, în condițiile în care nimeni nu depășise nivelul lui 2. A fost singurul 5 din cariera mea de elev.
Cornelia Neagu explica lecția în zece minute și mi se părea că matematica era cea mai frumoasă și cea mai ușoară disciplină. Era fascinație pură. Probabil că dacă aș fi făcut cu ea matematica, aș fi ajuns un alt Grigore Moisil ! Glumesc, desigur. Într-o zi mi-am uitat caietul de teme acasă și, întâmplător, am fost scos la tablă. Fără să stau prea mult timp pe gânduri, am înhățat caietul unui coleg și l-am prezentat ca fiind al meu. Profesoara ne dădea fix două probleme și în ziua următoare ne punea să le rezolvăm la tablă. În paralel, corecta și caietul. Am făcut imediat problemele, numai că lucrasem după o altă metodă decât cea utilizată de proprietarul caietului.
- Să vedeți că-l prinde pe Gigi cu cioara vopsită, și-au dat cu părerea cei din bănci.
Cornelia Neagu a terminat de examinat tema și și-a aruncat ochii pe tablă.
- Se vede că știi matematică, a zis ea. Poți să lucrezi problemele după metode variate. Zece, mulțumesc !
Am făcut umanul și din clasa a XI-a n-am mai dat ochii cu nea Costică.
Voi încheia cu două scene petrecute mulți ani mai târziu, cum ar spune Marquez.
Fostul elev P. Nicolae, devenit între timp un profesor de matematică foarte apreciat, l-a văzut la o coadă, în București, pe bătrânul dascăl nea Costică, ieșit la pensie și dornic să apuce niște adidași, cum li se spunea picioarelor de porc. P. Nicolae s-a apropiat de moșneag plin de respect și l-a salutat, înclinându-se până la pământ.
- Salut, a răspuns cu acreală nea Costică, întorcând capul în altă direcție.
- Dom' profesor, nu știu dacă mă recunoașteți, dar eu..
- Nu te cunosc, i-a tăiat-o, scurt, boșorogul.
-...dar eu sunt un fost elev de-al dumneavoastră...
- Și ? Ce e cu asta ? Vrei să-ți dau ceva ? Vax albina !
- Nu, nu, vreau să vă spun că datorită faptului că ați fost un profesor extraordinar și m-ați învățat matematică, am ajuns și eu profesor de aceeași materie !
- Rahat cu apă rece ! a zis băboiul didactic. Ce mare brânză e că ai ajuns și  tu profesor ? Ehe, unii dintre elevii mei au ajuns și inspectori, să știi !
Și i-a întors spatele discipolului său.
Prin 92 am văzut la tv o scenă care m-a făcut să tresar. Un bătrân, în care am recunoscut pe nea Costică, bestecăia din mâini și se agita pe o arătură. Era autorul unei invenții nemaiauzite, spunea reporterul. Desființase gardul dintre gradina sa și gospodăria  fratelui său, iar în spațiul respectiv putea să mai cultive două rânduri de ardei ! Epocală contribuție la dezvoltarea legumiculturii !
Mare om a fost nea Costică, Dumnezeu să-l ierte !  Dar eu, un prost incurabil, n-am reușit să învăț niciun pic de matematică de la el.

P.S. Același personaj apare în articolul Cu tristețe, despre mandalaci.