Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

        Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"

          Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
 Uimitoare idee! Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului. Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
      Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

 

Cine l-ar fi putut interpreta pe Dumnezeu?

* Am văzut vreo două filme în care Dumnezeu apare în carne și oase. Cine L-ar fi putut interpreta pe El? Paul Newman, De Niro, Anthony Quinn? Ar fi mers așa și așa. Dar regizorii au fost inspirați și l-au distribuit de fiecare dată pe Morgan Freeman. Este desăvârșit. Surâs cald, șugubăț. Umor blând, generos. N-am văzut în ochii nimănui atâta toleranță firesc exprimată, atâta compasiune încurajatoare, atâta inocență bărbătească, izvorâtă dintr-o mare iubire față de oameni.
*Emmanuel Macron a câștigat alegerile prezidențiale din Franța, centrul lumii nu numai al lumii artistice, ci și al gândirii eliberate de orice prejudecăți. Mi se pare un politician de anvergură nu un căcăcar român care își votează singur privilegii. Pentru Franța va fi mai bine. Dar pentru Europa? Vive la France!

* Aprecierea unui autor în vârstă de către criticii/scriitorii/cititorii tineri este esențială, fiindcă cei din urmă reprezintă viitorul. Ei sunt oamenii momentului într-o literatură și decid destinul celor mai multor opere.

Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

Psalmi și iluminări

   Un poet autentic, al luminii, al lacrimei și al durerii transformate în cântec este Traian Vasilcău, care mi-a trimis ultima sa carte,  Sfeșnic în rugăciune, Notograf Prim, 2012. Aidoma unui ilustru înaintaș al său, Alexei Mateevici, Traian Vasilcău este un făuritor de nestemate în care lumina afectivității se oglindește orbitor, copleșindu-ne : ”Cu mâinile pe piept împreunate / Și-o floare înlumânărită-n zori, / Pomii cărunți și-mbrățișați de sfori, / Cândva învulturiți, sunt duși în moarte.” Poemele lui Traian Vasilcău sunt imnuri ale credinței în Ziditor, rugăciuni și ritualuri răspândind  arome cerești, de tămâie și mir : ”În candelele cerului, surpate, / Zorii de noapte ca sentințe curg, / Și pomii doborâți n-au Demiurg, / Stingerea lor e-aplaudată-n burg.”

    Elegiac profund,  Traian Vasilcău este un virtuoz al versului irumpt dintr-o mare inspirație/credință ori șlefuit cu instrumente de aur : ”Ning  cu psalmi fără de vreme, / Nu am spulber mai frumos. / Să trăim vecii de-a rândul / Nu în noi, ci în Christos.” Este sunetul plin și inconfundabil al iubirii față de Dumnezeu, asociat cu o subtilă sugestie a morții reînvietoare. Versurile lui Traian Vasilcău sunt ca vinurile vechi mănăstirești, clătinându-se muzical, venind din trecutul unui popor etern și răzbătând, mereu proaspete și vii, către viitor : ” S-a profețit Lumina. Pot să fiu / Ce n-am fost încă-n veacul moștenit. / Și-n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să-nviu.”  Ca și la Goga, dar într-un mod direct, Traian Vasilcău se identifică plin de fervoare cu durerea creștină : ”Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,  / Mă leagănă în brațele-i și zic :/ ”Din tronul Suferinței nu abdic.” Multe texte sunt rugăciuni fierbinți către Ziditor : ”Pierde-mă c-un cuvânt, cu o privire, / Fă din surâsul meu crăie-ți ham,/ Mai sfântă pierdere nu pot să am!”  Psalmii lui Traian Vasilcău sunt tulburători, iar uneori instinctul poetului urcă pe nesimțite  către o surprinzătoare modernitate. Sonuri bacoviene sunt urmate de arte poetice ce pot fi întâlnite la tot pasul înSfeșnic în rugăciune : ”Prohodul poeziei a-nceput,/ Tot ce vom scri’ e Opera tăcerii, / Pe margini de cuvânt, din absolut, / Oștiri de șoimi imită temnicerii. // Urcând pe-o rază de argint, cocorii / Salută morții care ne conduc./ Aceștia-și lustruiesc de zor botforii, / Poartă cravată, dogme și trabuc. // Și cum surâsul lor în mine-l scapăt / Prohodul poeziei n-are capăt.” Sau : ”Viscolește Poezia / Peste-un împărat învins. / Parcă din antichitate / N-a mai contenit de nins. // Spulberă fără-ncetare / Până-n cerul inimii. / Mântuit în domul iernii, / Împăratul va muri.” O obsesie permanentă a poetului este Cuvântul ziditor : ” Învăț tăcerile să spună / O veșnicie în Iisus. / Învăț cuvintele să spună / Mirările ce-au fost și nu-s. // Învăț garoafele să spună / Cât de etern, Doamne, Te cânt / Și-n mine-aud cum se adună / Mările logosului sfânt...”

