O dezamăgire : Carlos Ruiz Zafón

        Am citit cu încântare Umbra vântului de Carlos Ruiz  Zafón. Mai cumpărasem Jocul îngerului și Prizonierul cerului de același autor, romane publicate la Polirom. Aveam de gând să le parcurg pe toate și după aceea să încerc a defini formula narativă a catalanului. La prima lectură am fost impresionat : livrescul era înviat miraculos, personajele erau veridice, acțiunea era condusă cu mână de maestru, suspansul nu lipsea de pe fiecare pagină și o atmosferă inconfundabilă bântuia textul. ( Sigur, ca în majoritatea cărților, mi-au displăcut scenele de dragoste, leșinate, siropoase.) Iată, mi-am zis, un prozator care scrie romane așa cum Borges scria povestiri. ( Aceasta este una dintre aspirațiile mele de scriitor.) Următorul volum, Jocul îngerului, m-a dezumflat de tot și m-a condus la o concluzie stranie : Zafón își scrie cărțile după rețete, ca orice autor de duzină. Totul este dat în reluare, plictisitor, neinteresant, ca o copie la indigo mult ștearsă, aproape ilizibilă.  Văd acum, cu claritate, și multele defecte ale Umbrei vântului. Sentimentalismul și intriga misterioasă în jurul unor mize mici sunt acum vizibile de la o poștă.
Prin forța împrejurărilor - inspecții la serviciu etc -, nu prea mai am timp de lectură. Dar chiar dacă aș fi în vacanță, nu m-aș apuca deocamdată să citesc Prizonierul cerului.

P.S. Totuși, am rămas cu ceva din cele două cărți ale scriitorului iberic : imaginea unei Barcelone tenebroase, morbide, aflate într-o perpetuă descompunere.

Charles Bukowski

E reconfortant să-l citeşti pe Bukowski : frust, elegant, firesc, sugestiv, tandru, trivial, dur, plin de umor.
Un lucru care mă umple de admiraţie faţă de scriitorii americani este faptul că ei îşi menţionează fără complexe preferinţele literare. La Truman Capote am găsit mai multe nume de autori faimoşi, care îmi plac şi mie foarte mult.
În Femei de Charles Bukowski, Ed. Polirom, 2012 : "Am ieşit pe verandă cu paharele în mână şi am privit traficul de după-amiază. Vorbea despre Huxley şi Lawrence în Italia. Ce rahat. I-am spus că Knut Hamsun fusese cel mai mare scriitor al lumii. M-a privit uimită că auzisem de el, apoi a fost de acord. " ( pag. 75 )
"Cel mai rău pentru un scriitor este să cunoască un alt scriitor şi, mai rău decât atât, să cunoască mai mulţi scriitori. Ca muştele pe acelaşi căcat. "( pag. 59 )
Oriunde îl deschizi pe Bukowski, simţi magia unui stil limpede, dar de o forţă uimitoare. Poate că Sorin Stoica al nostru, tânărul prozator dispărut atât de timpuriu, ar fi ajuns la performanţele literare ale lui Bukowski. Minus obscenităţile americanului. Altminteri şi acestea foarte inspirate şi de... bun-gust, dacă pot zice aşa.

Charles Bukowski, un scriitor adevărat

Făcându-mi curaj să-l abordez pe scoţianul Alasdair Gray, citesc De duzină de Charles Bukowski. E o parodie la adresa romanelor poliţiste, dar şi la adresa scrisului, ca ocupaţie, după cum se precizează în prezentarea cărţii. Textul vrea să fie subţire, dar are forţă artistică şi e scris impecabil. Ştim de multă vreme că parodia artei poate fi...o artă de cel mai înalt nivel. Bukowski e scriitor adevărat, care te face să-l citeşti cu plăcere, chiar dacă uneori lasă impresia că promite prea multe şi oferă puţine. Sau poate chiar asta urmăreşte : să te tragă către final, cu puţin fân în mână, ca pe un măgar flămând. Este absolut senzaţional că Bukowski foloseşte cuvinte socotite vulgare, fără să fie trivial. E genială ideea cu Céline.
Mi-a plăcut mai puţin implicarea extratereştilor, dar sunt curios să văd sfârşitul.