Cum se iubesc oamenii

        Ceea ce m-a uluit totdeauna a fost schimbarea bruscă  a comportamentului unor oameni care au ajuns să ocupe”-n cireadă un post însemnat”. Un scaun mai înalt îi face pe unii să devină de nerecunoscut. După doi-trei ani devin distanți, bănuitori, acri, dușmănoși chiar, tratându-i cu ostilitate pe unii dintre prietenii lor de până atunci. Te uiți la om și îți pare cu totul altul decât bărbatul inteligent care îți cerea părerea în anumite probleme și cu care puteai discuta lejer pe orice temă. Care să fie pricina rapidei și nefericitei metamorfoze ? Mi-am pus de nenumărate ori această întrebare, dar nu am găsit un răspuns satisfăcător. Recent am dezlegat misterul : oamenii se iubesc prea mult unii pe alții.
      Tot ce voi povesti s-a petrecut în realitate.

      Cândva am lucrat într-o școală unde se succedau la direcție doi buni prieteni. Ca în Caragiale, o să le spunem Lache și Tache. Au trecut anii, m-am mutat mai aproape de casă și într-o zi m-am întâlnit cu Lache.  Tache era director.

- O, ce faci ? m-a întrebat el.

- Ce-am învățat. Dar tu ?

- O duc greu, a oftat el. Mă persecută prietenul Tache.

- Chiar așa ? Nu se poate, m-am revoltat eu.

- Ba da, din nefericire.  Mă urmărește zilnic, pas cu pas, ascultă la ușile unde țin cursuri, mă spionează, mă monitorizează, mă vorbește de rău, încearcă să mă izoleze.

- E posibil să... ?

- Uite că e!  Îi cheamă pe colegi în cabinetul său și le spune : „Te-am văzut că stai de vorbă cu Lache.  Ce mai zicea ?” „Ce să zică ? vorbeam despre echipa Steaua și…” „ Și de mine ce căcat mânca ? ” „ Nimic, fiindcă vorbeam..” „Uite ce e...  Îmi dau seama că vrei să-l acoperi și ești un om deosebit, dar nu-ți recomand să ai încredere în el. Și, pe viitor, nu mai discuta deloc cu un asemenea nesimțit. Știi ce părere are ăla despre el ? Că el e deștept, iar noi suntem niște proști.  Mi-e jenă să-ți spun ce vorbea despre tine, dar o s-o fac, fiindcă te respect prea mult.”  Și pune pe seama mea niște afirmații legate de vreo măgărie pe care a făcut-o respectivul. Procedează așa cu toți colegii. Îmi vânează și postul. Îl vrea pentru un nepot.

M-am despărțit de Lache năuc și cu încrederea în oameni zdruncinată rău. Tache și Lache fuseseră nedespărțiți. Se vizitau, se invitau la masă unul pe altul, familiile lor făceau concediile împreună.

Au trecut trei ani și Lache a ajuns director. M-am întâlnit cu Tache.

- Ce faci ? m-a întrebat Tache .

- Ce-am învățat. Dar tu ?

- O duc greu, a oftat Tache. Mă persecută prietenul Lache.

- Chiar așa? Nu se poate, m-am revoltat eu.

- Ba da, din nefericire.  Mă urmărește zilnic, pas cu pas, ascultă la ușile unde țin cursuri, mă spionează, mă monitorizează, mă vorbește de rău, încearcă să mă izoleze.

- E posibil să... ?

- Uite că e! Etc.

A urmat un monolog identic cu cel rostit de Lache, în urmă cu trei ani. Am rămas și mai nedumerit.

Chestia ciudată este că Tache și Lache s-au purtat cu mine, de când îi știu, ireproșabil.

    M-am frământat multă vreme cu gândul la cei doi. Apoi am dat în altele. Mi-am dat seama că dintre toate mizeriile pe care și le fac oamenii unii altora, una mă intrigă în cel mai înalt grad și scapă înțelegerii mele : aceea de a-și urmări prietenii, vecinii și colegii și de a-i pârî unde trebuie. Adică acolo de unde reclamantul poate obține niscai foloase. Am ajuns la concluzia că suntem o națiune de spioni. Fiecare cunoaște despre sine infinit mai puține lucruri decât știu ceilalți. E o nebunie. Toată lumea e urmărită de toată lumea.  Urmăritorii știu tot ce face urmăritul. Lucrurile merg chiar mai departe. Urmăritorul se preface îngrijorat de deteriorarea imaginii hăituitului. Îl informează că toată lumea e la curent cu prostiile pe care păcătosul le-a făcut și îi redă, în detaliu, reacțiile dușmanilor. Cunoșteam pe vremuri doi oameni de treabă.  Între timp au murit amândoi.  Unul era diriginte de poștă, mai în vârstă - să-i spunem Costică - , iar celălalt, medic. Să-l numim Mitică. Singurul lor defect era că le plăcea amândurora să tragă cam mult la măsea. Așa socoteau dușmanii, deși, din punctual de vedere al comunității, asta era o calitate în plus. Într-un an, cei doi mi-au făcut o mare surpriză.

