Uniforme de general și teoria laptelui de pasăre

  L-am evocat pe profesorul meu de matematică din liceu în mai multe articole, printre care De ce nu am învățat matematică și Cu tristețe, despre mandalaci.  Dumnezeu a fost bun cu torționarul ăla care a trăit aproape suta de ani, sănătos și mulțumit de sine. N-am fost în generația care a prins teoria laptelui de pasăre ( sunt oameni mai în vârstă decât mine cu un deceniu ), nici în aceea care și-a însușit memorabila expresie ”Vax albina!” ( cei din care face parte actuala directoare a liceului din Bolintin-Vale, Mihaela Enache). În ce consta sistemul filosofic al laptelui de pasăre? Simplu : în a oferi cuiva tot ce e posibil, tot ce se poate visa. ”Măi, to'a'și (tovarăși - n. m)! Eu vă pot preda vouă orice! Sunt cel mai bun profesor de matematică! Dacă vreți, vă dau și lapte de pasăre!”
Unde voiam să ajung? Că, astăzi, cetățenii care au acces la laptele de pasăre sunt la nivelul intelectual al Elenei Ceaușescu. Sunt oameni cu mai multe doctorate care nu stăpânesc noțiuni de gimnaziu. Cum zicea Tovarășa? ”Trece codoiul ăla acolo!” Sunt unul dintre admiratorii jocului lui Ilie Năstase. A fost, toată cariera sa, numai inspirație. Un vis. Dar omul n-are nimic în cap și, vorba lui Țiriac, n-a muncit o zi într-o viață de om. E un fel de țață cu două clase, care se/ne pune în situații jenante. Una dintre păsăricile sale este să apară în uniformă de general. El, care n-a făcut nici armata! Comuniștii aveau simțul măsurii și îl făcuseră locotenent, pentru a-l putea plăti corespunzător. Acum e general! Și câți generali de felul ăsta n-avem! Ilie apărut la Wimbledon echipat în felul ăsta și a stârnit râsul unei lumi întregi. Dacă, Doamne ferește, am intra în război și i-am trimite pe acești generali pe prima linie a frontului? Ce s-ar întâmpla? Ar renunța toți la gradele cu pricina și ar lua-o la goană? ( Și fiindcă veni vorba, știați că dintre toți corifeii armatei române, Antonescu a fost cel mai slab pregătit? A luat cu opinteli sau cu pile până și gradul de maior. În 1907 a împușcat cu mâna lui zeci de țărani amărâți. Dar a ajuns mareșal!) Uniforma de general a devenit semnul cel mai clar al bătăii de joc care e promovarea pe scara socială românească. Nulitățile sunt mari demnitari în vreme ce poetul Emil Brumaru risca să mănânce bătaie de la portarul spitalului în care era internat ( ca în Salonul nr.6 de Cehov! ), când se ducea să-și cumpere eugenii de la un chioșc aflat în apropiere. ( Sigur, Năstase a mai făcut gafe, dar sunt omenești, scuzabile, izvorâte dintr-o insuficientă educație. A îngenuncheat în fața lui Federer, Nadal și Djokovic, însă scena s-a desfășurat într-un cerc civilizat și relaxat, printre oameni trecuți prin lume și momentul n-a avut răsunetul ridicol la care ne așteptam.)
Uniforma are mai multe funcții.
Cea de polițist indică o autoritate publică, pusă în slujba legii și a cetățeanului.
Reverenda subliniază misiunea preotului, care e aceea de a promova bunătatea, iertarea, toleranța și credința în Dumnezeu.
Uniformele elevilor și ale soldaților arată, ca și altele, că persoanele respective fac parte din instituții ale căror reguli trebuie să le respecte.
Pușcăriașii poartă uniforme care le anulează personalitatea și sugerează lipsa libertății.
Propun ca parlamentarii și membrii guvernului să poarte și ei, în mod obligatoriu, uniforme și să meargă pe jos, încolonați, către locul unde muncesc. O uniformă de împărat, dacă există așa ceva, ar trebui să poarte Gigi Becali. Însemnele regale sunt potrivite pentru Hagi, Guță și Adi Minune. Uniforme de scandalagii ar trebui să aibă Reghecampf, Mihai Stoica și alții.
Iar noi să purtăm uniforme de adormiți, inscripționate vizibil, să se vadă că suntem o națiune de neisprăviți care cască gura la nulitățile care se joacă, pe bani mulți, de-a shogunii și idioții.

P.S. Pe vremuri, Traian T. Coșovei făcea furori când venea la Cenaclul de Luni îmbrăcat într-o uniformă de general interbelic. Era un gest excentric, cu toate că Traian era un General al Poeziei, dar el nu era plătit ca general al armatei române, ci era urmărit, ca noi toți, de agie.

