Utopii și femei care-și folosesc pumnii

* E necesar să fac o distincție. Dacă scriitorii sunt în totalitate intelectuali - și chiar mai mult decât atât, din moment ce sunt creatori de cultură -, puține personaje se ridică la condiția de proprietari de idei. Am vrut să subliniez tocmai această stare de lucruri într-un articol postat anterior. Ștefan Bănulescu a fost un intelectual de marcă - dar se mai pune această problemă în cazul unui geniu literar? -, însă personajele sale sunt fie rurale, fie locuitori ai unor toposuri imaginare. Și ajungem la marii creatori de utopii, atât de puțini în lume, dar printre care avem și noi reprezentanți marcanți : Ștefan Bănulescu cu Cartea de la Metopolis și Mihail Sadoveanu cu  Creanga de aur, Divanul persian și Ostrovul lupilor. Îi reamintesc pe câțiva dintre cei care au imaginat utopii și distopii : Hesse, Junger, Canetti, Musil, Kafka, rusul Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Nabokov, Bradbury, Pierre Boulle, Kurt Vonnegut.
* Intuiție genială a lui Faulkner în Absalom, Absalom! : oameni care sunt plini de evenimentele celorlalți, ca niște saloane pustii  prin care trec cunoscuții. E un mod subtil de a vorbi despre sărăcia spirituală a celor care nu citesc cărți, n-au idei, n-au trăiri, pe scurt, n-au nimic în interiorul lor care să le aparțină și se umplu cu evenimentele mizere din existențele celorlalți, ca niște haznale încăpătoare.
* M-am întrebat deseori de ce noi n-avem mai multe romane cu personaje civilizate și rafinate, dar ne apropiem de cruzimea și de animalitatea estetică a sud-americanilor. Thomas Mann a scris mii de pagini fără personaje negative. În schimb, în Desculț, oamenilor li se pun botnițe  să nu mănânce strugurii boierului. Creațiile semnate de Preda, Rebreanu și D. R. Popescu mișună de ticăloși, specie frecvent întâlnită și în operele marilor citadini : Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Constantin Țoiu, Mihail Sebastian, Augustin Buzura. Răspunsul e simplu. Imaginarul fiind lângă noi, nu putem scrie romane cu lorzi și doamne rasate decât rareori, din moment ce în lumea în care trăim sunt, printre multe altele, femei și bărbați care se bat cu pumnii, jucând în piese de teatru comice. Oamenilor simpli, destinul le-a rezervat comicul. La tragic, ei au rareori acces. De aceea scriitorul nostru național nu putea fi decât Caragiale. Oameni ai compromisului, nu l-am putut inventa pe Shakespeare și nici nu avem organ pentru a-l percepe.  Ce personaje să imaginezi, când în jurul tău foiesc cetățeni rătăciți într-o lume amorală? Ce complexitate, ce finețuri? Trăiască triștii comedianți! În altă ordine de idei, cu jale o spun, violența vieții noastre de familie nu se compară cu cea întâlnită la alte popoare. Student fiind, îmi amintesc că am văzut, într-un magazin, o fată suavă și un tânăr frumos cum se uitau la niște produse.
- Fire-ai al dracu' dă bețiv, nu te mai uita la sticle, ca lupu' la oi! am auzit glasul îngerului, zicându-i însoțitorului său.
- Fire-ai a dracu' cu căpățâna ta, mă uitam la conservele alea, nu la sticle! a venit un răspuns șuierat și încărcat de ură.
Un student îmi povestea că a văzut cu ochii lui cum, în plină stradă, o băbuță îi aplica moșului ei croșee repetate, cu care îl trimitea la pământ. Loviturile erau însoțite de ocări groaznice. Bătrânelul se aduna cu greu de pe trotuar și o implora pe consoartă :
- Stai, fă, nu mai da, că ne vede lumea!
- Și ce dacă ne vede? brava pugilista.
Și-l cotonogea înainte, cu sârg.
Scene trase parcă la indigo mi-au fost relatate de un profesor. O femeie își altoia cu nădejde bărbatul în bărbie și-l dobora cu măiestrie, însă tot ea striga :
- Dă ce dai, mă, bețivanule, în mine? Dă ce?
- Păi, eu dau? mormăia de jos capul familiei. Mă bați tu, da banii mei e buni.
Într-o seară un vecin al dascălului s-a întors acasă beat mort. Profesorul a văzut, vrând-nevrând, ce s-a petrecut în continuare. Nevasta l-a întâmpinat pe soț cu înjurături și cu o ploaie de pumni bine țintiți, în față și în stomac. L-a făcut ferfeniță.
A doua zi, amicul meu l-a interpelat pe omul care avea capul umflat, nasul rupt și buzele sparte :
- Vecine, da' te-a bătut nevastă-ta, nu glumă!
- Păi... să știi că am și meritat-o, a chicotit cel snopit în bătaie și și-a continuat, șontâc-șontâc, drumul spre nicăieri.

