Cum miros gările din Moscova

Cum miros gările din Moscova

       Moscova este un spaţiu literar fabulos, cu străzi intrate pe vecie în mitologia literară universală. Şi nu insist, fiindcă s-ar putea elabora o teză de doctorat pe această temă.
Am recitit cu plăcere Zigzagul norocului de E. Braghinski şi E. Reazanov, Ed. Univers, Colecţia Enigma, 1972.
Sunt două aspecte contradictorii în acest volum care conţine trei naraţiuni, Atenţie la maşini!, Zigzagul norocului şi Crima din bibliotecă. În primul rând, autorii scriu minunat. Au talent literar şi un simţ al umorului teribil. În al doilea rând, intriga este mai peste tot trasă de păr într-un mod grosolan. Nici nu-mi dau seama cum e posibil aşa ceva în nişte texte scrise atât de bine. Cel mai mult mi-a plăcut prima bucată, care are în centru un personaj interesant. Acesta fură maşinile corupţilor ajunşi la la prosperitate, le vinde şi trimite banii unui orfelinat pentru copiii lipsiţi de familie. Cel mai puţin m-a încântat ultimul text, unde fantomele îşi vâră nasul în dezlegarea enigmei, iar finalul n-are nicio noimă.
Se ştie că există o întreagă literatură a mirosurilor. Am semnalat, la momentul potrivit, pasajele din Viaţa lui Kostas Venetis a lui Octavian Soviany, în care erau evocate emanaţiile olfactive ale marilor oraşe din Europa.
În Crima din bibliotecă, Iacimenev, detectivul care anchetează omorul, are un nas deosebit de fin. El îl "miroase" pe un suspect că a trecut printr-o anumită gară :
"Rostovski mirosea a gară, şi anume a gara Kazanski.... Fiecare gară are izul ei. Am consacrat problemei o groază de timp şi e punctul meu forte. Gara Kazanski miroase a pepeni de Ciardjui, a piersici de Samarkand, a mere de Alma-Ata şi a saci. Şi gara Kurski miroase a fructe, dar trebuie să distingi aroma fructelor din Asia Mijlocie de cea a fructelor din Caucaz. În gara Kurski miroase a struguri Isabella, a mandarine, a mimoze şi a privighetori de Kursk. Gara Kievski te duce cu gândul la vişine, la castraveţi muraţi de Nejinsk, la slănină ţărănească şi la roşii bulgăreşti, în timp ce în gara Rijski pluteşte o aromă de heringi afumaţi şi scrumbie letonă! [...] Acolo ( în gara Paveleţki, n. m. Ş. T.) predomină harbujii de Astrahan şi ciupercile din împrejurimile Moscovei, întrucât locurile cele mai bogate în ciuperci sunt pe drumul către Paveleţki. Însă cel mai uşor e să determini mirosul gării Iaroslavki, care e îmbibată de lapte. În schimb, gara Bielorusski miroase mai complex : a găini daneze congelate, a lustre din RDG şi a ouă poloneze. Gara Leningradski este eminamente intelectuală, miroase fin, abia sesizabil, a istorie şi artă.
- Dar gara Savelovski? întrebă Fomin, care ştia că Moscova are nouă gări.
- Cu asta-i prost! recunoscu Iacimenev abătut. N-are niciun miros specific. Tocmai de aceea s-a proiectat demolarea ei, ca inutilă!"
Să remarcăm că arta are au miros discret, imperceptibil.

