Situaţia catastrofală din învăţământ

  În fiecare an se organizează simulări de examene pentru elevii din clasele terminale, pentru a li se evalua nivelul de pregătire. Din păcate, erorile se perpetuează de la an la an, fiindcă factorii responsabili sunt orbi şi surzi la orice sugestie venită din zona muncii didactice.
1. Subiectele propuse nu sunt în concordanţă cu programele. La ciclul gimnazial se dau două compuneri, dintre care una nu are ca obiect textul literar. Se ştie că nu mai sunt alocate aproape deloc ore pentru compunerile libere. Şi atunci ce verificăm?
2. Cei care elaborează subiectele nu sunt profesionişti. Chiar dacă au unele cunoştinţe, n-au experienţă la catedră. Uneori fac subiecte pe care nu ştiu nici ei să la rezolve corect. ( Vezi subiectele de la Testele Naţionale din 2012.) Cel mai des însă aleg texte nepotrivite cu vârsta şi cu nivelul de pregătire al şcolarilor. De pildă A. E. Baconsky este un poet neomodernist care se studiază în clasa a XI-a. Chiar dacă pare accesibilă unui copil de clasa a VIII-a, poezia Zăpada sărută întinderile are subtilităţile sale şi, numai cu indulgenţă din partea profesorului evaluator, elevii pot obţine note maxime. La clasa a XI-a s-a dat caracterizarea unor personaje de comedie, în condiţiile în care liceenii fuseseră anunţaţi, în repetate rânduri, că genul dramatic nu face obiectul simulării cu pricina! Halal comunicare!
3. Notele obţinute nu sunt trecute în cataloage. Să înţeleg că simularea e un fel de joacă, fără nicio finalitate, exceptând-o, fireşte, pe aceea potrivit căreia corectorii trebuie să piardă timpul? ( Evaluarea nu se plăteşte şi sunt oameni care îşi cheltuiesc banii pe mijloace de transport sau pe benzină, pentru a merge la centrele de evaluare, unde nu primesc nici măcar un pahar cu apă.)
      Pe micrul ecran apar tot felul de"specialişti" care "analizează" rezultatele simulării. Moderatoarea ţipă că sunt rezultate catastrofale şi că trebuie să-i găsim pe vinovaţi etc. Exact ca în vremea obsedantului deceniu. Mărturisesc, de altminteri, că de mai mulţi ani am impresia că mă învârtesc printre nişte oameni care sunt un fel de zombi din perioada colectivizării. Au înviat colhoznicii şi heirupiştii planurilor cincinale?  Când am terminat clasa a VIII-a, am mai avut doi sau trei colegi care au fost admişi la liceu. Şi nu s-au deschis procese pentru a fi descoperiţi sabotorii. Pentru îmbunătăţirea rezultatelor, e suficient să crească în mod real calitatea actului didactic, iar elevii ar trebui să pună mâna pe carte. Profesorii să fie verificaţi la clasă, periodic, de alţi specialişti ( şi nu prin megainspecţii, de tip Rodis, cu ritualuri grandioase, soboruri de inspectori şi munţi de procese-verbale. ) Sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mulţi dascăli care îşi bat joc de ore. Unii nu mai lucrează decât la meditaţii, în timp ce alţii nu ştiu, pur şi simplu, ce să predea. De exemplu, un profesor doctor, cu rubrici în presa literară, cadru didactic la unul dintre cele mai prestigioase liceee din capitală, nu face nimic, dar absolut nimic, la cursurile sale şi îi nenoroceşte pe cei care fac literatura cu el. Îmi pare că omul are şi vârsta de pensionare, însă rămâne în sistem datorită sprijinului politic de care beneficiază cu voioşie. Învăţătura, câtă e, se transmite exclusiv prin sistemul paralel al meditaţiilor, în care părinţii pompează bani la greu. Dacă un magistru îşi face meseria cum trebuie, e de datoria sa să-i lase corigenţi şi repetenţi pe discipolii care s-ai obişnuit să treacă anul fără să ştie nimic. Aici intervine presiunea părinţilor care au o atitudine incalificabilă. E meritul dlui Boc ( şi al comandantului său suprem! ) că învăţământul a ajuns să fie condus de părinţi şi de politruci. Şi cum să îndrepţi lucrurile când toată lumea are de întocmit tone de hârtii? Dar nu pe aceste hârţoage se iau gradaţii de merit şi salarii umflate?
   În materie de învăţământ, unii nu ştiu ce fac, alţii nu ştiu ce vorbesc. Toţi însă sunt iresponsabili.