Poemul ca supremă formă literară

     * După o perioadă de muncă intensă, vreau să mă relaxez și deschid un roman polițist. Nu mi se pare bun. Iau altul. E scris de un nordic, e elogiat și are aproape șapte sute de pagini. Începe mediocru și continuă cu zeci de pagini slabe. Apă de ploaie. Revin la primul, apoi pun mâna pe un volum cu povestiri de Cehov. Mare greșeală! După Talent, o schiță bună, despre ratare, în spiritul autorului, citesc Trântorii, unul dintre cele mai crude texte care s-au scris vreodată. Cam ca schița Calul a lui Marin Preda. Culmea e că nu-mi era cunoscut, fiindcă nu l-aș fi recitit în ruptul capului. Un târgoveț bătrân și sărăcit nu prea are ce să le dea celor două animale prăpădite ale sale, un cal și o cățelușă, care rabdă de foame în ograda sa. Le ceartă, le face morală o jumătate de oră, apoi le dă afară din curte. Bietele ființe stau la poartă, cu ochii triști. Bătrânul se duce după ceai, bea votcă și, la sfatul unui amic, pleacă la o nepoată, să capete mâncare. După o vreme constată că murgul său și cățelușa se țin după el. Își amintește de sfatul aceluiași tovarăș și duce animalele la hingherul Ignat. Acesta leagă căluțul de un stâlp, îl lovește în cap și animalul se prăbușește. Cățelușa îi sare în ajutor și este omorâtă cu aceeași cruzime. Amețit, bătrânul încearcă un confuz sentiment de milă. Îngrozitor! Sunt șocat, sunt bulversat. Mă gândesc serios să nu mai caut în Cehov un refugiu moral.
     Cehov exprimă totdeauna adevăruri fundamentale despre om. Dacă în ideea de omenesc intră cruzimea față de animale, refuz să recunosc superioritatea omului printre celelalte viețuitoare. În zonele rurale, oamenii ucid pisici, câini, vite, tot ce suflă, ca și când ar rupe vreascuri sau ar cosi iarba. După cum arată învățatul Walter-Jorg Langbein, animalele au suflet și omul trebuie să la trateze ca atare. Multe pasaje sunt traduse greșit în Biblie, dar Langbein, cunoscător de sanscrită, ebraică, aramaică, elină, latină etc., traduce corect : ” Și fiecărui animal sălbatic viu de pe pământ și fiecărui animal zburător din ceruri și tuturor celor care se târăsc, în care se află un suflet viu, le-am dat ca mâncare toate plantele verzi.” (Facerea, cap. 1, versetul 30) Sunt cuvintele lui Dumnezeu.
* În ultimele săptămâni m-am luptat, în calitate de cititor, cu mii de pagini ale unor romane reușite. Totuși, impresia de ansamblu este că se face multă risipă de cuvinte, în condițiile în care ideile ar putea fi exprimate mai concentrat, mai bine și la un nivel literar superior, în texte scurte, puternice. În China medievală, cei care doreau să avanseze în ierarhia socială dădeau examen în fața unui consiliu de înțelepți incoruptibili. Aspiranții care promovau deveneau mai bogați și puteau ocupa funcții de răspundere. Era exclus ca niște proști să ajungă să-i văcărească pe oamenii de valoare. Fiecare examen se încheia cu un poem compus de candidat. Cu alte cuvinte, poemul era esența înțelepciunii și valorii unui om. Am spus-o în repetate rânduri : adevărații stăpâni ai unei limbi sunt poeții. Ion Gheorghe a compus un roman în versuri, Pâine și sare. Marin Sorescu a scris o mică epopee, La lilieci, care e deopotrivă lirică și epică. Mircea Cărtărescu a promovat poemul ca imago mundi.  Mai mult, poeții ar putea scrie, în opinia mea, cele mai reușite proze. Ce sunt marile romane ale umanității decât niște poeme epice, niște simfonii ale umanului, copleșitoare prin frumusețe și prin adevărurile revelate? Război și pace, Idiotul, Demonii, Orbirea, La răsărit de Eden, Deșertul tătarilor, Maestrul și Margareta, Conjurația imbecililor, Iosif și frații săi, Ora de germană, Relatare despre regele David, Foamea,, Rodul pământului, Cartea de la Metopolis, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Groapa, Suflete moarte, Bouvard și Pecuchet, Ghepardul : ample, uluitoare poeme.  Gogol a înțeles de la început fenomenul și și-a subintitulat capodopera ”poem epic”. Și nu întâmplător Graham Greene a scris cândva : ” Domnișoara Mc Cullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D. H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru că nu are niciun mesaj.”  Sensibilitate poetică autentică! Incomparabilă intuiție!

P.S. Urmează partea cea mai dificilă : să găsim poemului o definiție cuprinzătoare, care să transcendă noțiunile de liric și epic. O vom face cât mai curând.

Din Rusia, cu dragoste. Tot despre prietenie

       Pentru mine, rusul, așa cum apare el în operele lui Dostoievski, Tolstoi și Cehov, este tipul uman cel mai evoluat din punct de vedere afectiv. Într-o lume în care omenescul nu mai este monedă de schimb, nu știu dacă mai găsim, la alte popoare, mila, empatia, iertarea, bunătatea și iubirea creștină cu care te privește un rus. Las la o parte că ei, compatrioții lui Dostoievski, sunt artiști fără egal, în mai toate direcțiile. Altruismul și măreția lor morală se reflectă și în aspectul fizic : nu cred că am văzut oameni mai frumoși. Sunt convins că rușii sunt în stare și de cea mai puternică solidaritate, ca și de prietenia cea mai durabilă. Când eram tânăr, îmi doream să am o iubită rusoaică. N-a fost să fie. Dar, în studenție, mă întâlneam uneori, dimineața, cu un rus despre care nu știam decât că îl cheamă Serghei. El știa despre mine că sunt român. Dar ne salutam cu cu multă simpatie. Avea o voce groasă și sonoră, bărbătească. Îmi amintesc că într-o seară l-am invidiat grozav pe Romulus Bucur care a venit vesel în cameră și s-a lăudat că a băut, cu Serghei,  ”oarece vodcă cu ardei”( să mi se ierte cacofonia, dar asta mi-a comunicat amicul meu).
     Și unde putea să se împrietenească un tigru cu o capră? Firește că numai în Rusia, unde înfloresc, probabil, cele mai frumoase și profunde prietenii. Unui tigru de la o grădină zoologică i s-a oferit, ca hrană - aici trebuie să mărturisesc că am fost neplăcut impresionat de cruzimea îngrijitorilor -, o capră vie. Capra s-a purtat cu demnitate și a căpătat îndurare din partea prădătorului. Au devenit prieteni de nedespărțit, iar tigrul a renunțat la carnea de capră. Mănâncă iepuri. Ba chiar s-a supărat rău când angajații instituției au scos capra din țarcul său. Au fost nevoiți să o ducă înapoi, pentru a-i ține tovărășie fiorosului carnivor.
      Sincer vorbind, aș fi vrut ca și iepurii să se bucure de îndurarea tigrului. Dar poate că oamenii de acolo nu îi servesc felinei vii.

P.S. 1. Dacă o fiară și-a învins instinctele și a devenit aliatul unei ființe sortite sacrificării, de ce nu reușesc oamenii să-și învingă resentimentele față de cei cu care nu au afinități?
        2. Am descoperit noi recenzii, foarte frumoase, despre Clugărul Negru.
        3. Din cauza lipsei de timp, voi face scurte și sugestive prezentări cărților cărora intenționam să le dedic câte o recenzie. Nu cred că voi mai avea timp, pe viitor, să scriu cronici literare.

Frumusețe rusească și civilizație pariziană

                  Dacă încerci să vezi un film la televizor, chiar și atunci când ai impresia că pelicula are măcar o intrigă ingenioasă, dai peste un final de rahat, cu bătăi, împușcături, omoruri și explozii. Am ajuns să văd începutul fiecărei porcării ca să ghicesc restul. Temele sunt aceleași : justițiari luptând cu sistemul corupt, monștri subpământeni ori subacvatici, confruntarea cu personaje malefice care vor să distrugă planeta. Cândva am făcut, la un film, pariu cu un prieten că știu fiecare scenă care urmează. Și am câștigat. Enervat peste măsură, mut pe canalul doi al Televiziunii Române și rămân încremenit : figuri de oameni adevărați ( nu mutre de smintiți cu tone de mușchi pe ei! ), peisaje care te lasă cu gura căscată, dialoguri autentice, scene răscolitoare. Unui om cu o cultură infimă îi sunt suficiente câteva cadre pentru a-și da seama că se uită la o capodoperă. Era o ecranizare după Oblomov de Goncearov. Ce mari cineaști sunt rușii! Ce înseamnă cinematografia adevărată!
Din păcate, ca și în literatură, comercialul bate valoarea și o elimină. ( John Grisham e mult mai bine plătit - 40-50 de milioane de dolari numai pentru drepturile de ecranizare a unei cărți - decât Philip Roth, iar dacă ar trăi în Românica, ultimul ar muri de foame! )
           Am recitit Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France. Ce stil limpede, curat, exprimând o mentalitate superioară celei pe care o au contemporanii noștri, deși romanul e străvechi! Într-o vreme în care bătaia era principalul mijloc de educație, personajul, un cărturar bonom, singuratic și altruist, crede că un copil poate învăța numai jucându-se. Cinismul lui France e ca un fulg de zăpadă : n-are pic de răutate. Francezul e o minte măreață, deschisă către zările luminoase ale celei mai adânci umanități. Talentul lui e remarcabil. Te vrăjește permanent, relatând scene de o perfectă banalitate. Îmi aduc aminte că și în liceu era preferatul elevilor. Aveam patru-cinci scriitori de învățat pentru teza de la limba franceză ( făceam, de fapt, mai mult literatură), iar profesoara ne întreba, generoasă, ce să ne dea, înainte de a formula subiectele. ”Dați-ni-l pe Anatolu' Franță, striga un mucalit cu vocea groasă, că p-ăsta îl știm!”
        Anatole France și personajele sale au aceeași pasiune fără limite pentru manuscrise, cărți și biblioteci, ca și Jorge Luis Borges. Dacă argentinianul e preocupat de mister și de labirinturi, Anatole France e solar, deschis, rațional, reconfortant.  Ambii însă ne pot vindeca de toate bolile sufletești. Ca, de altminteri, și rușii Cehov și Bunin.