P: S: Pe Eugen Simion l-am auzit vorbind pentru prima dată despre infernul conjugal din opera lui Marin Preda. Mie, sincer vorbind, scenele de isterie din romanele lui Dostoievski, ca și pasajele care îi au centru pe Matilda, Petrică Nicolau și Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, mi se păreau neverosimile. Trebuie să vezi și să trăiești multe nu numai pentru a putea scrie, ci și pentru a înțelege, în calitate de cititor, anumite adevăruri.

Cum să devii milionar

       Într-o convorbire cu tatăl său, Eliot Rosewater arată cum te poți îmbogăți într-o societate capitalistă, spulberând prejudecățile curente, vehiculate de posesorii marilor averi.
”- Dacă nu există Fluviul Bogăției, atunci cum se face că eu am câștigat azi zece mii de dolari doar moțăind, scărpinându-mă și răspunzând din când în când la telefon? ( zice Eliot - n. m. Ș. T.)
- Orice american mai poate încă să facă avere.
- Sigur - cu condiția să i se spună când e încă tânăr că există un Fluviu al Bogăției, că acesta n-are nimic echitabil în el, că mai bine-ar fi să uite de roboteală, merite și câștiguri cinstite, sau alte asemenea rahaturi, și să se ducă acolo unde-i fluviul cu pricina. << Mergeți acolo unde-s cei avuți și puternici >>, le-aș spune, << și învățați-le năravurile. Ei pot fi ușor lingușițí sau speriațí. Lingușițí-i cât putețí ori băgațí groaza în ei și într-una din nopțile fără lună o să-i vedeți ducându-și degetul la gură, avertizându-vă să nu mai faceți niciun zgomot. Și-or să vă conducă prin beznă la fluviul cel mai lat și mai adânc din câte a văzut vreodată omul. O să vă arate locul vostru pe malul lui și o să primiți o găleată. Înfulecați cât puteți, dar încercați să nu faceți prea mult zgomot, căci v-ar putea auzi săracul. >>” ( Kurt Vonnegut, Fii binecuvântat, domnule Rosewater, Editura Univers, București, 1980)