Marian Vanghelie și Kurt Vonnegut

     Oriunde te duci, constați că e prea puțin loc, prea puțină glorie și prea mulți aspiranți. Prea puțină inteligență și prea mulți deștepți.
 E groasă dacă și Marian Vanghelie a ajuns să-și îndemne compatrioții ”să citească câteva almanahe! ”
Vanghelie trebuia doar să precizeze că  trăim într-o epocă în care lectura cărților lui Bukowski și Kurt Vonnegut este benefică . Ambii scriu limpede, dur și inteligent. Duhnesc de talent. Primul e natural până la demență, al doilea stăpânește atâtea artificii literare, încât ajunge să spună, firesc, toate adevărurile despre nebunia vieții. Să îi lăsăm pe Joyce și pe Faulkner pentru cititorii profesioniști și să-i obligăm, prin lege, pe cetățenii care ar trebui să aibă grijă de alți cetățeni, să-i citească măcar pe acești doi falși americani.
Reproduc, din romanul Fii binecuvântat, domnule Rosewater ( Ed. Univers, București, 1980 ),  o discuție dintre senatorul Lister Ames Rosewater și nora sa, Sylvia, care a fost nevoită să-și părăsească soțul.
”- Fiul meu nu merită o femeie la locul ei. El merită ceea ce are : camaraderia smiorcăită a curvelor, a bolnavilor închipuiți, a proxeneților și a hoților.
- Ei nu-s așa de răi, tată Rosewater.
- Din câte-nțeleg eu, tocmai asta-l atrage pe Eliot spre ei, faptul că n-au absolut nimic bun. [...]
- Nu vreau să discutăm în contradictoriu.
- Încă i-ai mai putea lua partea lui Eliot ?
- Da. Chiar dacă n-am să reușesc să lămuresc nimic altceva în seara asta, cel puțin dați-mi voie să vă spun atât : Eliot are dreptate în tot ce face. E foarte frumos ce face. Eu, pur și simplu, nu sunt destul de tare ca să stau alături de el. Vina-i a mea.
Fața senatorului trădă perplexitate mâhnită, apoi neputință.
- Spune-mi un singur lucru bun în legătură cu oamenii ăia pe care-i ajută Eliot.
- Nu pot.
- Bănuiam eu.
- E un secret, zise ea, forțată să pledeze, pledând ca disputa să se oprească aici.
Fără a bănui cât era de nemilos, senatorul o încolți mai departe :
- Acum te afli printre prieteni - ce-ar fi să ne spui și nouă care e acest mare secret?
- Secretul e că și ei sunt oameni, zise Sylvia.”