Despre o anumită fericire

Întâlnirea cu paradisul se produce înainte de treizeci de ani.
Îi vezi când și când porțile.
Un prun bătrân, cu fructe dulci ca mierea. Când mama voia să stai liniștit, din pom cădeau dulciuri, răsplata lui Dumnezeu pentru faptul că ești cuminte. De același prun, bunica te legase cu o sfoară, cu ani în urmă, să nu mai ieși în șosea și să-și arunci țărână în cap. Mai târziu, acolo vei citi cărțile lui Mark Twain.
O poiană cu flori de lavandă și cu mulți fluturi, având ca fundal sonor zumzetul albinelor. Nimeni nu mai știe despre existența acelui loc. Învăluit în miresme, citești nuvelele lui Negruzzi.
Curtea unei căsuțe mici, de paiantă. Ți se părea cât un imperiu, cu un salcâm, o tufă de soc și un dud minuscul, în care te cățărai de o sută de ori pe zi. Nu citești nimic, dar înveți să asculți cum se scurge timpul pe la streașinile colibei și încerci fericirea de a fi singur.
Grădina de flori a bunicului și locul din spatele casei, unde nu pășește nimeni și unde te refugiezi uneori.
Cimitirul acoperit de stânjenei, crini, liliac și salcâmi înalți. Te joci de-a haiducii, îl citești pe Dino Buzzati.
Fundul unei grădini cu plopi și sălcii subțiri. Ești îndrăgostit și îl citești pe Faulkner.
Camera din centrul Bolintinului, în care aveai un pat, un godin, o măsuță și o găleată cu apă. Dădea direct afară și în fiecare iarnă îți îngheța, peste noapte, apa de băut. Încă îl citești pe Faulkner, dar îi ții la capul tău pe Bănulescu și pe Breban.
Holul Facultății de Litere și Amfiteatrul Odobescu. Doamne, căte miracole cărturărești s-au produs în umbra aia, răcoroasă!
Camerele din complexele studențești Grozăvești și 6 Martie. Îi parcurgi, fericit, pe marii autori ai lumii și cunoști oameni de toate rasele și naționalitățile. Înțelegi ce înseamnă prietenia.
Malul unui rău. Te scalzi în fiecare zi a verii și îi citești pe Raymond Chandler, D. R. Popescu, Hemingway și Caldwell.
Curtea ultimei case locuite. Ai o fetiță și faci pentru ea oameni de zăpadă. O plimbi cu sania, iar când intri în casă, îi citești pe Gogol, Cehov și Dostoievski. Inventezi pentru copilul tău, povești cu motani, păduri întunecoase și zâne.
Imperiul iernilor trăite până la o anumită vârstă. Ninsori, viscole, plimbări, reverii. Te simți personaj în cărțile lui Knut Hamsun.
Pe urmă începe purgatoriul.
O viață de om.

Amărăciune

      În nuvela Ionâci de Cehov, personajul principal, Dmitri Ionâci Starțev, ratează iubirea vieții sale și se schimbă mult, însă nu realizeză drama pe care o trăiește. Se îngrașă, devine meschin și rapace, un automat biologic setat pe acumulare de bani și de imobile. Ekaterina Ivanovna, fata de care se îndrogostise cu patru  ani în urmă și care se jucase cu inima lui, revine în oraș și îi cerșește afecțiunea. Fire bovarică, tânăra visase să devină pianistă și respinsese cererea în căsătorie avansată de Starțev. Acum, după prima vizită, Starțev hotărăște să nu mai calce niciodată în casa ei, având o reacție memorabilă : ”Ce bine că nu m-am însurat cu ea, își spuse Starțev.”
     Puțini dintre noi se pot felicita că n-au făcut anumite lucruri în viață. Cei mai mulți regretă că au făcut/ n-au făcut un pas ori altul. ”Dacă aș fi avut curajul să vorbesc cu X, poate că azi aș fi fost fericit. Dacă n-aș fi lăsat-o să plece pe Y, altfel ar fi stat lucrurikle acum. ”Să punem însă cărțile în locul persoanelor. Problema principală este că nu voi mai avea timp să fac ce doresc. Vâ=rsta este un fel de pușcărie. Regret că nu voi putea să citesc anumite cărți. Din Carlos Castaneda am parcurs trei titluri, iar el are mai multe opuri extrem de interesante. Din P. D. James am citit, de asemenea, numai trei romane. Pe urmă sunt cărți pe care știu că nu le voi reciti, fiindcă nu-mi mai plac. Am făcut-o de câteva ori, din ce în ce mai dezamăgit. Mă gândesc la Veacul de singurătate al lui Marquez, la Decameronul lui Boccaccio, nuvelele lui Cinghiz Aitmatov, la paginile lui Nikos Kazantzakis și la atâtea alte opere care mi-au fermecat adolescența și tinerețea. Sunt autori pe care aș dori să-i recitesc, dar vremea nu-mi va îngădui să fac asta : Thomas Mann - Iosif și frații săi e o operă imperială -, Kafka, Gide, Camus, Liviu Rebreanu, Hesse, Musil, Schulz, Broch.
     Mă mulțumesc să-i țin sub pernă pe Knut Hamsun, Dino Buzzati, Elias Canetti, William Faulkner ( o mică parte din creația sa!), John Steinbeck, Siegfried Lenz, Hemingway, Dostoievski, Gogol, Cehov, Kennedy Toole, Bulgakov, Charles Bukowski, Malcolm Lowry.  E puțin, pe măsura timpului rămas în clepsidră. Pe urmă vin cărțile autorilor care scriu în prezent, unii tineri, alții întârziați. Pe unele le voi apuca, pe altele nu. S-o fi gândit cineva să scrie despre scriitorii întârziați? Sunt cei care apar după ce petrecerea s-a sfârșit, sala a fost evacuată, iar oamenii de serviciu curăță resturile. Ei nu se regăsesc în grupurile consacrate și nicăieri nu se simt acasă. N-au șansa ca mari critici să scrie despre ei : de la o vârstă, comentatorii se mulțumesc ei înșiși să recitească texte care i-au impresionat în trecut, nemaiavând organ pentru perceperea noii literaturi.
      Revenind la oameni, cel mai tare mă îndurerează faptul că dintre prietenii de odinioară au rămas în viață câțiva, iar aceștia, cu excepția lui Adrian Radu, sunt departe de mine : Alexandru Borțan, Pavel Staicu, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Daniel Pișcu, Călin-Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, Călin Ciubreag, Marian Ovidiu, Bogdan Ghiu, Doru Mareș, George Geacăr, Coman Lupu, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Laurian Câmpeanu, Laurențiu Dumitrescu. Am avut revelația că nu-i voi reîntâlni în următorul secol, deși am tot făcut planuri cu Emil să ne revedem într-o vară, într-una din camerele pe care le-am locuit în căminele 6 Martie și Grozăvești.