- Băi, Gigi, mi-a zis nea Costică. Nu mai sta ca sălbaticul, închis în casă. Că râde, dracului, lumea de tine. Mai ieși și tu la cârciumă, la un pahar, la o vorbă. Te mai întâlnești cu niște băieți, mai schimbați niște impresii. Vrei să înnebunești?

- Da, dar nu prea am cu cine să…

- Aha!  Ai început să devii și încrezut. Adicătelea nu ai cu cine discuta!

- N-am vrut să spun asta, dar nu pot sta cu oricine la…

- Cum, cu oricine ? Doctorul Mitică, de pildă, nu e de nivelul tău ? Și el se duce la cârciumă mereu.

- Ba da, Mitică e un om extraordinar. Ai dreptate, o să ies și o să mă întâlnesc cu el, am scurtat-o eu, ca să scap de pisălogeala lui nea Costică.

- Mda, a făcut gânditor nea Costică. Mitică e un băiat nemaipomenit de bun. Și un bun meseriaș.  Îl iubesc enorm pe omul ăsta.  E ca și fiul meu. Dar ceva îmi stă pe inimă.  Am auzit că s-a cam apucat de băutură.  Trebuie să stau de vorbă cu el, să nu-l dea, dracului, ăștia afară de la serviciu.

În treacăt fie zis, nea Costică umbla tot timpul afumat și era beat de-a binelea când făcea considerațiile de mai sus, la adresa lui Mitică.

A doua zi m-am întâlnit cu Mitică. I-am zis de cum l-am văzut :

- Băi, Mitică, să știi că nea Costică te iubește și te apreciază extraordinar de mult. Și e un om cumsecade.

- Ooooo ! a făcut entuziasmat Mitică, plutind pe aripile unei jumătăți de votcă. Nea Costică ?

- Chiar el. Uite, discutam ieri la magazin și el mi-a recomandat să…

- Păi, nea Costică e cel mai cumsecade om pe care îl cunosc, a tunat Mitică, fără să mai asculte ce bălmăjeam eu. E un ca-rac-ter de-o-se-bit!  Îl simt ca și cum ar fi tatăl meu…

Lucrurile se legau bine. Chiar prea bine.  Nea Costică mărturisise că Mitică e fiul său. Dar Mitică a rămas gânditor.

- Ce s-a întâmplat ? l-am întrebat, îngrijorat.

- Îl iubesc mult pe nea Costică, a zis trist Mitică, dar am un ghimpe aici, la inimă.

- Ce dracu, ghimpe ? am zis, enervat.

- Uite așa! Am auzit că nea Costică s-a cam apucat de băutură și trebuie să stau de vorbă cu el. Să nu-l dea, naibii, ăștia afară de la serviciu.

Iată cum, din iubire, m-am gândit eu, oamenii ăștia își poartă de grijă unul altuia.

Tot din iubire, oamenii se urmăresc și colecționează murdăriile care se spun pe seama celorlați.  Din iubire, de asemenea, oamenii se toarnă și se reclamă șefilor. Când cineva ajunge într-o poziție de conducere, apar imediat lingăii. Cutare a zis de tine.  Cutărică crede despre tine.  Eu te apreciez mult.  Fii mai dur, bagă-le mințile în cap.  Pune-le fiola.  Arată-le că tu ești șef ! 

În condițiile astea, orice manifestare a unui șef pare rezonabilă.

Mi-am amintit de toate acestea anul trecut, prin aprilie 2009, când am văzut, întâmplător, două scene : un cetățean își turna prietenul în fața șefului, iar un altul îl reclama pe delator la primărie.

P.S. Între timp, Lache a murit pe neașteptate, în urma unui atac de cord, iar Tache a ieșit de mulți ani la pensie și a deschis un mic magazin. N-am mai avut ocazia să-l revăd pe ultimul și să mă împărtășesc din reflecțiile sale referitoare la moartea primului.

Regele Mitică a fost trădat !

