A optsprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

Cărarea pierdută

De obicei uitata si neglijata, victoria launtricaa fost intotdeauna aspiratia cea mai nobila si triumful cel mai inalt. Reinhold Messner (n. 1944)este considerat cel mai mare explorator si catarator montan al tuturor timpurilor.Printre performantele sale unice in ascensiune se numara urcarea solitara a muntelui Everest fara masca de oxigen si escaladarea, in premiera mondiala, a tuturor celor 14 varfuri de peste 8.000 m.Am putea crede ca mandria si sensul vietii sale au fost aceste fenomenale performante. Dar iata ce ne spune acest om de exceptie: "Eu escaladez muntele dinlauntrul meu. Inteleg din ce in ce mai bine cat de limitat sunt. Ca fiinte omenesti, avem probleme, avem temeri. Nu caut sa cuceresc piscuri, ci sa dobandesc cat mai multe cunostinte despre temerile si sperantele mele, precum si despre natura fiintei omenesti."

Urmarind ceea ce se intampla in lumea noastra si modul in care fiecare pas inainte al civilizatiei pe care am construit-o striveste sau sparge ceva, se pare ca urmatoarea mare frontieraa omenirii nu este spatiul cosmic, ci spatiul din interiorul nostru.Refuzam adesea sa observam ca, in fiecare zi si cu fiecare lucru pe care il facem, cultivam partea luminoasa sau, deseori, partea intunecata din noi.Daca vom cauta, vom gasi multe exemple frapante, care ne minuneaza si ne arata resursele nemarginite ale universului nostru interior. Pentru o prezentare intr-un spatiu cat mai restrans, am ales unul singur – cazulmedicului Richard Moss. Intr-una dintre cartile sale (Fluturele negru), ne face cunoscute doua momente care merita toata atentia.Sa urmarim, mai intai, experienta iluminatorie care i-a schimbat viata:

"O lumina vie cuprindea totul, iar eu am inceput sa ma dizolv in lumea din jur. Eu si lumea din afara eram aproape imposibil de diferentiat, dar nu chiar contopiti. Totul avea semnificatie: pozitia pietrelor pe drum, zgomotul tevilor de apa din baie, toate pareau sa comunice cu mine. Nu ca as fi putut descifra comunicarea sau ca vocile ar fi avut un mesaj pentru mine; era mai degraba faptul ca toate lucrurile erau legate intre ele; toate aveau sens, dar nu din punct de vedere rational, ci pentru ca faceau parte dintr-un lucru viu. Intreaga creatie era o singura constiinta. Il slaveam pe Dumnezeu in pavajul drumului, in cosurile de gunoi, in iarba si in copaci.

Un dupa alta, iluziile vietii mele mi s-au perindat prin fata si am vazut ca pana si cea mai nobila dintre ele, cariera medicala si munca de vindecator si profesor, era fundamental egoista, cu scopul de construire a sinelui. Aveam nevoie sa aiba cineva nevoie de mine. In mod inconstient, aveam nevoie ca altii sa fie bolnavi, pentru a-mi sustine identitatea mea de medic si vindecator. Pe scurt, tot ce traiam eu, era o continua consolidare a sinelui: starile de spirit, fanteziile, sperantele si temerile, toata munca mea si in special cautarea unei noi constiinte mai inalte, toate acestea erau forme ale iubirii de sine. Cel mai greu a fost sa inteleg ca nu am iubit niciodata un om pentru el insusi. Ca narcisismul nu este simpla vanitate, este vocea eului care se felicita subtil pe sine, esenta divizarii, a constiintei subiect-obiect. Privim in oglinda vietii si nu ne vedem decat pe noi insine.

In prima faza a deschiderii am avut parte de foarte mult disconfort fizic si de o senzatie psihica de perturbare si confuzie.

Intentia, oricat de nobila sau de inspirata, este intotdeauna dictata de eu, reflectand o dorinta. Ea creeaza o tensiune, imparte realitatea in poli, pozitiv si negativ, si il neaga in ultima instanta pe Dumnezeu ca perfectiune. Cand intelegem asta avem de-a face cu un paradox profund, care ne poate crea senzatia ca suntem complet inutili si lipsiti de speranta sau motivatie, si totusi suntem mai aprope ca oricand de un nou potential al constiintei. E un moment dificil si periculos, o noapte intunecata.  In acest punct, intentia face loc consacrarii, adica slujirii lui Dumnezeu. Intreaga existenta devine venerare.