P.S. 1. Minunatul Valeriu Gherghel are darul de a ne stimula creierul care emite, astfel, idei surprinzătoare. Citindu-l pe Gherghel, devii subit mai inspirat și mai inteligent. Văzând ultima sa postare, am înțeles adevărata mea relație cu William Faulkner. Poate o voi descrie cândva.
        2.Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

Cărțile despre care ți-e frică să scrii

      În prima tinerețe, un amic fusese poftit de cineva la masă. Văzând cine erau invitații și ce discutau ei, el a preferat să se dea țăran neaoș, pitoresc, din bardă, scoțând din când în când câte o scurtă propoziție, însoțită de exclamații potrivite cu împrejurarea și rostite cu un apăsat accent maramureșean. Ca să nu se facă de râs, a tot făcut pe prostul, pe fondul conversațiilor elevate, aproape inaccesibile minții sale, întreținute de musafiri. Când a fost adus peștele, prietenul meu a mărturisit face alergie dacă mănâncă așa ceva, s-a ridicat brusc de la masă și a dispărut fără alte explicații. Se speriase de tacâmurile care îi fuseseră puse în față.
     Desigur, nu aceasta este situația cărților despre care ne este frică să scriem.
     Trebuie să prinzi de gât o anumită idee pentru a putea scrie despre Homer, fără să fii ridicol.
     E necesar să găsești un ton special ca să însăilezi niște gânduri despre romanele lui Dostoievski, fără să fii penibil.
     Ai nevoie de multă inspirație pentru a ordona niște pasaje despre Rabelais, Cehov, Gogol, Canetti, Buzzati, Lowry sau John Kennedy Toole, fără să fii banal.
     Și e firesc să ai mereu ideile și argumentele la tine atunci când îți dai cu părerea despre orice autor, ca să nu arăți că ești prost.
     Moartea lui Bunny Munro de Nick Cave este o carte despre care mi-e teamă să scriu. Mi se pare uluitoare, scrisă cu mult talent, dar simt că mă manipulează afectiv și mă duce într-o zonă excesiv de sentimentală. Mă orbește cumva și mă face să văd numai anumite lucruri și să apreciez aspecte lipsite de interes. Dar pot spune răspicat că romanul este, vorba lui Constantin Piștea, cel puțin bun.

P.S. Curios e că mulți indivizi vor să-și intimideze semenii, agitându-și măciucile lustruite. Printre cei care doreau să fie știuți de frică erau și scriitori. Un apreciat poet umbla cu o rangă în servietă și îi altoia în cap, fără ezitare, pe criticii care nu scriau de bine despre el. Mai târziu, ajuns la Baricada, schimbase ranga cu un baston, după cum mi-a povestit cineva. Ideea e că criticul literar ar putea beneficia de un regim asemănător cu al magistraților, adică să aibă dreptul de a purta armă. Poate că nici scriitorul n-ar trebui să umble cu mâinile goale când se întâlnește pe stradă cu personajele sale. Nu zicea personajul Otto Katz că-l va snopi în bătaie pe prozatorul Jaroslav Hasek?

Cărțile perfecte

Să zicem că m-aș fi născut cu peste o sută cincizeci de ani în urmă, iar Dumnezeu mi-ar fi pus în față mai multe capodopere literare, încă nescrise. Să presupunem că în marea Lui iubire față de mine, m-ar fi întrebat :
- Pe care dintre ele ai vrea să le scrii tu?
În mod sigur n-aș fi ales Demonii, Crimă și pedeapsă, Doamna Bovary, Bouvard și Pecuchet, Frații Karamazov, Război și pace, Ana Karenina, Muntele vrăjit, Omul fără însușiri, Procesul, Zgomotul și furia, Lumină de august, Marele Gatsby, Ghepardul, Bătrânul și marea, Un veac de singurătate.
Aș fi zis :
- Doamne, ajută-mă să pot scrie măcar două dintre următoarele volume : Suflete moarte, Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David.
Dar dacă aș fi nevoit să mă izolez în sălbăticie, pe o insulă îndepărtată, m-aș gândi în primul rând la ruși și aș lua cu mine toate povestirile lui Cehov.

P.S. 1. Dacă mă gândesc bine, mi-am dorit să fi putut scrie Ulise. Dar Lolita nu.
        2. Faulkner este considerat de departe cel mai important romancier american, deși cele mai frumoase cărți ale generației sale au fost scrise de John Steinbeck : La răsărit de Eden, Fructele mâniei, Șoareci și oameni. Cum ar veni, valoarea unui scriitor nu este dată de o carte sau alta, ci de o operă privită în ansamblu, din perspectiva evoluției literare.

Tabelele cronologice sunt cele mai fascinante romane

     Se ştie că Emil Cioran citea cărţile în întregime, cu prefeţe cu tot. El mărturiseşte undeva că a fost în pragul leşinului şi a trebuit să se întindă pe pat când şi-a dat seama că absolut toţi cei pomeniţi într-un tabel cronologic erau morţi !

Pe mine mă fascinează tabelele cronologice.

Unul se naşte.

Altul publică o capodoperă.

Al treilea se îndrăgosteşte.

Câţiva mor.

Şi tot aşa.

Un canal de televiziune magic, cu un milion de benzi orizontale, încărcate cu vieţi şi opere, derulându-se prin faţa ochilor noştri.

1848. Se naşte Slavici, iar Dostoievski publică Nopţi albe.

1852. Moare Gogol şi se naşte Caragiale.

1858. Tolstoi scrie nuvela Trei morţi şi se nasc Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.

1860. Se naşte Cehov.

         Turgheniev publică Părinţi şi copii.

         N. Filimon tipăreşte Friederich Staaps şi Mateo Cipriani.

        Al. Odobescu scoate la lumină Scene istorice din cronicile româneşti.

1866. Tolstoi îl cunoaşte pe pictorul M. S. Başilov, căruia îi încredinţează ilustrarea romanului Război şi pace.

           Dostoievski scoate Crimă şi pedeapsă.