William Faulkner şi stilul biblic

        A. B. era unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut în liceu. Mama sa naturală murise sau se despărţise de tatăl său, iar acesta din urmă se recăsătorise şi situaţia nu-i venea deloc bine băiatului, care se purta ca un dur.  L-a plesnit scurt peste faţă - el, un puştan pe atunci -, în faţa mea, pe vânzătorul unei librării care ne atrăsese atenţia că stăm prea aproape de cărţi. Librarul se temea că am fi putut fura, fără să ştie că avea de-a face cu nişte adolescenţi cu principii morale ! Că ţinea foarte mult la mine se vedea şi din faptul că eram singurul coleg care scăpase de pumnii lui teribili, deşi lua ca pe un afront înfrângerile drastice pe care i le administram la fotbal de masă. Din prietenie faţă de mine vrusese să se mute în clasa mea, dar, după ce a stat o jumătate de oră, s-a ridicat şi a plecat. Mi-a spus mai târziu că acolo se adunaseră prea multe proate. În clasa aceea erau patru băieţi şi douăzeci şi nouă de fete ! Era un tip fabulos. Mă invita pe la el şi îmi oferea munţi de fripturi şi sticle de coniac de toate felurile şi mărimile. Tatăl său lucrase în străinătate şi avea bani cu nemiluita. Când nu-i plăcea gustul unei băuturi, arunca sticla direct la coşul de gunoi. Chiulea un trimestru întreg la orele de matematică şi învăţa singur toată noaptea de dinaintea tezei. Era singurul din clasa sa care lua zece. O umilea pe profesoara de istorie cu întrebări inspirate de emisiunile transmise de Europa Liberă. ( Ne aflam prin 1972-1976 ). A. B. mi-a spus într-o zi că viaţa unui om nu are niciun rost dacă el nu poate vedea Capela Sixtină pictată de Michelangelo. ( Am folosit acest motiv în Gheţarul. ) În acest scop, A. B. a urmat Institutul de Marină şi a devenit căpitan de vas, colindând mările şi oceanele. În timpul studiilor l-a bătut până la dezmembrare pe un gradat care făcea căprărie cu nişte subordonaţi. Mulţi ani am primit constant ilustrate din toate colţurile lumii. Văzuse şi Capela Sixtină.  La început îmi şi scria. Avea un scris inimitabil, cu litere microscopice, aşa că eram nevoit să-i citesc misivele cu lupa. În sfârşit, decenii întregi n-am mai auzit nimic despre el. Acum câţiva ani l-am recunoscut, la televizor, într-o situaţie stranie.  Fusese găsit prin Timişoara, lovit la cap, lipsit de memorie şi, în consecinţă, de reperele puternicei sale personalităţi. Avea barbişon, nu mai ştia cine este şi, fiindcă vorbea bine engleza, oamenii îl numeau Profesorul. Era o enigmă cum ajunsese de la Constanţa la Timişoara . Tatăl său şi rudele l-au identificat şi s-au dus la el. În ziua următoare a apărut din nou pe micul ecran, la ştiri, uitându-se la propriile fotografii şi exprimându-şi îndoiala că ar fi cine îi spuneau ceilalţi că este : " Seamănă cu mine, dar nu sunt eu. " Trăiesc cu speranţa că-l voi reîntâlni într-o zi, iar el va fi la fel de nărăvaş şi de puternic ca odinioară.
      De ce l-am evocat aici pe A. B. ? Fiindcă era un personaj dostoievskian care îl citea pe Dostoievski. Îmi amintesc zâmbetul său, exprimând o satisfacţie superioară, când îmi explica de ce rusul este scriitorul său preferat. Dostoievski era cel mai mare scriitor şi uite că tocmai ăsta îi plăcea lui ! În ceea ce mă priveşte, îl citeam şi îl admiram fără rezerve pe Faulkner, care apărea la Univers, în colecţia Romanul secolului XX. Zgomotul şi furia, în traducerea lui Mircea Ivănescu, stătea permanent pe masa din cămăruţa mea friguroasă, de licean. Cartea mă uluise de la primele rânduri. Perspectiva handicapatului Benjy, care priveşte printre scândurile unui gard cum alţi copii joacă baseball, era ceva nou şi senzaţional pentru mine. Am citit şi recitit romanul, cu eforturi considerabile, minunându-mă de construcţia epică faulkneriană, care lasă puţin spaţiu personajului aflat în scenă - nu cunoşti contextul care trebuie dedus -, restul fiind ocupat de o umbră mare, în care îşi au locul Dumnezeu şi ceilalţi zei, impulsurile ascunse ale personajelor, evenimente lămuritoare, filiaţii, relaţii, ce să mai vorbim, aproape totul. În termenii lui Auerbach este un stil biblic, opus stilului homeric specific, să zicem, lui Balzac, care etalează şi explică pe îndelete faptele. Primul mod de a scrie implică mister şi ambiguitate,  în al doilea întâmplările se petrec la vedere, cu multe detalii care te împiedică să te rătăceşti.
        Am cumpărat noua ediţie a romanului lui Faulkner, apărută la Polirom, fiindcă cea veche era trasă pe hârtie de ziar, care s-a degradat în timp, făcând textul greu de urmărit. Mărturisesc că o mică problemă mă intrigă. Hemingway este un scriitor bidimensional, iar romanele sale sunt un fel de povestiri extinse, uşor de receptat de numeroşii săi cititori. Nu-mi explic însă popularitatea lui Faulkner, care este de o complexitate dezarmantă. Iar Zgomotul şi furia îmi place cel puţin la fel de mult ca Ulise de Joyce. Şi când te gândeşti că nişte fanţi literari i-au găsit o sumedenie de cusururi încă de la apariţie !