Reușite sunt textele de inspirație populară, cu inflexiuni de doină de jale : ”Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș Domnului, / Că de-atâta jele-mi sînt / Cruce implorând mormânt.”

  Cartea cuprinde câteva poeme de dragoste, de un inefabil revelatoriu : ” Ce sat albastru e-n privirea Ta...// Buzele-ți slobozind mărgăritare / Mă-ademenesc să le culeg atroce. / Mărgele de vecernii porți în voce, / De le-ai scăpa în flori, m-aș face floare.” Uneori, Traian Vasilcău își modelează stările interioare cu mijloace plastice de pastel funebru : ” Incinerări de taine în grădini, / Prin iarba arsă melcii mor de vii. / Cel mai străin fiindu-ți din străini, / De tine numai n-ai să poți fugi.”

    Mama, patria, iubirea, credința, suferința și recunoștința față de Dumnezeu sunt temele cele mai frecvente ale volumui : ” Îmi amintesc de maica mea / Cum sta-n genunchi și se ruga, / Și ceru-n fața-i cobora / Să nu se roage singurea.”  Peste toate acestea izbucnește, ca un vulcan, talentul uriaș al autorului, în poezii de o frumusețe incomparabilă : ” Frunză, ce-ai fost arămie / Și visai la veșnicie, / Azi te-ai trezit sângerie / De din dorul ce mă-mbie. // Frunză, ce-ai fost cântec numa, / Astăzi te-ncununi cu bruma / Și te spovedești în stea / Și adormi pe fața mea...”

   Închei cu un splendid autoportret care dă măsura înzestrării de excepție a lui Traian Vasilcău : ” Eu, carele-am furat povestea lumii / Și-o am ascuns în mine – spre-a mai fi, / Sunt nerecunoscutul baci al humii / Și răstignit de psalmi mai pot trăi.”

     Este o mare bucurie să-l citești pe Traian Vasilcău, împărtășitor deopotrivă al inefabilului poeziei și al Duhului Sfânt.

Suntem ceea ce vedem

   Toată lumea cunoaște teoria Ideilor formulată de Platon. Într-o zi, un partener de dialog i-a spus :
- Platon, dar eu văd doar calul, nu și ideea de cal.
- Asta se întâmplă, dragul meu, fiindcă tu ai ochi care pot vedea doar calul, nu și ideea de cal, a răspuns filosoful. ( Am citat din memorie.)
Sunt destui oameni care se fudulesc cu limitele lor, considerându-le adevăruri de necombătut.
Îmi aduc aminte de asta decâte ori aud pe câte unul că ar vrea să-l vadă și el pe...Dumnezeu, pe care și-l imaginează ca pe un bătrânel decrepit.
    De la o vreme cetățenii - mai ales cei fără serviciu - au ajuns un fel de scannere pentru semenii lor. Destul de puțin performante, e adevărat.  Ei nu observă dramele și rănile sufletești ale celorlalți. Dar văd prin ziduri și înregistrează amorurile, găurile morale și financiare ale prietenilor lor, pe care îi consideră cei mai aprigi dușmani. Mă gândeam dacă Scotland Yard-ul ar trebui să-și selecționeze detectivii de aici și dacă  România ar putea fi o pepinieră pentru Mossad, KGB și CIA. Dar nu! Ar fi o mișcare falimentară. Românii sunt spioni proști, cam ca în romanele lui Graham Green, și folosesc imaginația în locul observației corecte și utile. Ei fac folclor literar. Și, din păcate, unul de proastă calitate.
      O lege a karmei spune că dacă vezi defectele altora, te afli la un nivel de evoluție inferior. Altfel spus, trăiești oarecum în animalitate. În mod ciudat, în ultimii ani n-am întâlnit decât puțini oameni care au antenele orientate către calitățile persoanelor pe care le cunosc. Printre ei, majoritari sunt scriitorii.