Uneori avem imaginea precisă a distanţei care separă literatura română de cea rusă.

1872. În timp ce Dostoievski îşi trimite Demonii către cititori, Titu Maiorescu dăruieşte literelor noastre Direcţia nouă în poezia şi proza română.

Alteori ne înseninăm.

În 1879 apar Fraţii Karamazov şi este jucată O noapte furtunoasă.

Una dintre informaţiile care m-au emoţionat puternic a fost menţiunea dintr-o ediţie a Florilor răului că, la câţiva ani de la moartea lui Baudelaire, "este văzută pentru ultima dată Jeanne Duval".

Prozatori preferaţi

     Mi-ar conveni de minune să trăiesc singur, pe o insulă îndepărtată, situată într-o zonă cu climă caldă. O singură dorinţă aş avea : să am mai multe cărţi la îndemână.
      Dintre prozatorii străini n-aş vrea să-mi lipsească Gogol, Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Kafka, Rabelais, Joyce, Thomas Mann, Joseph Conrad, Knut Hamsun, Thomas Hardy, Faulkner, Malcolm Lowry, Steinbeck, Celine, Canetti, Buzzati, Ismail Kadare, Cinghiz Aitmatov, Lampedusa, Kurt Vonnegut, Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Stendhal, Edgar Allan Poe, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Cortazar, Marquez, Miguel Angel Asturias, Carpentier, Juan Rulfo, Roa Bastos.
      Dacă aş putea să iau zece dintre ei, i-aş alege pe ruşi, plus Rabelais, Faulkner, Steinbeck, Celine, Buzzati, Hamsun.
      Dacă mi s-ar îngădui numai cinci, m-aş opri la Gogol, Dostoievski, Cehov, Faulkner. Şi-ar disputa ultima poziţie Steinbeck, Hamsun, Buzzati, Rabelais şi Stendhal.
      Pentru mai puţini n-aş putea opta.
      În orice caz, Faulkner este romancierul modern care lasă cea mai puternică impresie, scriind o proză compactă, imposibil de imitat fără consecinţe grave.
      Zgomotul şi furia, Lumină de august şi Pe patul de moarte sunt cărţi de neegalat în planul tehnicii narative.

P. S. 1. O problemă interesantă este dacă se pot scrie capodopere cu o tehnică mai simplă şi într-un stil accesibil cititorilor de toată mâna. Cred că acest lucru e posibil. Rodul pămîntului de Knut Hamsun, Şoareci şi oameni de Steinbeck, Bătrânul şi marea de Hemingway şi Abatorul cinci de Kurt Vonnegut jr. sunt argumente în sprijinul ideii mele.
         2. Un prieten care îmi ştie gusturile mi-a semnalat faptul că l-am omis pe Bulgakov. Într-adevăr, Maestrul şi Margareta este unul dintre acele romane pe care orice scriitor îşi doreşte să le fi scris el. Am fost cu atât mai surprins cu cât unul dintre cititorii pasionaţi pe care îi cunosc mi-a spus că nu-i place Maestrul...
În fine, cred că am omis mai mulţi autori, din grabă şi din dorinţa de a nu face o listă interminabilă.
   

Dostoievski în lectura lui Ion Stratan

Când deschidea o carte, Nino Stratan n-o lăsa din mână până n-o parcurgea până la ultimele rânduri.
Era un spectacol intelectual de neimitat.
Citea ziua şi noaptea, nu se culca şi nu mai mergea la cursuri.
Rostea tare anumite pasaje, subliniind prin intonaţie unele construcţii, se minuna de frumuseţea sau de absurdul acestora, le comenta şi ne lua ca martori la miracolele care i se revelau. De pildă, o zi întreagă a repetat, pe diferite tonalităţi, versul eminescian " Şi câmpiile asire".
"Îţi dai seama, bătrâne? Şi câmpiile asire ! Te apucă nebunia..."
Îmi amintesc că odată - locuiam în Căminul 6 Martie - era adâncit în lectura Amintirilor din casa morţilor. Se oprea, crucindu-se şi ne citea şi nouă :
"Auzi, mă !".
Şi cita : "X, un omuleţ , sfrijit, cu o faţă mică şi ascuţită, cât un pumn, apucase să comită cinci omoruri." "Auzi, mă ! Cu faţa mică şi ascuţită ! Şi apucase, mă, să comită cinci omoruri !" ( Citez din memorie, aşa că s-ar putea ca unele cuvinte dostoievskiene să fie, într-o proporţie neînsemnată, înlocuite. )
Tragedia ocnaşilor îşi pierdea orice urmă de sentimentalism,  prezentându-ne o cumplită faţetă grotescă, cu neaşteptate irizări comice.
Stratan ştia ca nimeni altul să te facă să vezi lucrurile într-o lumină cu totul nouă.
Era în firea lui Nino să creeze emulaţie printre colegi. Când intrau în camera sa, ei deveneau instantaneu mult mai inteligenţi şi mai talentaţi decât fuseseră vreodată în realitate
Aşa  se întâmplă de obicei când citeşti o capodoperă  ori te uiţi la o ecranizare rusească, după Cehov.

Romane poliţiste, păpuşi mecanice şi oameni vii

Nu este un secret pentru nimeni că îmi plac romanele poliţiste.
Este evident, pentru mine, că unele dintre acestea reprezintă cu succes literatura de valoare. Textele au greutate artistică, dincolo de intriga bine strunită şi de scenariul deconspirării criminalului. ( Umberto Eco spunea, cu ceva vreme în urmă, că încă nu se scrisese un text în care naratorul era chiar criminalul mult căutat. Fără îndoială că eruditul italian se înşela : O dramă la vânătoare de Cehov se încadra perfect în profilul respectiv. Între timp, au apărut mai multe opere în care crimile sunt relatate chiar de autorul lor. Printre altele Călugărul Negru, care nu este în primul rând o carte poliţistă, ci are o cu totul altă miză. ) Mai mult, unii autori au creat personaje memorabile. Principalele prototipuri ale detectivului clasic au fost Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Philip Marlowe, Sam Spade. Primii doi, cu raţionamente impecabile, deducţii irefutabile şi însuşirea de a descoperi amănunte invizibile pentru toată lumea, dar esenţiale în rezolvarea cazurilor, mi se par creaţii rigide, adevărate păpuşi mecanice, având prea puţine apropieri de resorturile psihice ale semenilor lor. Schematismul triumfă şi îşi arată scheletul prin faptele străvezii, puse cap la cap puţin cam forţat de infailibilul vânător de criminali. De aceea ecranizările în care Poirot este jucat de David Suchet - cu un mers tiptil şi cu nişte mustăţi de motan automat, întors la cheie - sunt mai în spiritul Agathei Christie decât cele care îl au ca protagonist pe Peter Ustinov, cu mutra lui de mâncău şi de chefliu neglijent, dezordonat. În schimb, oamenii lui Hammett şi Chandler sunt surprinzător de vii, cunoscând variate medii sociale - mai ales acelea în care omorurile abundă - şi fiind buni psihologi. În soluţionarea enigmelor, Spade şi  Marlowe se bizuie pe intuiţie, iar zigzagurile acţiunii pline de surprize constituie în sine un spectacol literar.
Sigur că şi după cărţile americanilor numiţi mai sus se fac pelicule proaste. Am văzut într-o noapte o parte dintr-un film inspirat de cărţile lui Chandler, în care actorul care îl încarna pe Marlowe trăgea necontenit din ţigară, ocultând decorul şi învăluindu-şi partenerii de platou într-un fum gros, de nepătruns. Nu mai puteai urmări nimic : nici reacţiile celorlate personaje, nici dialogurile, nici acţiunea. Bărbatul pufăia hiperbolic, ca un veritabil vapor cu motoare funcţionând pe bază de păcură. Se vede treaba că regizorul voia să sugereze că omul gândea continuu, dar cred sincer că actorul cu pricina a fost dus ulterior la dezintoxicare tabagică, fiindcă devenise vânăt spre negru, de atâta fumat.
Acum însă nordicii sunt la putere, în materie de literatură poliţistă.

