Timpul, un hamac în ceață

Simt că am trăit milioane de ani.
Numai cărțile de istorie m-au făcut să tec neschimbat prin vreo patruzeci de milenii. Și am trăit cu toată ființa mea fiecare clipă, bătălie, trădare, revoluție sau poveste de dragoste.
În cimitir am petrecut vreo cinci mii de ani lungi și fericiți, citind pe unul și pe altul. Cehov mi-a luat vreo trei veacuri. Faulkner, cinci. Gogol și Dostoievski, cam tot atât. Iar Thomas Mann, peste o mie. Ăsta a avut la dispoziție o eternitate. Putea să mai vândă și altora câteva secole.
Am câștigat zeci de ani cu Mark Twain și Constantin Chiriță, într-o poiana cu flori de lavandă și cu mulți fluturi.
De mult timp observasem că timpul se scurge altfel pentru mine decât pentru prietenii mei. Vacanțele de vară erau fără sfârșit. Dacă începeam în socialism, terminam în Antichitate. Cele de iarnă erau niște zile polare, iradiind răbdarea lui Dumnezeu. Plecam dimineața de acasă și mă întorceam peste patru ani, într-o sâmbătă albită de ninsori viscolite.
De aceea n-am fost surprins când un coleg de școală pe care nu-l văzusem de trei decenii și jumătate m-a oprit la Piața Gorjului și m-a întrebat ce mai fac. Pe el l-am recunoscut numai după voce.
Prin clasa a șasea, o profesoară mai fâșneață, care ne privea ca pe niște curiozități zoologice, ne-a întrebat cam cât timp ne iau cele trei mese zilnice. Mi-a venit rândul, m-am ridicat în picioare, mi-am dres vocea și am spus :
- Două ore micul dejun, trei prânzul și patru ceasuri și jumătate cina.
Se uitau toți ca nebunii la mine.
Acum se apropie amurgul și mă mișc parcă în ritmul propozițiilor unui text de Dino Buzzati. Cineva trece și mă salută.
- Bună seara, îmi zice.
- Bună ziua, îi răspund.