La inceput am crezut ca iubirea neconditionata este ceva ce ar trebui sa facem cu totii. Dar era doar o culme a egoismului si o greseala obisnuita a miscarii New Age. Iubirea neconditionata este un principiu aflat la baza organizarii Universului, o intelegere care se produce in momentul realizarii. In dimensiunea caracterizata de spatiu, timp si cauzalitate, iubirea neconditionata nu exista.Recunoscandu-mi egoismul si interesul personal in raport cu acest standard, am descoperit ca incep sa ma eliberez din ce in ce mai mult de atitudinea egocentrica. Imi observam intentia de a face bine, nevoia de recunoastere, presupunerile pe care le faceam cu privire la motivele si implicarea mea. Era o constiinta de sine dureroasa, dar nu m-am lasat oprit de nimic. Aceasta a devenit un exercitiu de constienta. Am inceput sa-mi dau seama ca nu stiu nimic, toate erau doar ganduri. Ca urmare, puteam face un singur lucru: sa-mi pastrez constiinta treaza. Ramaneam cu constiinta treaza si in acelasi timp aveam increderea ca se petrece ceva dincolo de mine, ceva mult mai pur. Astfel a inceput intuitia mea profunda a Divinitatii. Confruntat cu aceste iluzii, am ramas cu o senzatie de gol si de intuneric. Am devenit cumplit de introvertit, pe muchia a ceea ce parea a fi cea mai adanca suferinta. Ea a  trezit la viata o energie mai inalta. Cateva saptamani mai tarziu a avut loc desteptarea, si atunci am cunoscut direct, pentru prima data, iubirea neconditionata."

        In urma acestei experiente, munca de vindecator a medicului Richard Moss va continua intr-un alt mod, la alt nivel de intelegere si de conectare cu pacientii. Fenomenele subtile si surprizele magice faceau parte integranta din noua viata.Am ales un exemplu, pe care l-am putea numi Miracolul Laurei:

"Era a doua zi a conferintei. Laura canta de cateva ore un imn din copilarie, repetandu-l la nesfarsit. Dintr-o data, felul in care canta s-a schimbat. Laura se simtea ca si cum  ar fi incetat sa mai cante. Ea era cantecul. S-a trezit ridicata in picioare, cu bratele inaltate spre cer si cu capul arcuit pe spate. Mainile nu i se terminau la varful degetelor, ci se prelungeau in aer, in cer. Aerul si cerul erau vii, iar ea se contopise cu ele. Pamantul, picioarele, corpul, bratele, cerul, cantecul, cantareata – toate erau o singura fiinta vie. Laura nu se gandea la ceea ce se intampla, ci s-a lasat pur si simplu absorbita. Fiinta ei era totuna cu experienta pe care o traia.A doua zi, cancerul ei la ficat, aflat in faza finala, disparuse. Metastaza intestinala de marimea unui grepfrut, pe care o sustinea cu mana, disparuse. Trei zile mai tarziu, si-a dat seama ca, pentru prima oara in 38 de ani, nu si-a facut injectia cu insulina. In saptamana urmatoare, toate complicatiile secundare ale diabetului si cancerului de care suferea – insuficienta renala, lichid la plamani, tumori la nivelul nodulilor limfatici, orbirea partiala, absenta oricarei senzatii la nivelul mainilor si picioarelor, dependenta la analgezice – au disparut. Chiar si cele cateva degete de la picioare, fracturate recent, s-au vindecat complet in cateva zile. Dupa cateva luni, la vizita de rutina la oftalmolog, a aflat ca retina ei, mai inainte dezlipita, se refacuse complet.