Povestirile perfecte

     Să scrii numai proză scurtă şi să fii recunoscut ca mare scriitor înseamnă să ai o rată de reuşită foarte înaltă. I-a ieşit lui Cehov. Nu ştiu dacă Henry Lawson a mai scris şi altceva, dar Mark Twain şi Salinger  sunt autorii unor romane care constituie centrul de greutate al operelor lor. Caragiale este, în primul rând, dramaturg, deşi personal consider că schiţele sale sunt mai bune decât piesele de teatru.
Suspectez de perfecţiune că mai multe povestiri de Hemingway şi Saroyan.
De asemenea am susţinut mai mereu că Raymond Chandler este un mare scriitor. În volumul Crimă de mântuială, Ed. Nemira, 2012, există o povestire impresinionantă, numită Vară englezească. Nu conţine nicio intrigă poliţistă, nu are suspans, acţiunea nu spune nimic dacă o povesteşti. Un tânăr îşi asumă crima făcută de o femeie pe care o iubeşte şi fuge prin ţară. Este prins de poliţie, pus să semneze o declaraţie şi lăsat liber. Cum nu se întâmplă în alte texte, oamenii legii înţeleseseră că nu el este ucigaşul. Şi asta e tot. Ce poveste cinematografică, plină de urmăriri, bătăi, împuşcături şi alte crime ar mai fi tras un autor obişnuit ! Dar Vară englezească este scrisă dumnezeieşte şi trebuie să recunoaştem că într-o carte de proză, stilul şi personajele fac valoarea.
   Am achiziţionat târziu antologia Alertă de gradul zero în proza scurtă românească actuală, Ed. Herg Benet, 2011, alcătuită de minunatul poet Igor Ursenco. Îi mulţumesc coordonatorului că îmi face onoarea de a mă include şi pe mine printre autori. Incitat de o jună şi inteligentă comentatoarea de pe net - cum ziceam în nenumărate rânduri, femeile sunt cei mai uimitori cititori ! -, am început lectura opului cu Lili de Robert Şerban şi am avut surpriza să dau peste o altă bucată realizată fără cusur. Cunoscutul poet Robert Şerban ştie că o proză scurtă este ca o partitură în care melodia trebuie să fie evidentă. Printr-o suită de condiţionări şi scene aleatorii - "Dacă aştepţi tramvaiul 8 în staţia de lângă Abator şi începe să plouă violent, te vei adăposti în singura scară a blocului din faţa staţiei. Înainte de a intra în casă, treci pe sub bolta de viţă de vie. E ca un tunel, iar când vine tramvaiul, ai impresia că a ajuns instantaneu, ca un tren japonez. Dacă eşti în casa scării când e oprit şi nu alergi, îl pierzi. Dar tramvaiul 8 vine greu. Mai ales sâmbăta şi duminica. Mai uşor vine ploaia. Ca asta, cu cu fulgere şi tunete, cu stropi cât unghia."", este creată, cu mână de maestru, în plin banal, o situaţie de o noutate surprinzătoare. Abia în ultimele rânduri ne dăm seama că personajul-narator este o femeie cu înclinaţii lesbiene, care, stimulată de afinităţi sexuale secrete,   a urmărit-o pe Lili  mulţi ani, până ce fata a crescut şi a devenit o posibilă parteneră de jocuri erotice. Nu pot decât să-l felicit pe Robert Şerban pentru extraordinara sa izbândă şi să-i dau dreptate talentatei tinere - îmi pare rău că nu i-am reţinut numele -  care s-a entuziasmat iniţial de Lili. Dar Alertă de gradul zero conţine şi alte lucruri excepţionale pe care le vom discuta în viitor.

O moarte ciudată

Poate că moartea noastră dă măsura a ceea ce am fost în viaţă.

Daniel Defoe a murit în timp ce fugea de cămătari.

Mark Twain s-a născut odată cu cometa Halley, în 1835, şi a murit în 1910, la o zi după ce acelaşi corp ceresc ajunsese din nou la o distanţă apropiată de Pământ.

 În 1849, la 40 de ani, Edgar Allan Poe este găsit în stare de inconştienţă şi îmbrăcat în nişte haine care nu-i aparţineau. A murit câteva zile mai târziu. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat.

La 71 de ani, Tennessee Williams s-a stins înecat cu capacul unui flacon de somnifere.

Camus a murit în urma unui accident de maşină straniu.

St. O. Iosif a băut un litru de vin pe nerăsuflate şi a intrat într-o comă din care n-a mai ieşit decât în altă lume.

Eschil a murit după ce un vultur i-a aruncat o broască ţestoasă în moalele capului. Pasărea crezuse, probabil, că tigva dramaturgului era o stâncă. 

Hemingway s-a sinucis cu puşca folosită pentru uciderea porumbeilor.

Eminescu a pierit în spital, în condiţii mai mult decât suspecte.
I. L. Caragiale a fost găsit mort de familie, în locuinţa sa din Berlin. Peste ani, fiul său Mateiu va deceda la moşia soţiei sale, situată la Fundulea, în împrejurări asemănătoare.
Tânăr, inteligent şi talentat, Anton Holban a dispărut în mod absurd, în urma unei operaţii.
Când românii au întors armele împotriva nemţilor, Rebreanu a fost împuşcat, din greşeală, în ficat, de nişte santinele care au vrut să-i oprească maşina. A murit în chinuri, o săptămână mai târziu.
Tolstoi a murit de pneumonie, într-o gară, după ce, la 82 de ani, fugise de acasă în urma unui scandal în familie, fiindcă voia să împartă moşia mujicilor.
Dostoievski a ridicat un dulap greu sau s-a certat cu soţia, făcând un accident vascular.
Şi aşa mai de parte.
Se spune că Anton Pavlovici Cehov a avut cea mai frumoasă moarte. Grav bolnav de plămâni şi internat în spital fiind, rusul a renunţat la baloanele de oxigen şi a cerut să ciocnească un ultim pahar de şampanie cu soţia sa. Apoi şi-a dat sufletul. După câteva momente, dopul sticlei a sărit din nou, cu zgomot mare, înspăimântându-i pe cei prezenţi la căpătâiul prozatorului.
Mi-am amintit din întâmplare că, pe 25 noiembrie 1987, filosoful Constantin Noica a vrut să alunge un şoarece din camera sa, de la Păltiniş. S-a împiedicat de covor şi a căzut, fracturându-şi şoldul. A fost dus la spitalul din Sibiu şi a murit pe 4 decembrie, în urma unei embolii, după ce i se tot amânase operaţia. O rudă a constatat că abdomenul, mâinile şi picioarele gânditorului erau acoperite de vânătăi. Cât de mare va fi fost rozătorul vânat de Noica ?