P.S. Voi reflecta serios de câte ori îmi va trece prin cap că un ins sau altul este tâmpit.

Oameni şi grauri

  Am un cireş mare, dar nu reuşesc să apuc din el decât câteva fructe, mai mult crude decât coapte. Demult, nişte grauri şi-au făcut cuib la straşina casei. Nu m-a lăsat inima să le distrug adăpostul şi să-i alung. Când s-au copt cireşele, s-au înfruptat şi ei pe săturate. Apoi s-au înmulţit apocaliptic, an de an, generaţii după generaţii, iar acum mişună cu sutele prin pom încă înainte de a se înroşi micuţele sfere verzi. Un copil a prins unul şi mi-a propus să-l legăm cu sârmă în vârful copacului, ca prin ţipetele sale disperate să-i alunge pe ceilalţi. Aşa se obişnuieşte pe aici. Păsăroiul captiv ne privea cu ochi speriaţi.  Cred că era un puişor care zbura mai greu. L-am pus pe băiat să-l elibereze imediat, iar vietatea s-a reîntors la ospăţ.
  Un membru al familiei spune să tăiem cireşul, dar eu îl rog, în fiecare primăvară, pe un vecin să se caţere pe crengile mai înalte şi să culeagă două  căni cu cireşe : una pentru fiul său, preşcolar, cealaltă pentru noi.
Oameni şi păsări ne bucurăm împreună de darul naturii, prin voia lui Dumnezeu. Ele apucă mai mult, că au puţine  mijloace de a se hrăni şi asta e dorinţa Lui.