P.S. L-am lăudat în repetate rânduri pe ministrul Remus Pricopie, un om competent, care pare a gândi cu propriul cap. Nu ştiu dacă e în puterea Domniei Sale să ia măsuri pe termen lung, dar situaţia din învăţământ s-ar putea îmbunătăţi spectaculos prin câteva acţiuni concrete :
1. Înfiinţarea, în cadrul fiecărei universităţi, a unor grupe pregătite special pentru munca didactică. În felul acesta, tinerele generaţii vor putea fi bine pregătite pentru activitatea didactică.
2. Pensionarea obligatorie a cadrelor din zona preuniversitară, care împlinesc 60 de ani. Dacă la nivel universitar, unde volumul de muncă e mai mic, sunt personalităţi care pot preda până la vârste avansate, specificul muncii la clasele I-VIII, cu uzură maximă şi cu consum enorm de energie, ne îndreptăţeşte să cerem pensionarea la o vârstă rezonabilă. Ce performanţă mai poate face un om la 65 de ani? Şi poţi reforma un sistem cu străbunici?
3. Îndrumarea periodică a muncii de la clasă, în detrimentul întocmirii multelor şi inutilelor hârtii tipizate. În procesul actual de învăţământ, toată lumea verifică - inspecţie înseamnă control, verificare, etichetare! -, dar nimeni nu-i îndrumă şi nu-i orientează pe cei lipsiţi de experienţă.
4. Promovarea numai a elevilor care au un bagaj de cunoştinţe corespunzător următorii trepte de şcolarizare. Cu alte cuvinte, şcolile care au un procentaj mare de nepromovaţi să nu mai fie sancţionate. Fireşte e necesar să se ia unele măsuri utile pentru îndreptarea stării de fapt. Altminteri, dacă o şcoală are promovabilitate de 0%, mai mulţi ani în şir, poate fi reprofilată sau desfiinţată.
5. Eliminarea, prin lege, a presiunilor nefaste făcute de părinţi asupra fenomenului didactic, în paralel cu interzicerea sponsorizărilor de tot felul, care vin din această direcţie.
6. Lucrătorii din sistem să fie plătiţi corespunzător, pentru a nu mai fi nevoiţi dă dea meditaţii ori să se angajeze în alte proiecte.
7. Instituirea examenului de admitere în liceu. Elevii să intre în treapta superioară de învăţământ nu prin piruete pe după cireş, cu formule artificiale şi aducătoare de bani pentru băgătorii de seamă, ci printr-o evaluare corectă, organizată de fiecare liceu în parte. Să nu se mai susţină probe eclusiv la română şi matematică, ci obiectele de examen să fie diferenţiate în funcţie de profilul instituţiei respective.
Dacă asemenea lucruri nu se fac, înseamnă că nu se doreşte scoaterea învăţământului românesc din mocirlă. Şi atunci de ce ne mai răcim gura?

Iubiţi-i pe cei care nu vă-nghit !

Cele mai frumoase lucruri pe care le facem au semnificaţia unor declaraţii de dragoste făcute prietenilor noştri.
Muncim pentru cineva.
Scriem pentru altcineva.
Deseori avem surprizee.  Când declarăm unui om iubire, ne pomenim cu o bâtă în cap. Fiecare gest ne este mărunţit, analizat, judecat şi întors către noroiul relelor intenţii. Prietenii noştri sunt morţi de curiozitate să afle dacă ne-am îmbătat, facem amor cu vreo colegă, furăm, minţim sau ne-am pierdut piedut minţile. Un pas în străchini din partea noastră înseamnă fericirea lor. Mulţi nici nu mai înţeleg limba solidarităţii sau a convieţuirii civilizate. Tot ce îi interesează este să ne vadă-n rahat, chiar dacă ei înoată într-o hazna fără fund.
Într-o povestire scrisă de Nicolae Velea, o bătrână se uită la doi tineri care joacă table. Ea nu ştie regulile jocului, dar priveşte cu lăcomie lupta bărbaţilor. O interesează, de fapt, cine mănâncă bătaie. Unul dintre ei, care pierde constant, prinde momentul şi îi spune curioasei :
- Vei, babo, ce-l bat p-ăsta ? Nu-l las deloc ! Uite cum îl dau afară din cutie !
Celălalt, care era mai bun, începe deliberat să joace mai prost , pentru a pierde şi a face şi el impresie bună hoaşcei. Dar nu reuşeşte deloc, spre veselia nebună a perdantului.
Cândva îl ajutam la temele mai dificile pe un licean care acum a ajuns medic. Făceam eforturi incredibile pentru a fi pe înţelesul profesoarei sale. Îl întrebam, în prealabil, ce gândeşte ea despre teme asemănătoare. Încercam să evit eşecul. Băiatul îmi povestise lucruri nemaiauzite despre cea care îi preda la clasă limba şi literatura română.  Unei eleve îi făcuse tema unchiul său, cunoscutul Alexandru Paleologu, care a scris memorabila carte Treptele lumii sau drumul către sine al lui Mihail Sadoveanu. Despre ce era eseul ? Despre Sadoveanu. Cu cât a notat dăscăliţa opera maestrului ? Cu nota patru ! Altă fată beneficiase de ideile Elenei Tacciu. Cât obţinuse la evaluare ? Şase ! Profa noastră nu înţelege ideile astea, mi-a spus copilul. Pricepe numai dacă îi povestim ceva.
În condiţiile date, ce pretenţii să mai avem de la alţii ?
Nu căutăm judecători care să ne iubească.
Vrem doar să găsim nişte oameni care să înţeleagă ce le spunem.
Dar se pare că lucrul ăsta este imposibil într-o epocă în care oricine are impresia că se pricepe la orice.