O dezamăgire : Carlos Ruiz Zafón

        Am citit cu încântare Umbra vântului de Carlos Ruiz  Zafón. Mai cumpărasem Jocul îngerului și Prizonierul cerului de același autor, romane publicate la Polirom. Aveam de gând să le parcurg pe toate și după aceea să încerc a defini formula narativă a catalanului. La prima lectură am fost impresionat : livrescul era înviat miraculos, personajele erau veridice, acțiunea era condusă cu mână de maestru, suspansul nu lipsea de pe fiecare pagină și o atmosferă inconfundabilă bântuia textul. ( Sigur, ca în majoritatea cărților, mi-au displăcut scenele de dragoste, leșinate, siropoase.) Iată, mi-am zis, un prozator care scrie romane așa cum Borges scria povestiri. ( Aceasta este una dintre aspirațiile mele de scriitor.) Următorul volum, Jocul îngerului, m-a dezumflat de tot și m-a condus la o concluzie stranie : Zafón își scrie cărțile după rețete, ca orice autor de duzină. Totul este dat în reluare, plictisitor, neinteresant, ca o copie la indigo mult ștearsă, aproape ilizibilă.  Văd acum, cu claritate, și multele defecte ale Umbrei vântului. Sentimentalismul și intriga misterioasă în jurul unor mize mici sunt acum vizibile de la o poștă.
Prin forța împrejurărilor - inspecții la serviciu etc -, nu prea mai am timp de lectură. Dar chiar dacă aș fi în vacanță, nu m-aș apuca deocamdată să citesc Prizonierul cerului.

P.S. Totuși, am rămas cu ceva din cele două cărți ale scriitorului iberic : imaginea unei Barcelone tenebroase, morbide, aflate într-o perpetuă descompunere.