Messi și englezii sau despre adevăratul fotbal

         Arsenal a avut șansa sa în fața Barcelonei, dar jucătorii londonezi nu sunt suficient de maturi, n-au destul curaj, iar atacanților de pe Emirates le lipsește cu desăvârșire inspirația. A triumfat din nou micuțul Messi, care duce greul la catalani, în condițiile în care Neymar și Suarez sunt geniali, dar inconstanți. Oricum, englezii au încercat să-l oprească pe Messi prin mijloacele fotbalului adevărat, nu prin cotonogeli de maidan, așa cum au făcut elevii unui alt argentinian, Simeone, care își face neamul de râs. Tunarii n-au învins, însă și-au apărat șansele cu onoare. În Anglia există cultura nobilă a fotbalului : fairplayul și spectacolul au prioritate. Cred că au fost vreo douăzeci de faulturi în tot meciul, dar eu n-am văzut decât două-trei. După ultimul fluier al arbitrului, de pe teren au ieșit, cu fruntea sus, două formații învingătoare. Calde felicitări englezilor, pentru că au lăsat să strălucească ce este mai frumos în sportul inventat chiar de ei.

P.S. 1. Mutu nu face mare brânză la Târgu-Mureș, dar mănâncă rahat, după cum i-i feliușagul, pe seama fostului său antrenor, Grigoraș. Acesta din urmă i-ar fi spus, la antrenamente, ”Mutulică”, geniului din damigeană. Dumnezeule mare, cum să-l jignești pe Marele Mutu, pe Domnul Mutu, cu un asemenea apelativ? A fost o greșeală de neiertat și conducerea clubului l-a demis pe antrenor, întru slava lui Mutu.
       2. O știre de presă sună definitoriu pentru mentalitatea de cerșetori pe care o au unii jucători : ” În ultimul meci din campionatul Spaniei, Cristiano Ronaldo a marcat un gol din ofsaid și a ratat un penalty.” Informația ar fi putut fi completată :” La cererile insistente ale lui Ronaldo, arbitrul a vrut să echivaleze cu gol lovitura de pedeapsă irosită, însă Zidane a intrat pe teren și s-a opus vehement, spre marea supărare a portughezului.”

Ce au în comun Ronaldo și Mutu?

    Aparent, Ronaldo și Mutu sunt două personalități total diferite. Primul se antrenează constant și a ajuns să ia de trei ori Balonul de Aur. Al doilea colindă prin cârciumi ( chestie benefică pentru cine caută eliberarea de monștrii metafizici, dar nesănătoasă pentru un sportiv de performanță) și se lasă periodic de meserie. Să nu uităm că dacă Mutu ar fi continuat, la Chelsea, cum începuse, ar fi ajuns să ia și el Balonul de Aur, înaintea ucraineanului Șevcenko.
   Dar cei doi au în comun mai multe decât bănuiam. Amândoi aleargă după fuste, ceasuri și automobile de lux, să umple parcă un gol lăuntric. L-am văzut și pe Ronaldo urinând între două mașini, la ușa unui restaurant. Portughezul e lipsit de faiplay. Simulează faulturi și înscrie din loviturile de pedeapsă obținute, bucurându-se nevoie mare. Îmi aduc aminte că și Mutu, într-un meci, în loc să dea mingea adversarilor de la Steaua ( cum era firesc), a urmărit mingea, vrând să dea gol și a obținut un penalty. Cel mai mult însă cei doi seamănă la atitudinea pe care o au față de colegi și de adversari. O aroganță urât mirositoare încearcă să ascundă un complex descurajant ca o peșteră inundată. Primul se crede cel mai tare jucător din istorie, al doilea se vede peste Hagi, în clasamentul golgheterilor all times ai naționalei de fotbal. Dovada supremă că n-au respect pentru ei înșiși și pentru ceilalți este că ambii au încercat să le dea propriilor antrenori mingea printre picioare. Lui Mutu, care se mișcă precum un dulap, i-a reușit șmecheria și poate să stea mulțumit și beat câțiva ani de acum încolo. Ronaldo a dat greș în tentativa de a-l umili pe Zidane, o legendă în viață. De la un punct încolo, nerușinarea, prostia și răutatea se amestecă și se confundă. Când îi văd pe cei doi, am același sentiment pe care îl încercam când îl vedeam pe Dolănescu îmbrăcat în costum popular, cu chimirul vopsit în culorile drapelului românesc. Oricât de bogați ar ajunge acești oameni, sărăcia interioară îi dă de gol.

