Iubiţi-i pe cei care nu vă-nghit !

Cele mai frumoase lucruri pe care le facem au semnificaţia unor declaraţii de dragoste făcute prietenilor noştri.
Muncim pentru cineva.
Scriem pentru altcineva.
Deseori avem surprizee.  Când declarăm unui om iubire, ne pomenim cu o bâtă în cap. Fiecare gest ne este mărunţit, analizat, judecat şi întors către noroiul relelor intenţii. Prietenii noştri sunt morţi de curiozitate să afle dacă ne-am îmbătat, facem amor cu vreo colegă, furăm, minţim sau ne-am pierdut piedut minţile. Un pas în străchini din partea noastră înseamnă fericirea lor. Mulţi nici nu mai înţeleg limba solidarităţii sau a convieţuirii civilizate. Tot ce îi interesează este să ne vadă-n rahat, chiar dacă ei înoată într-o hazna fără fund.
Într-o povestire scrisă de Nicolae Velea, o bătrână se uită la doi tineri care joacă table. Ea nu ştie regulile jocului, dar priveşte cu lăcomie lupta bărbaţilor. O interesează, de fapt, cine mănâncă bătaie. Unul dintre ei, care pierde constant, prinde momentul şi îi spune curioasei :
- Vei, babo, ce-l bat p-ăsta ? Nu-l las deloc ! Uite cum îl dau afară din cutie !
Celălalt, care era mai bun, începe deliberat să joace mai prost , pentru a pierde şi a face şi el impresie bună hoaşcei. Dar nu reuşeşte deloc, spre veselia nebună a perdantului.
Cândva îl ajutam la temele mai dificile pe un licean care acum a ajuns medic. Făceam eforturi incredibile pentru a fi pe înţelesul profesoarei sale. Îl întrebam, în prealabil, ce gândeşte ea despre teme asemănătoare. Încercam să evit eşecul. Băiatul îmi povestise lucruri nemaiauzite despre cea care îi preda la clasă limba şi literatura română.  Unei eleve îi făcuse tema unchiul său, cunoscutul Alexandru Paleologu, care a scris memorabila carte Treptele lumii sau drumul către sine al lui Mihail Sadoveanu. Despre ce era eseul ? Despre Sadoveanu. Cu cât a notat dăscăliţa opera maestrului ? Cu nota patru ! Altă fată beneficiase de ideile Elenei Tacciu. Cât obţinuse la evaluare ? Şase ! Profa noastră nu înţelege ideile astea, mi-a spus copilul. Pricepe numai dacă îi povestim ceva.
În condiţiile date, ce pretenţii să mai avem de la alţii ?
Nu căutăm judecători care să ne iubească.
Vrem doar să găsim nişte oameni care să înţeleagă ce le spunem.
Dar se pare că lucrul ăsta este imposibil într-o epocă în care oricine are impresia că se pricepe la orice.