P.S. Într-un comentariu pe Facebook, poetul Miki Vieru îmi reaminteşte de moartea lui Rilke. Acesta a avut leucemie, dar a spus că s-a îmbolnăvit grav, fiindcă s-a înţepat în spinii unor trandafiri. Superbă motivare pentru vremea aceea !

Timpul, un hamac în ceață

Simt că am trăit milioane de ani.
Numai cărțile de istorie m-au făcut să tec neschimbat prin vreo patruzeci de milenii. Și am trăit cu toată ființa mea fiecare clipă, bătălie, trădare, revoluție sau poveste de dragoste.
În cimitir am petrecut vreo cinci mii de ani lungi și fericiți, citind pe unul și pe altul. Cehov mi-a luat vreo trei veacuri. Faulkner, cinci. Gogol și Dostoievski, cam tot atât. Iar Thomas Mann, peste o mie. Ăsta a avut la dispoziție o eternitate. Putea să mai vândă și altora câteva secole.
Am câștigat zeci de ani cu Mark Twain și Constantin Chiriță, într-o poiana cu flori de lavandă și cu mulți fluturi.
De mult timp observasem că timpul se scurge altfel pentru mine decât pentru prietenii mei. Vacanțele de vară erau fără sfârșit. Dacă începeam în socialism, terminam în Antichitate. Cele de iarnă erau niște zile polare, iradiind răbdarea lui Dumnezeu. Plecam dimineața de acasă și mă întorceam peste patru ani, într-o sâmbătă albită de ninsori viscolite.
De aceea n-am fost surprins când un coleg de școală pe care nu-l văzusem de trei decenii și jumătate m-a oprit la Piața Gorjului și m-a întrebat ce mai fac. Pe el l-am recunoscut numai după voce.
Prin clasa a șasea, o profesoară mai fâșneață, care ne privea ca pe niște curiozități zoologice, ne-a întrebat cam cât timp ne iau cele trei mese zilnice. Mi-a venit rândul, m-am ridicat în picioare, mi-am dres vocea și am spus :
- Două ore micul dejun, trei prânzul și patru ceasuri și jumătate cina.
Se uitau toți ca nebunii la mine.
Acum se apropie amurgul și mă mișc parcă în ritmul propozițiilor unui text de Dino Buzzati. Cineva trece și mă salută.
- Bună seara, îmi zice.
- Bună ziua, îi răspund.

Cărţile mele sunt vii

În Convorbiri cu Marin Preda, poetul Florin Mugur mărturiseşte că niciodată nu a văzut, în casa marelui prozator, foi scrise, caiete sau cărţi. Mobilă, curăţenie, linişte şi doamna Preda care se uita la televizor.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt  vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un  un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.

Mi-ar fi plăcut...

Nici nu se putea pune o întrebare mai vicleană în legătură cu I.L. Caragiale : Dvs. personal, literar, teatral și omenește, ce NU vă place la I. L. Caragiale?
Am participat cândva la un seminar ţinut de George Gană, când profesorul s-a arătat scandalizat de atitudinea unei colege care a mărturisit că nu-i plăcea Marin Preda. „ Este descalificant, a spus magistrul, să nu-ţi placă Marin Preda ! „ Unele gânduri sunt inavuabile, fiindcă altminteri rişti să devii ridicol.
Mi-ar veni peste mână să spun că nu-mi place un text scris de Caragiale. Gestul ar putea fi socotit un moft literar. Dar putem reformula : mi-ar fi plăcut dacă…
Omeneşte, agreez cabotinismul lui Caragiale – se trăgea doar dintr-o familie de actori -, dar mi-ar fi plăcut mai mult dacă scriitorul nu şi-ar fi risipit geniului său în producţii orale, destinate să-i încânte pe tovarăşii de pahar. Probabil că opera scrisă este numai oglinda palidă a unei oralităţi de un relief artistic fără termeni de comparaţie. Dacă Nenea Iancu ar fi vorbit mai puţin şi ar fi scris mai mult, poate că ne alegeam şi cu un roman caragialian. Şi mă las pradă reveriei. Un roman scris de Caragiale ! Regret că marele scriitor n-a realizat aşa ceva, după cum sunt mâhnit că nici Cehov n-are în palmaresul său o naraţiune de mari proporţii. Cum l-aş vedea pe Caragiale romancier ? Cam ca pe Ilf şi Petrov din Douăsprezece scaune ori ca pe Mark Twain, cel din Un yankeu la curtea regelui Arthur. Da, mi-ar fi plăcut mai mult ca I. L. Caragiale să-şi ocupe timpul exclusiv cu scrisul şi să facă mai puţin pe actorul de serviciu. Sau te pomeneşti că tocmai trăncăneala este marele laborator al operei sale şi că, dacă n-ar fi pierdut timpul prin cafenele, n-ar mai fi produs texte semnificative ? Un Caragiale singur, scriind pe o masă de brad, precum Eminescu, nu este o imagine convingătoare.
Mi-ar fi plăcut dacă I.L. Caragiale n-ar fi scris Năpasta. Poate că mă înşel, dar, deşi ideea care stă la baza acestei drame este valabilă psihologic, scenele sunt greu credibile, insuficient motivate. Ana pare un personaj animat de impulsuri primitive – este gata să-l omoare pe Dragomir cu toporul -, dar are subtilitatea să-i însceneze bărbatului ei o crimă prin care să-l pedepsească pentru un alt omor. Personajele sunt simple, schematice, moarte, neconvingătoare. Un dramaturg ar avea mai multe de zis în această privinţă. Mediul rural îi vine lui Caragiale ca un costum de căpătat.
În sfârşit, nu-mi plac copiii lui Caragiale. Sunt diabolici, infernali, aşa cum a observat, primul, Nicolae Manolescu în Teme 3, Cartea Românească, 1978. Aici literarul se prelungeşte în omenesc şi în social. De cine ne aminteşte marinerul Goe, care nu suportă să fie contrazis şi îşi terorizează familia ? Dar maiorul de roşiori Ionel din Vizită… ? Alt Ionel, din Tren de plăcere, poartă uniforma de vânători ai prinţului Carol şi este un mic tiran. Copilul directorului din 25 de minute se poartă incalificabil. Nicu, copilul din Grand Hotel Victoria Română, este de-a dreptul infernal, privirea acestuia dându-i naratorului dureri de cap. Răsfăţul, ignoranţa, cruzimea şi proasta lor creştere ne amintesc de o anumită pătură socială de azi, inconştientă şi animată doar de dorinţa de a-şi umple buzunarele. A sosit vremea când Goe, Ionel şi Nicu au crescut mari şi au ajuns parlamentari şi miniştri. Ei au evadat din paginile cărţilor lui Caragiale şi populează lumea în care trăim. Ce elogiu mai mare i se poate aduce unui scriitor decât acela că personajele sale au invadat realitatea ?
Moral, copiii lui Caragiale nu-mi plac. Dar cât de vii sunt din punct de vedere estetic !