P. S. Dacă la naționala de fotbal ne e nădejdea în alde Marica, Rusescu, Stancu sau Mutu, putem să ne vindem de pe acum televizoarele și să ne vedem de ale noastre.

Clica lui Mitică

Mă amuzam copios când Mircea Sandu explica declinul fotbalului nostru prin factorii sociali şi economici din România.
Dar nu e de râs. E de plâns. Echipele româneşti au ajuns cerşetoare la uşa Europei. Vasluiul, care îmi place cum joacă, nu mai e aceeaşi mâncare de peşte după plecarea lui Wesley. Băieţii lui Porumboiu au pierdut campionatul intern într-un mod mai mult discutabil. Steaua are cel mai bun lot, dar atâta vreme cât la cârmă va fi Gigi, nu vom vedea o echipă mare în Ghencea. Sigur, lituanienii din ultima confruntare n-au contat, dar în faţa unui team serios, turma lui Gigi se va poticni. Am mai spus şi cu alt prilej că trebuie să fii inconştient ca să te angajezi, ca jucător ori ca antrenor, la târla lui Becali. Omul se lăfăie în faţa microfoanelor şi debitează enormităţi de dimineaţă până seara, în admiraţia unor idioţi.
- Ieri aţi spus altceva, a zis un reporter, întrerupându-i trăncăneala icnită.
- Şi ce dacă am spus, bă, altceva ? Ce dacă ? Aci zic ceva şi mâine pot să zic taman invers, na ! Eu pot să zic orice şi a doua zi spun altceva ! Care e problema ?
El avea dreptate. Nu e în regulă însă că ziariştii se îngrămădesc la uşa lui, sorbindu-i cuvintele de pe buze, de parcă dementul ar fi Petrache Lupu în persoană.
E clar că Liga şi Federaţia sunt un fel de stat în stat care n-are altă menire decât aceea de a le umple buzunarele şefilor Sandu şi Mitică. Ce fotbal ? Ce rezultate ? Nu vedeţi că ţăranii mor de foame ? Şi Mitică bagă în buzunar zeci de mii de euro, deschide noi restaurante şi dă sentinţe şi prevesteşte minuni, rotind ochii ca un oligofren, spre entuziasmul aceloraşi dobitoci. Campionatul intern ? Asta e o treabă care se lasă cu licitaţie. Participă şi arbitrii ! Un fotbalist de valoare are şapte-opt ani de activitate la vârf, iar nenorociţii ăştia au distrus cel puţin trei generaţii de sportivi. Am avut, la un moment dat, jucători de top cu care puteam juca la Mondiale. Dar să-l aduci pe Piţurcă la cârma naţionalei, după ce abia scăpaseşi de el, cu ameninţări şi despăgubiri grele, e gestul unei găşti care numai binele fotbalului românesc nu-l doreşte. Ce, mai există vreun tehnician român demn de încredere ? Mircea Lucescu nu vrea să vină, iar despre Dan Petrescu, Grigoraş, Rednic sau Andone n-am auzit şi nu ştim nimic.  Lasă că îl aducem pe Piţi şi să vezi la ăsta selecţie ! Ani în şir, barbugiul a fost scos de Mutu, prin goluri şi pase decisive. Acum nu se mai poate ridica nici argeşeanul.  Nu-i nimic, Piţi are simpatii. Îl aduce, ca salvator, pe Bănel care nu ştie să centreze şi n-ar avea loc nici la Steaua. Ori pe Marica, ori pe Codrea.
Am lăsat la sfârşit pe Dinamo, echipa mea de suflet, o grupare distrusă sistematic de acţionari. Badea nu poate ieşi dintr-o sticlă de foarte multă vreme, iar Borcea şi-a făcut de cap, vânzând orice jucător care a reuşit o pasă bună ori un dribling şi repatriind pensionari care nici să fugă nu mai pot. Oameni de perspectivă ? Aproape zero. Atât de lăudatul Ţucudean e un vârf de mâna a treia, greoi şi imobil, un fel de dulap de care se izbeşte mingea. Şi uite că l-am jugnit pe Doru Popescu-Dulap, care era, pe vremuri, foarte eficient în gura porţii !
Singur, Cătălin Munteanu mai joacă fotbal. Dar cu o floare, şi aia ofilită, nu se mai face performanţă.