Orientul luminat şi limitele umane

Oamenii care levitează, merg pe apă, discută familiar cu spiritele morţilor, fac demonstraţii de pirokinezie, telekinezie şi telepatie, opresc gloanţele cu mâna şi aruncă, în luptă, cu sfere de foc sunt uluitoare realităţi. Am recitit cartea Magul din Java de  Kosta Danaos, dăruită de prietenul Manuel Angelescu. Autorul este un grec care a văzut filmul documentar Inelul de foc, în care un Maestru Nei Kung, acupuncturist, generează curent electric, vindecându-l pe cameraman de o infecţie la ochi, apoi dă foc unui ziar cu o flacără care îi iese din mână. Dintre cei care l-au căutat pe Maestrul John Chang, el a acceptat numai cinci occidentali printre elevii săi. Kosta Danaos este al doilea dintre ei.
Magul din Java este povestea uceniciei lui Kosta alături de John Chang şi, în acelaşi timp, istoria disciplinei Mo-Pai, care, în ultimii 2000 de ani, şi-a ţinut secrete învăţăturile. Din relatarea întâlnirilor cu Chang se desprind numeroase idei filosofice, religioase şi morale. Chang îşi povesteşte el însuşi ucenicia la Maestrul Liao Tsun Tong, care, la rândul lui,  a fost elevul Maestrului Pai Lok Nen. Pregătirea se desfăşoară pe mai multe niveluri şi constă în stocarea şi utilizarea energiilor yang şi yin, definite foarte bine în relaţie una cu cealaltă. La început se înmagazinează energie yang, apoi yin şi acestea sunt reunite. Din interacţiunea lor, bine controlată prin exerciţii, rezultă energii incalculabile şi de neimaginat pentru noi, occidentalii. Maeştrii despre care vorbesc au devenit nemuritori, fiindcă după moarte reuşesc să-şi ia cu ei tot yang-ul, adică toate atributele umane. În mod cert, de la nivelul treizeci în sus, practicanţii de Nei Kung devin nemuritori. Ca şi Hristos, care i s-a înfăţişat lui Toma Necredinciosul, ei reuşesc să-şi recompună trupul şi după moarte şi să apară în faţa ucenicilor, în carne şi oase, la mulţi ani după moarte. În istoria Chinei, doi înţelepţi au ajuns până la nivelul şaptezecu şi doi, ultimul, când sunt activate toate chakrele, iar cea din vârful capului înfloreşte. Aceştia sunt Iluminaţii. De la nivelul patru în sus, iniţiatul îşi dublează puterea cu fiecare treaptă urcată. E uşor, pentru el, să arunce fulgere din palmă, precum Jupiter, zeul grecilor. Poate că făpturile fantastice de pe Olimp nu ţin deloc de imaginaţie. Dacă alchimiştii europeni caută nemurirea într-un elixir al vieţii veşnice, chinezii o găsesc în forţa interioară, incomparabilă, a omului, dobândită prin zeci de ani de exerciţii spirituale.
Cartea abundă în scene incredibile, când John îşi arată o parte din puterile sale fabuoase şi cu keris-uri, un fel de pumnale vechi de sute de ani, încărcate spiritual şi înzestrate cu conştiinţă. Obiectele, care îi protejează pe membrii familiei în orice împrejurare, sunt scoase periodic, curăţate cu suc de lămâie, hrănite cu fumul unor beţişoare aromate şi unse cu ulei aromat. Când familia e în pericol, keris-urile zăngăne în teci. Unul dintre ele a salvat viaţa copiilor familiei respective, când aceştia au avut un grav accident rutier şi maşina s-a făcut fărâme.
Multe idei sunt identice cu cele susţinute şi de Hristos. Alteră se referă la altceva. Iată câteva.
1. Dumnezeu există şi viaţa nu a apărut întâmplător pe Pământ. Maestrul Chang ajunge la această concluzie fără să fi fost instruit de nimeni. Pământul are patru miliarde de ani, iar pentru apariţia întâmplătoare a unei simple bacterii ar fi nevoie de patruzeci de miliarde de ani ! Fenomenul vieţii este ordonat şi dirijat de o Conştiinţă Superioară. După ce-şi abandonează doi ani familia şi trăieşte în sălbăticie şi meditaţie, Chang are un dialog foarte instructiv cu Dumnezeu, care îi vorbeşte. La unele întrebări, El îi răspunde, la altele nu. Una dintre curiozităţile lui Chang este dacă vânătoare este o preocupare acceptabilă, iar Dumnezeu îi spune cu glas tunător, ca şi lui Moise, că vânătoarea este admisă numai în situaţiile de supravieţuire. Vânătoarea practicată ca sport este un mare păcat, care atârnă greu în karmă, fiindcă natura aparţine lui Dumnezeu. Totuşi Chang nu e sigur dacă Dumnezeu sau un spirit foarte puternic i-a vorbit. Când cere o dovadă a existenţei Divinităţii, o stea se desprinde de pe cer şi cade în flăcări, la picioarele lui Chang, făcând un crater. Desigur, unii cititori, puţini, vor râde şi îl vor cataloga pe autor drept un nebun care crede ce-i spune alt nebun, dar aceştia sunt cei care înţeleg cel mai puţin din ce se întâmplă în viaţa lor.
2. Karma este o realitate. Tot ce ţi se întâmplă trebuia să ţi se întâmple şi trebuie să accepţi ce ţi se dă ca pe un dar. Inclusiv nenorocirile.Tot ce facem şi gândim influenţează evoluţia noastră ulterioară. Ne dictăm singuri viaţa ulterioară, în bine sau în rău. Chiar şi blestemele se întorc la noi ca un bumerang. Primim ce ni se cuvine, fiecare pasăre pe limba şi pe fapta ei piere sau evoluează în bine. Dumnezeu intervine prea puţin - avem libertatea de a ne nenoroci ! -, stabilind data naşterii şi a morţii.
3. Imediat după moarte intrăm în două unde magnetice : una albă, unde ţi se îndeplinesc dorinţele, alta neagră, unde domnesc furia, frustrarea, impulsurile de răzbunare şi unde spiritele nu primesc nimic din ceea ce solicită. Aceste zone ar putea fi asociate, la rigoare, cu Paradisul şi Infernul, dar staţionarea spiritelor în ele este temporară.
4. Sensul vieţii noastre este să facem bine, să iertăm, să nu ne răzbună şi să nu strângem averi materiale. Altminteri, karma ne îngroapă destinul. La debutul iniţierii, Maeştrilor li se cere promisiunea - e ca un jurământ sacru - că nu-şi vor folosi puterea pentru a face rău. Maeştrii respectivi au puteri nelimitate în comparaţie cu un om obişnuit, dar duc o viaţă modestă. O vreme, Chang nu are hrană pentru familia sa şi mănâncă la două zile. Iniţiaţii tratează mii de pacienţi, unii foarte bogaţi, dar nu acceptă niciun ban din partea acestora.
5. Chi-ul, fluxul vital, este esenţa vieţii.
6. Chang descoperă, pe cont propriu, că reîncarnarea este, de asemenea, o evidenţă. Dumnezeu este drept şi nu oferă o unică viaţă deopotrivă unui handicapat şi unui ins sortit să fie fericit. Abia după depăşirea unui anumit nivel, spiritul scapă de lanţurile reîncarnării.
7. Spiritele Superioare ne veghează şi ne înregistrează existenţa, făcând karma să-şi urmeze cursul. Spiritele obişnuite percep în special mirosurile lumii în care trăim. De aici utilizarea tămâiei şi a beţişoarelor parfumate.
8. Timpul are altă durată pentru spirite. În lumea lor, un an pământesc echivalează cu o zi.
Şi câte şi mai câte minunăţii nu conţine volumul lui Kosta Danaos !