P.S. Profesorii de istorie pe care îi ştiu sunt foarte competenţi. Profesoara mea din liceu făcea excepţie. Era o Ana Pauker cu aspect de coreeană supraponderală. Avea, în plus, un soi de demenţă care o făcea să-i terorizeze pe elevi. Spre ruşinea mea, îmi băteam joc de orele ei în modul cel mai mârlănesc cu putinţă. Îl pocneam de câteva ori pe colegul de bancă şi el era obligat să-mi răspundă. Aşa că făceam ora harcea-parcea. Încerca să ne dea afară, dar eu nu voiam să ies. Mă alergam cu ea prin clasă. Aveam motive întemeiate, credeam eu, să fac aşa. În fine, doamna cu pricina avea de suferit şi la clasa paralelă, din cauza întrebărilor incomode puse de A. B. De pildă, ea spunea : "Incapabil să înţeleagă situaţia internaţională, regele Mihai a..." Băiat citit, A. B. făcea o socoteală simplă care îi arăta că regele avea câţiva anişori în momentul la care se referea specialista. Ridica mâna, profesoara se oprea şi îi făcea semn să vorbească, iar el întreba cu un glas îngeresc : " Nu vă supăraţi, câţi ani avea regele Mihai când s-au petrecut evenimentele despre care vorbiţi ?" Profesoara înţelegea că spusese o enormitate, se făcea vânătă la faţă, lovea scaunul cu piciorul, dărâmându-l, şi urla : "Ieşi afară, porcule ! Şi îţi pun şi un patru, fiindcă nu eşti atent ! " Alteori, când el întreba ceva, ea îi răspundea tot cu o întrebare : " Unde ai citit tu asta ? " "N-am citit nicăieri, am auzit la Europa liberă !"  "Aoleu  ! Nenorocitule ! Mă bagi în puşcărie ! Ieşi afară imediat ! " Doamna B. ajunsese să poarte tot timpul cu ea Programul Partidului Comunist şi se apăra cu el de orice problemă reacţionar-criminală, aşa cum călugării se apără de diavol cu Biblia : " Nu ştiu ce vrei să spui, eu predau numai după Programul Partidului Comunist Român ! Şi aplic numai politica tovarăşului Nicolae Ceauşescu ! Uite, aici ai toate răspunsurile ! Eu numai de aici răspund ! În rest nu vreau s-aud nimic !" Femeia nu-i suporta pe elevii inteligenţi care mai şi citeau câte ceva. Cine spune că, spre deosebire de acum, pe atunci se făcea carte, nu cunoaşte bine problema. Printre dascăli, idioţii erau într-un echilibru precar cu cărturarii, dar de cele mai multe ori erau majoritari. Aşa se face că A. B. a ajuns să dea teză la istorie - cred că dădeam şase-şapte teze ! - în condiţiile în care la oral avea patru pe linie. S-a aşezat în banca a doua şi, în ciuda subiectului dificil, s-a apucat să scrie, punându-şi la treabă inteligenţa. În faţa lui, în prima bancă se agita un coleg de vreo doi metri înălţime. Băiatul nu ştia nimic şi se tot întorcea la A. B. : " Zi-mi, bă, şi mie, că nu ştiu nimic !" A. B. i-a explicat : "Lasă-mă să scriu, că mă lasă nenorocita asta corigent ! Termin repede lucrarea şi îţi spun şi ţie. " Degeaba. Ignorantul s-a tot întors, de trei, de patru, de zece ori, tulburându-i lui A. B. inspiraţia. A. B. s-a enervat, s-a săltat din bancă şi i-a tras nefericitului un pumn în cap, de i-a vârât nasul în pupitru. Ca un făcut, istorica  a întors capul tocmai atunci şi a văzut cumplitul gest. "Ieşi afară, porcule ! ", a sunat inevitabila sentinţă. A. B. stătea pe o bancă în curte şi se gândea la soarta sa tristă, când uşa de la intrare s-a deschis şi găliganul a ieşit afară, plângând de indignare. Băiatul cu căpăţâna zdrobită căpătase învoire să se spele pe faţă. El jurase în faţa clasei că-l va omorî pe A. B. în bătaie. S-a dus la cişmea şi şi-a aruncat apă pe ochi. A. B. a realizat abia atunci grozăvia gestului său şi a luat o decizie rapidă. "Mă duc să-i cer scuze ! Am făcut-o de oaie. ", s-a gândit el. Rănitul tocmai îşi scutura stropii de pe gene când l-a văzut pe A. B. ridicându-se brusc şi pornind hotărât către el. A rămas două secunde ca paralizat, apoi a luat-o la goană pe după căminul fetelor.