Marian Vanghelie și Kurt Vonnegut

     Oriunde te duci, constați că e prea puțin loc, prea puțină glorie și prea mulți aspiranți. Prea puțină inteligență și prea mulți deștepți.
 E groasă dacă și Marian Vanghelie a ajuns să-și îndemne compatrioții ”să citească câteva almanahe! ”
Vanghelie trebuia doar să precizeze că  trăim într-o epocă în care lectura cărților lui Bukowski și Kurt Vonnegut este benefică . Ambii scriu limpede, dur și inteligent. Duhnesc de talent. Primul e natural până la demență, al doilea stăpânește atâtea artificii literare, încât ajunge să spună, firesc, toate adevărurile despre nebunia vieții. Să îi lăsăm pe Joyce și pe Faulkner pentru cititorii profesioniști și să-i obligăm, prin lege, pe cetățenii care ar trebui să aibă grijă de alți cetățeni, să-i citească măcar pe acești doi falși americani.
Reproduc, din romanul Fii binecuvântat, domnule Rosewater ( Ed. Univers, București, 1980 ),  o discuție dintre senatorul Lister Ames Rosewater și nora sa, Sylvia, care a fost nevoită să-și părăsească soțul.
”- Fiul meu nu merită o femeie la locul ei. El merită ceea ce are : camaraderia smiorcăită a curvelor, a bolnavilor închipuiți, a proxeneților și a hoților.
- Ei nu-s așa de răi, tată Rosewater.
- Din câte-nțeleg eu, tocmai asta-l atrage pe Eliot spre ei, faptul că n-au absolut nimic bun. [...]
- Nu vreau să discutăm în contradictoriu.
- Încă i-ai mai putea lua partea lui Eliot ?
- Da. Chiar dacă n-am să reușesc să lămuresc nimic altceva în seara asta, cel puțin dați-mi voie să vă spun atât : Eliot are dreptate în tot ce face. E foarte frumos ce face. Eu, pur și simplu, nu sunt destul de tare ca să stau alături de el. Vina-i a mea.
Fața senatorului trădă perplexitate mâhnită, apoi neputință.
- Spune-mi un singur lucru bun în legătură cu oamenii ăia pe care-i ajută Eliot.
- Nu pot.
- Bănuiam eu.
- E un secret, zise ea, forțată să pledeze, pledând ca disputa să se oprească aici.
Fără a bănui cât era de nemilos, senatorul o încolți mai departe :
- Acum te afli printre prieteni - ce-ar fi să ne spui și nouă care e acest mare secret?
- Secretul e că și ei sunt oameni, zise Sylvia.”

Tabachera din Bagombo, revistele literare și agențiile de publicitate

     Kurt Vonnegut este unul dintre scriitorii mei preferați. Deschid cu emoție Tabachera din Bagombo, Humanitas, 2014 și citesc mai întâi prefața lui Peter Reed și cuvântul introductiv al  scriitorului. Tresar când găsesc în textul lui Peter Reed, la pag. 14, o idee reluată și de autor.  : ”Apariția televiziunii a contribuit la încheierea carierei de nuvelist a lui Kurt Vonnegut. Revistele care fuseseră cumpărători înfocați de povestiri au pierdut din cititori și din veniturile rezultate din publicitate. Iar publicul povestirilor din reviste s-a orientat, în număr din ce în ce mai mare, către televiziune pentru divertisment, în vreme ce agențiile de publicitate, care fuseseră forța motrice a revistelor, găseau audiovizualul irezistibil. Unele reviste au dat faliment, altele și-au schimbat formatul, altele s-au restrâns.”
Două lucruri reținem de aici :
1. În capitalism, literatura din reviste are o anumită funcție care a fost preluată de televiziune. Cititorii au devenit telespectatori.
2. Literatura din periodice a fost susținută de agențiile de publicitate, însă acestea din urmă au migrat tot către televiziune.
Se știe că în socialism oamenii trăiau într-un univers concentraționar, iar cititul era singura posibilitate a oamenilor de a evada cumva din realitate, când nu era impus cu forța de școală.
Ar fi interesant dacă un studiu sociologic serios ar putea răspunde la câteva întrebări :
1. Vor fi cititorii din ce în ce mai puțini? ( Mai mulți nu vor fi, din moment ce unul dintre principiile scrisului enunțate de Vonnegut este : ”Scrie ca să faci pe plac unei singure persoane. Dacă deschizi fereastra și faci dragoste cu lumea, ca să zic așa, povestirea ta o să facă pneumonie.”  )
2. Va supraviețui literatura în absența sponsorilor? Își va schimba natura și funcțiile sociale și estetice?
3. Cum se schimbă lucrurile prin apariția Internetului?
 E sigur însă că, pentru scriitori, nimic nu va mai fi cum a fost.