P.S. 1. Kosta Danaos este de formaţie inginer. El reprezenta tipul uman dominat de scepticism. Altfel spus, nu credea că tot ce zboară se mănâncă. Dar ceea ce a văzut cu ochii lui în Java l-a convertit definitiv la o anumită formă de taoism.
        2. După cum evoluează...arbitrii din Champions League, e clar că jocurile sunt făcute, anul ăsta, pentru Real Madrid.

Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.

Timpul, un hamac în ceață

Simt că am trăit milioane de ani.
Numai cărțile de istorie m-au făcut să tec neschimbat prin vreo patruzeci de milenii. Și am trăit cu toată ființa mea fiecare clipă, bătălie, trădare, revoluție sau poveste de dragoste.
În cimitir am petrecut vreo cinci mii de ani lungi și fericiți, citind pe unul și pe altul. Cehov mi-a luat vreo trei veacuri. Faulkner, cinci. Gogol și Dostoievski, cam tot atât. Iar Thomas Mann, peste o mie. Ăsta a avut la dispoziție o eternitate. Putea să mai vândă și altora câteva secole.
Am câștigat zeci de ani cu Mark Twain și Constantin Chiriță, într-o poiana cu flori de lavandă și cu mulți fluturi.
De mult timp observasem că timpul se scurge altfel pentru mine decât pentru prietenii mei. Vacanțele de vară erau fără sfârșit. Dacă începeam în socialism, terminam în Antichitate. Cele de iarnă erau niște zile polare, iradiind răbdarea lui Dumnezeu. Plecam dimineața de acasă și mă întorceam peste patru ani, într-o sâmbătă albită de ninsori viscolite.
De aceea n-am fost surprins când un coleg de școală pe care nu-l văzusem de trei decenii și jumătate m-a oprit la Piața Gorjului și m-a întrebat ce mai fac. Pe el l-am recunoscut numai după voce.
Prin clasa a șasea, o profesoară mai fâșneață, care ne privea ca pe niște curiozități zoologice, ne-a întrebat cam cât timp ne iau cele trei mese zilnice. Mi-a venit rândul, m-am ridicat în picioare, mi-am dres vocea și am spus :
- Două ore micul dejun, trei prânzul și patru ceasuri și jumătate cina.
Se uitau toți ca nebunii la mine.
Acum se apropie amurgul și mă mișc parcă în ritmul propozițiilor unui text de Dino Buzzati. Cineva trece și mă salută.
- Bună seara, îmi zice.
- Bună ziua, îi răspund.

Idei regale. Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte,  găseşti idei şi viziuni care te cutremură şi îţi sorb toată energia mentală. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut un creier uman să emită aşa ceva ?
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .

O primăvară luminoasă pentru toate femeile !

Dacă eu sunt foaia pe care Dumnezeu îşi scrie poemul, femeile pe care le-am iubit sunt însuşi poemul. Fără început şi fără sfârşit.
Urez doamnelor şi domnişoarelor care citesc acest blog, dar şi celor pe care nu le interesează ce scriu, să aibă parte de o primăvară fericită ! Să fie iubite şi să-şi onoreze frumuseţea interioară !
LA MULŢI ANI !