Curiozitate periculoasă

           Curiozitate periculoasă de Hansjorg Martin este penultimul titlu recitit, din fosta colecţie Enigma a Editurii Univers. Cartea a apărut în 1965, la Hamburg, fiind tradusă la noi în 1974, de Const. Ianculescu. Este un roman scris splendid, cu vervă şi cu umor, iar intriga este abil întreţinută. Sunt de-a dreptul pasionante căutările decoratorului Jost Ziball, care, încercând să dezlege iţele asasinării actorului Hannes Pohl, dă peste o reţea de distribuitori de morfină. Activitatea de detectiv a lui Ziball este păguboasă, fiindcă toţi cei de la care vrea să obţină informaţii mor în chip misterios, asasinaţi de un criminal nemilos. Ziball însuşi este pe cale de a da în primire, în final, dar este salvat - cum se putea altfel ? - de intervenţia inspirată a unor poliţişti puşi pe drumul cel drept de Ferdinand Hoch, el însuşi amestecat în afacere, şi de Gisela Eggers, iubita protagonistului.
          În ansamblu, Curiozitate periculoasă este o naraţiune poliţistă excelentă, aproape de nivelul celor scrise de Raymond Chandler şi Ross MacDonald, cu toate că l-am ghicit pe ucigaş încă de la pag. 57, adică după 25% din text.
         

P.S.  1. Acum, când e clar că premierea lui Ronaldo cu Balonul de Aur a fost o mânărie, trebuie să constat, uluit, că în lumea în care trăim chiar şi recompensele obţinute pe merit trebuie să fie aranjate. Unii oameni de fotbal protestează că li s-a schimbat votul, iar alţii declară că au fost obligaţi să voteze cu Ronaldo, pentru a-l împăca pe portughez cu Sepp Blatter. Blatter ăsta are un nume predestinat !
        2. Meseria de ţucălar este înscrisă în codul genetic al românului. Când nu e delator, cetăţeanul onorabil dă un sens existenţei sale lingând fundul unui personaj influent. Ai făcut o glumă nevinovată pe seama sus-pusului ? Te-ai ars ! Nu vei mai tratat decât cu ostilitate de slugile care ştiu că nu te afli în cele mai bune relaţii cu patronul său. Din păcate, lumea culturală copiază toate proastele obiceiuri ale societăţii autohtone. Şi e fericit acela care n-are nevoie nici de bunăvoinţa stăpânilor, nici de laudele servitorilor.

