Echipa care pierdea cel mai frumos sau fotbalul ca un concert din muzică de Bach

E Arsenal Londra.
Aș sta la nesfârșit și aș urmări pe Arsenal cum joacă fotbal cu Barcelona. Pasele curg, preluările sunt impecabile, șuturile au ceva din iluminările marilor mistici. Se joacă după o partitură. E o Fantezie de Bach, o tentativă a omului de a se apropia de ceruri, fără aripi și fără intermediari.
Arsenal joacă precum Barcelona, dar pierde totul : jucători, competiții interne și externe, suporteri. Rămâne numai antrenorul Wenger, blestemat să joace un fotbal celest, fără genii ca Messi sau Neymar. Sunt fascinat să-i urmăresc pe londonezi pierzând, în loc să mă uit la meciurile în care triumfă Atletico Madrid. Wenger și Simeone sunt din lumi diferite. Dar numai unul dintre ei consideră că fotbalul este o artă.

P.S. Tragerea la sorți în principala competiție europeană de fotbal m-a dezamăgit. Barcelona a căzut cu Atletico. Firesc ar fi fost ca Barcelona să joace cu Manchester City sau cu Paris Saint-Germain. Normal ar fi fost un meci Real-Atletico.  Ultimele două echipe fac parte din familia care îl revendică și pe Mourinho. Dar s-ar părea că, în această ediție, zeii i-au pus mâna pe cap lui Ronaldo. Și, fiindcă veni vorba, nu-mi explic un fenomen legat de portughez : pe teren propriu înscrie câte trei-patru goluri - are patru perechi de aripi la fiecare picior -, dar în deplasare nu poate, de cele mai multe ori, să facă nici măcar o preluare corectă a mingii. Să aibă el, la Madrid, un vestiar... descântat?

Messi și englezii sau despre adevăratul fotbal

         Arsenal a avut șansa sa în fața Barcelonei, dar jucătorii londonezi nu sunt suficient de maturi, n-au destul curaj, iar atacanților de pe Emirates le lipsește cu desăvârșire inspirația. A triumfat din nou micuțul Messi, care duce greul la catalani, în condițiile în care Neymar și Suarez sunt geniali, dar inconstanți. Oricum, englezii au încercat să-l oprească pe Messi prin mijloacele fotbalului adevărat, nu prin cotonogeli de maidan, așa cum au făcut elevii unui alt argentinian, Simeone, care își face neamul de râs. Tunarii n-au învins, însă și-au apărat șansele cu onoare. În Anglia există cultura nobilă a fotbalului : fairplayul și spectacolul au prioritate. Cred că au fost vreo douăzeci de faulturi în tot meciul, dar eu n-am văzut decât două-trei. După ultimul fluier al arbitrului, de pe teren au ieșit, cu fruntea sus, două formații învingătoare. Calde felicitări englezilor, pentru că au lăsat să strălucească ce este mai frumos în sportul inventat chiar de ei.

P.S. 1. Mutu nu face mare brânză la Târgu-Mureș, dar mănâncă rahat, după cum i-i feliușagul, pe seama fostului său antrenor, Grigoraș. Acesta din urmă i-ar fi spus, la antrenamente, ”Mutulică”, geniului din damigeană. Dumnezeule mare, cum să-l jignești pe Marele Mutu, pe Domnul Mutu, cu un asemenea apelativ? A fost o greșeală de neiertat și conducerea clubului l-a demis pe antrenor, întru slava lui Mutu.
       2. O știre de presă sună definitoriu pentru mentalitatea de cerșetori pe care o au unii jucători : ” În ultimul meci din campionatul Spaniei, Cristiano Ronaldo a marcat un gol din ofsaid și a ratat un penalty.” Informația ar fi putut fi completată :” La cererile insistente ale lui Ronaldo, arbitrul a vrut să echivaleze cu gol lovitura de pedeapsă irosită, însă Zidane a intrat pe teren și s-a opus vehement, spre marea supărare a portughezului.”