                                                                ( Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă )

Muzică pentru cameleoni

Citesc cu delicii Muzică pentru cameleoni de Truman Capote. Sunt ultimele sale povestiri, plus un mic roman poliţist.  Frazarea e limpede şi de o simplitate dezarmantă, iar construcţia, impecabilă. Cum mai spuneam, este un cu totul alt tip de scriitor decât Faulkner, care mizează pe aglomerări epico-descriptive de mare forţă expresivă.
Când apare câte un scriitor de tip Capote, auzi şi reacţii de tipul : " A, e simpluţ rău ! Aşa aş putea să scriu şi eu ! "  În realitate este la fel de greu să scrii ca oricare dintre cei doi autori. Caragiale, care miza pe claritate şi concizie,  se chinuia mult până ajungea la o formă de care să fie mulţumit. Creangă, la fel. Acesta din urmă scria cuiva : " Scuză-mă că ţi-am scris mai lung, dar n-am avut timp să-ţi scriu scurt. " Prin comparaţie, proza lui Eminescu este descriptivă şi greoaie, iar paginile lui Iorga, care nu revedea niciodată ce aşternuse pe hârtie, sunt ilizibile.
Vreau să infirm prejudecata că este mai important să scrii un roman decât o carte de proză scurtă. Textele lui Truman Capote, Cehov, Salinger sau Saroyan stau mărturie în acest sens. Ne lasă visători ideea că Cehov ar fi putut scrie un roman. Cum ar fi arătat ? Nu cumva ar fi fost o dezamăgire ? Îmi place să cred că nu. Ca autor de nuvele, schiţe sau povestiri, e însă necesar să ai o rată de reuşită foarte înaltă. Dacă mai mult de jumătate din titluri sunt ratate, n-ai făcut numic.
Şi încă un lucru. Poate că expresivitatea este doar o zonă tranzitorie în activitatea unui scriitor şi nu atinge vârful realizărilor sale. Valoarea literară stă dincolo de podoabe artistice. Eminescu aflase şi el acest lucru în ultimii săi ani de viaţă, iar Nichita nota :
Matematica s-o fi scriind cu cifre,
poezia nu se scrie cu cuvinte !
Cucurigu !

Lumea mea, lumea ta, lumea altora

L-am revăzut recent, la televizor, pe John McEnroe. Nu era jucătorul meu favorit, ţineam cu Borg, dar el mi-a reamintit de lumea mea. Cu meciuri de tenis organizate pe şosea sau pe iarba de la cotul râului. Rachete de lemn, improvizate uneori din cârpătoarele cu care bunicile introduceau pâinea în ţest. Cei trei tovarăşi de confruntări, atât de diferiţi unul de celălalt : Nelu, Badea şi Gioni.  Zăpezi care mă vindecau de melancolia în care, în mod straniu, intram de câte ori mă îndrăgosteam. Plimbări prin ceţurile iernii.
Citeam înainte de a pleca la şcoală. Citeam la şcoală când vreun profesor lipsea. Citeam tot timpul şi discutam cu prieteni. Despre Ivan Karamazov. Despre Gavin Stevens şi Marmeladov.
Din lumea mea făceau parte Faulkner şi Dostoievski.
Şi Cehov.
Dumas şi Ştefan Bănulescu.
Şi Nichita Stănescu.
Badea şi Pavel.
Şi Alexandru.
Şi profesorii mei.
Citeau şi ei. În fiecare zi.
În lumea mea, când te îndrăgosteai de o fată, îi scriai poezii. ( Scriam ziua şi noaptea, pentru toţi băieţii din liceu. ) Îi trimiteai flori. Te duceai la librărie, pentru a o vedea. Doi ani n-am îndrăznit să-i adresez cuvântul unei fete ai cărei paşi i-aş fi sărutat ritmic, lingând noroiul de sub pantofii ei. Ştiam că şi ea mă iubeşte, dar timiditatea a fost mai puternică. Pe urmă a fost prea târziu şi ne-am pierdut unul pe celălalt.
Văd cum băieţii de clasa a VIII-a negociază cu fetele prin boscheţi sau, Doamne-Dumnezeule, direct la closet. Pe micile ecrane, politicienii îşi bat cururile plesnind de venin şi de grăsime, împachetate în stofe scumpe. Fate frumoase îşi mângâie şi ele părţile moi, dezvelite.  La început, au fost două-trei. Apoi mai multe. Din ce în ce mai multe. Milioane de sexe, măcinând şi pompând.
Se mai citeşte, se mai scrie.
Un băieţel mi-a înmânat o poezie compusă de Domnia Sa :

          Să facem sex

După tine tot tânjesc
Trupul mult eu ţi-l doresc
Vreau în braţe să te strâng
Pe buze să te sărut
Cu săruturi gâtul să-l dezmierd
Prin păr mâinile să mi le pierd
Sutienul să ţi-l rup
Sânii cu gura să-i apuc
Uşor spre pat să ne îndreptăm
Reciproc să ne dezbrăcăm
Trupurile goale să ni le dezmierdăm
Şi de sex să ne apucăm.

P.S. Bulevardul Elisabeta şi Universitatea fac parte din lumea mea, deşi le-am părăsit cu peste treizeci de ani în urmă. S-a întâmplat să trec din nou pe acolo, într-o noapte a anului 1994. La un moment dat m-am oprit, fiindcă văzusem lumină la demisol. Nişte boschetari cu figuri sinistre, bărboşi şi flenduroşi, jucau cărţi, marcându-şi reuşitele prin chiote de cotoi în călduri. Mai târziu, prin 2005, păşind din nou pe trotuarul mitic, am constatat, uluit, că acesta era tocit de parcă ar fi fost frecat cu şmirghel de zeii timpului, părând mai vechi decât ruinele de la Machu Picchu.
În 2009, cu puţin înainte de apariţia Gheţarului, îmi dădusem întâlnire cu Călin Mihăilescu în faţa Librăriei Eminescu. Aşteptându-l pe profesorul universitar româno-canadian, am făcut câţiva paşi în direcţia Universităţii. Am rămas trăsnit de aspectul intrării de la Matematică : prăfuită, ponosită, uitată de Dumnezeu, ca şi cum nimeni n-ar mai fi păşit pe acolo de secole întregi.
Şi atunci m-am gândit că, pentru a-mi proteja lumea, ar trebui să o închid sub un clopot de sticlă.