Laura era stralucitoare; din corpul ei se revarsa o prezenta palpabila, aidoma unei flacari delicate, si intreaga perceptie asupra vietii i se transformase radical. Avea 5o de ani, dar arata aproape ca o adolescenta.  Am comparat o fotografie facuta cu trei zile inainte de conferinta cu una facuta imediat dupa experienta. Era aproape imposibil sa-ti dai seama ca in ambele fotografii era aceeasi persoana. Cand a venit la conferinta, invitata de medicul ei, a sperat ca va gasi putina energie ca sa poata muri. Ce se intamplase, de fapt? Pentru putin timp s-a simtit constiinta pura si aceasta intelegere a transformat-o. O schimbare radicala apare numai in momentele in care ne percepem identitatea perfecta, aceea de constiinta.Transformarea a continuat sa se desfasoare, dincolo de grijile fizice. Se trezea plangand ore intregi, fara un motiv aparent. Simtea “vantul” curentului spiritual sufland prin ea. Luni de zile i-a fost greu sa faca activitati care cereau planificare sau concentrare. In primele cateva saptamani, corpul ei a inceput sa se curete, printr-o diaree oribil mirositoare si usoare crampe intestinale.Multi oameni erau dispusi sa creada ca vindecarea ei era posibila, dar nu puteau admite ca asta se intamplase intr-un cadru spiritual netraditional. Unii credeau ca de vreme ce Isus nu fusese invocat, vindecarea ei era opera diavolului. Medicii au asteptat si asteapta si acum revenirea bolii, incat “realitatea” lor sa poata ramane neamenintata si neschimbata.

Dar cine fusese Laura inainte? Era implicata intr-o cariera orientata catre servicii si afunsese chiar in varf. Timp de cativa ani, a fost presedinta unuia dintre cele mai mari sindicate din tara si fusese votata de doua ori femeia cea mai remarcabila a anului in domeniul ei. Viata ei era plina de provocari si o traia cu intensitate. Cancerul aparuse tocmai in aceasta centrala energetica. A fortat-o sa capituleze, s-a pensionat si s-a intors la locul copilariei ei, impacata cu gandul mortii.

Dar dupa?Laura si sotul ei si-au vandut casa si au dat o buna parte din lucrurile pe care le posedau. Au cumparat o rulota, ca sa poata calatori. Pensiile lor le ajungeau daca traiau simplu. Ea spunea: 'Cand viata e atat de plina de vitalitate, cine mai are nevoie de toate lucrurile astea?' Viata lor a devenit o miscare continua din loc in loc, cu poapasuri de luni de zile, pentru a-si oferi serviciile oriunde era posibil."

Parerile sunt printre putinele lucruri de care nu ducem lipsa, dar daca as fi intrebat ce cred despre cele doua exemple, as spune ca le vad doar ca o scurta privire pe sub suprafata lucrurilor, doua momente in care fiinta si-a regasit cararea pierduta, recunoscandu-si fiintarea.Cautand explicatii erudite, ca sa ne simtim mai destepti, vom sustine si vom ranforsa iluzia mintii analitice. Dupa 100 de analize, inca vom mai analiza. Ne va lua tot restul vietii si nu se va schimba nimic calitativ.Daca as fi intrebat si despre aspiratia oamenilor catre aceste realizari, as spune ceva si mai putin agreabil: Oamenii doresc sa se trezeasca, dar vor versiunea lor de trezire. Doresc, de fapt, sa fie fericiti in starea lor de vis.

O parere mai transanta ne-a ramas de la Anthony de Mello (1931 - 1987), un preot indian iezuit, care a vazut mult mai departe decat traditia si limitele propriei religii –  motiv pentru careVaticanuli-a cenzurat sau interzis scrierile. Cartile publicate, seminariile si cursurile sale au fost, insa, cunoscute si apreciate peste tot în lume. Iata cum isi incheie prima expunere (Trezirea) din celebra sa carte,Constienta. Capcanele si sansele realitatii: "Cei mai multi oameni iti spun ca vor sa treaca de gradinita – dar sa nu-i crezi. Nu-i crede! Tot ce vor de la tine este sa le repari jucariile sticate. 'Da-mi inapoi sotia. Da-mi inapoi slujba. Da-mi inapoi banii. Da-mi inapoi reputatia mea, succesul meu.' Asta este ce vor ei; vor alte jucarii in locul celor vechi."