Cum să devii milionar

       Într-o convorbire cu tatăl său, Eliot Rosewater arată cum te poți îmbogăți într-o societate capitalistă, spulberând prejudecățile curente, vehiculate de posesorii marilor averi.
”- Dacă nu există Fluviul Bogăției, atunci cum se face că eu am câștigat azi zece mii de dolari doar moțăind, scărpinându-mă și răspunzând din când în când la telefon? ( zice Eliot - n. m. Ș. T.)
- Orice american mai poate încă să facă avere.
- Sigur - cu condiția să i se spună când e încă tânăr că există un Fluviu al Bogăției, că acesta n-are nimic echitabil în el, că mai bine-ar fi să uite de roboteală, merite și câștiguri cinstite, sau alte asemenea rahaturi, și să se ducă acolo unde-i fluviul cu pricina. << Mergeți acolo unde-s cei avuți și puternici >>, le-aș spune, << și învățați-le năravurile. Ei pot fi ușor lingușițí sau speriațí. Lingușițí-i cât putețí ori băgațí groaza în ei și într-una din nopțile fără lună o să-i vedeți ducându-și degetul la gură, avertizându-vă să nu mai faceți niciun zgomot. Și-or să vă conducă prin beznă la fluviul cel mai lat și mai adânc din câte a văzut vreodată omul. O să vă arate locul vostru pe malul lui și o să primiți o găleată. Înfulecați cât puteți, dar încercați să nu faceți prea mult zgomot, căci v-ar putea auzi săracul. >>” ( Kurt Vonnegut, Fii binecuvântat, domnule Rosewater, Editura Univers, București, 1980)

Marian Vanghelie și Kurt Vonnegut

     Oriunde te duci, constați că e prea puțin loc, prea puțină glorie și prea mulți aspiranți. Prea puțină inteligență și prea mulți deștepți.
 E groasă dacă și Marian Vanghelie a ajuns să-și îndemne compatrioții ”să citească câteva almanahe! ”
Vanghelie trebuia doar să precizeze că  trăim într-o epocă în care lectura cărților lui Bukowski și Kurt Vonnegut este benefică . Ambii scriu limpede, dur și inteligent. Duhnesc de talent. Primul e natural până la demență, al doilea stăpânește atâtea artificii literare, încât ajunge să spună, firesc, toate adevărurile despre nebunia vieții. Să îi lăsăm pe Joyce și pe Faulkner pentru cititorii profesioniști și să-i obligăm, prin lege, pe cetățenii care ar trebui să aibă grijă de alți cetățeni, să-i citească măcar pe acești doi falși americani.
Reproduc, din romanul Fii binecuvântat, domnule Rosewater ( Ed. Univers, București, 1980 ),  o discuție dintre senatorul Lister Ames Rosewater și nora sa, Sylvia, care a fost nevoită să-și părăsească soțul.
”- Fiul meu nu merită o femeie la locul ei. El merită ceea ce are : camaraderia smiorcăită a curvelor, a bolnavilor închipuiți, a proxeneților și a hoților.
- Ei nu-s așa de răi, tată Rosewater.
- Din câte-nțeleg eu, tocmai asta-l atrage pe Eliot spre ei, faptul că n-au absolut nimic bun. [...]
- Nu vreau să discutăm în contradictoriu.
- Încă i-ai mai putea lua partea lui Eliot ?
- Da. Chiar dacă n-am să reușesc să lămuresc nimic altceva în seara asta, cel puțin dați-mi voie să vă spun atât : Eliot are dreptate în tot ce face. E foarte frumos ce face. Eu, pur și simplu, nu sunt destul de tare ca să stau alături de el. Vina-i a mea.
Fața senatorului trădă perplexitate mâhnită, apoi neputință.
- Spune-mi un singur lucru bun în legătură cu oamenii ăia pe care-i ajută Eliot.
- Nu pot.
- Bănuiam eu.
- E un secret, zise ea, forțată să pledeze, pledând ca disputa să se oprească aici.
Fără a bănui cât era de nemilos, senatorul o încolți mai departe :
- Acum te afli printre prieteni - ce-ar fi să ne spui și nouă care e acest mare secret?
- Secretul e că și ei sunt oameni, zise Sylvia.”