Vechi romane poliţiste

    Îmi face o mare plăcere să recitesc cărţile apărute în vechea colecţie Enigma, a Editurii Univers. Titlurile prezintă un spectru artistic divers, trecând cu dezinvoltură de la capodopere la texte modeste.
    Jan Martenson, cu a sa Natură moartă pentru flaşnetă mecanică, îmi confirmă ideea că romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important. Personajele din Natură moartă... se învârtesc în jurul unui pictor suedez modern - Victor Andersky -, sunt experte în Picasso, iar unele dintre ele se ocupă cu comercializarea tablourilor. Există şi o temă ispititoare, vanitatea artistului de geniu, care merge până la crimă, pentru a-şi masca incapacitatea creatoare survenită la senectute.
     Cărţile poliţiste ceheşti au însă ceva molcom şi domestic, amintind de scrierile lui Simenon, fără să aibă uimitoarea coarenţă a acelora. Iată, de pildă, Itinerariul sicriului de zinc de Eduard Fiker. Inspectorul Cadek este unul dintre cei mai proşti detectivi pe care i-am întâlnit în literatură. Calcă în străchini, urmăreşte pe cine nu trebuie, în momente prost alese, ia decizii greşite, n-are simţ de observaţie - uneori nu vede evidenţele ! -, conduce ancheta alandala. Însuşirea sa de bază pare aceea că este înalt şi solid, aspect care contrastează cu o lipsă de fler flagrantă. E curios că prozatorul nu exploatează prostia personajului său şi putem trage concluzia că Fiker nu este conştient de natura personajului său - un fel de inspector Clouseau -, aşa cum nu sunt nici celelalte personaje. Tâmpenia lui Cadek are urmări în destinul celor anchetaţi. Aceştia sfârşesc sufocaţi cu perna, împuşcaţi, sinucişi şi îngropaţi în locuri dubioase. Itinerariul sicriului de zinc este o carte slabă, în ciuda titlului promiţător. Am avut impresia că îmi pierd timpul recitind-o şi în câteva rânduri am fost pe punctul de a renunţa la lectură.

P.S. Aflu cu consternare că Traian T. Coşovei a încetat din viaţă. Mare păcat, mare pierdere pentru literatura română ! Dumnezeu să-l odihnească !

"Dormitoarele au ferestre". Tot despre romanul poliţist

Truman Capote se referă de câteva ori, în cărţile sale, la Erle Stanley Gardner. Am recitit de curând Dormitoarele au ferestre, Editura Univers, Bucureşti, 1970, colecţia Enigma şi mi s-a confirmat impresia iniţială că avem de-a face cu o capodoperă a romanului poliţist.
Începutul este excepţional, iar dialogurile sclipitoare.
Într-un bar unde nu sunt doriţi, detectivului Donald Lamb şi însoţitoarei sale li se serveşte o băutură îndoielnică :
"Băutura conţinea şaizeci la sută apă de la gheaţă, poate o linguriţă de gin, câteva picături de vermut sec şi o măslină... Era atât de slabă, că simţeam mai degrabă gustul măslinei decât al ginului."
Când chelnerul le aduce nota, Lamb îi spune fetei cu care a intrat în bar :
"- Mănâncă-ţi măslina înainte de a se umfla în apă."
Apare patronul şi discuţia continuă :
"-Totul e-n ordine ?
- Totul, i-am răspuns. Ai venit cu maşina, Lucille ?
- Da.
- Atunci n-ar trebui să iei mai mult de zece-cincisprezece cocteiluri dintr-astea."
Şi la plecare :
"- Totul e-n ordine ? întrebă suav patronul.
- Da, l-am asigurat. Două dintre cele mai bune măsline pe care le-am mâncat vreodată.
- Veniţi la noi oricând mai doriţi aşa ceva, ne îndemnă el.
- S-ar putea să-ţi fac şi surpriza asta, i-am răspuns. "
Ceea ce face toţi banii este însă intriga cărţii. Schema epică respectivă a devenit ulterior loc comun în literatura de specialitate şi în cinematografie. Detectivul este victima unei înscenări şi mai mulţi au interesul ca el să joace rolul de ţap ispăşitor. De la un punct încolo, eroul fuge, împiedicându-se de cadavre, cu asasini de profesie şi cu poliţia pe urmele sale. Trebuie să găsească dovezi care să-l scoată din încurcătură şi cu care să-i demaşte pe adevăraţii vinovaţi. Şi, evident, reuşeşte. Aici, personajele negative sunt organizate într-un grup de şantajişti.
La începutul mileniului al treilea, textul li se va părea multora învechit şi searbăd. Dar la vremea sa, a fost încântător. După părerea mea, volumul se poate citi şi acum cu plăcere.
Şi ajung la încă o deosebire dintre marea proză şi cea poliţistă. Prima capătă, în timp, noi valenţe valorice, în timp ce a doua se depreciază iremediabil.