      Istoria noastră este plină de trădări şi de aranjamente odioase. Pe lângă conducători obscuri, victimele acestui păcat etnic au fost mari eroi, precum Mihai Viteazul şi Vlad Ţepeş. Ultimul, răpus mişeleşte, este Mitică Mititică, fost rege la LPF.  ( De la o vreme avem atâţia regi, că am început să-i confundăm ! )E o tragedie naţională. Păi, câte fapte măreţe a săvârşit Mitică în interesul fotbalului românesc ? Ce sfori a tras el, câte milioane a pus deoparte şi câte legi a încălcat, fără să dea nimănui socoteală ? Cum îşi rotea el ochii în cap, cu viclenie, în timp ce debita enormităţi, iar reporterii îl ascultau cu gurile căscate ? Ce, întâmplător era numir Oracolul din Bălceşti ? Până şi minunaţii noştri ziarişti ajunseseră să creadă că Mitică e etern. Alături de alţii, Mitică al nostru a ridicat atât de mult sportul pe care îl păstoreşte, încât am ajuns să fim bătuţi măr de o echipă de doi lei, cum este cea a Greciei. Elenii s-au purtat cu stângăcie, fiindcă puteau să ne dea cinci-şase goluri, fără să se ostenească prea mult.  Dar nu-mi fac nicio iluzie că se va schimba ceva. Iar dacă Iorgulescu va deveni coleg de celulă cu Gigi, nu se va întoarce Mitică, triumfător, precum Vodă Lăpuşneanu ?  Sau urmează să fie sacrificaţi Piţică şi Săndică şi să asistăm la o adevărată epopee, o Mioriţă mai lăbărţată şi foarte veselă? La ultimul mandat, cartoforul n-a renunţat la funcţia de selecţioner decât după ce a încasat despăgubiri şi a fost ameninţat cu justiţia.
       În ţara cu tradiţii à la Suleiman, cei mai mulţi mai marii fotbalului românesc acţionează ca nişte mici feudali sau ca străvechii proprietari de sclavi. Când se urcă pe un scaun, ei au convingeri ferme :
1. Vor rămâne pe veci acolo.
2. Instituţia devine avutul lor, inalienabil şi va fi lăsat moştenire urmaşilor.
3. Ei, ca şefi, sunt obligaţi să lucreze exclusiv în interes propriu, fără să respecte nimic şi pe nimeni.
Proşti ar fi să facă altfel, din moment ce statul însuşi - dacă există aşa ceva în România- nu ţine cont de legile în vigoare ?
Nu ştiu dacă Mutu ar fi meritat să fie introdus în reprezentativa României. Dar Piţurcă nu l-a băgat nu pentru că rebelul n-ar fi în formă, ci fiindcă el s-ar fi culcat cu fosta amantă a antrenorului. Lobonţ nu joacă de ani de zile, nu mai ştie nici ce dimensiuni are poarta şi totuşi Piţi l-a onorat cu un loc în echipă, după principiul jocului de poker, unde norocul joacă un rol esenţial. S-a jucat la cacealma şi a ieşit o mascaradă. Echipa de fotbal a României nu ştie să joace fotbal. Face altceva, dar mi-e ruşine să spun ce.
       Aici, în activităţile din plan social se ţine prea mult cont de interese meschine şi de relaţii interpersonale. Există o povestire - a lui Borges, cred - în care un profesor universitar trebuie să recomande un tânăr asistent pentru o bursă importantă. Are de ales între câţiva aspiranţi merituoşi, dar unul dintre ei este mai şiret şi îl atacă pe profesor într-o revistă de specialitate. Ca să nu dea impresia că acţionează în funcţie de umorile sale de moment, bătrânul universitar îl alege, pentru promovare,tocmai pe denigratorul său.
       Mentalitatea profesională este unul dintre aspectele care ne aruncă în afara lumii civilizate.

P.S. E foarte posibil să le dăm două boabe grecilor, la Bucureşti, că n-au cine ştie ce echipă. Dar nici nu-mi prea doresc să ne calificăm. Mergem la Mondiale să ne punem toţi jucătorii pe linia porţii şi să-i distrăm pe brazilieni ? Mai bine să ne deplasăm acolo cu o trupă de teatru. Că mari actori avem, slavă Domnului.

Întrebări

Ce caută Piţurcă la echipa naţională ?
Ce caută Stancu, Marica şi încă vreo doi jucători în reprezentativa noastră ?
De ce nu se retrag, în sfârşit, Sandu Şpriţaru şi Mitică Mititică ?
Când vom avea şi noi un selecţionar care ştie ce face ? După cum arată şi numele, Piţurcă este specialist în ţurcă. Echipa lui - că a noastră nu mai este de mult timp - joacă o cacealma de care ne-am săturat. Fără relaţii şi idei de joc, fără strategie, fără nimic. Totul e la voia întâmplării. Improvizaţii de jucător de cărţi. Pokerist de vocaţie, Piţi joacă la noroc. Numai că în loc să pupe icoanele, precum Iordănescu, ăsta îţi mângâie, prin buzunar, birlicul descântat.  (M-a mai lăsat unul cu gura căscată, cu ani în urmă. Se numea Stoica, înfiinţase Caritas-ul şi făcea contabilitate cu ajutorul lui Dumnezeu.)
De ce ne mai uităm la porcăriile numite meciuri ale Naţionalei ?
De ce, în definitiv, privim bătaia asta de joc ?
Fiindcă am uitat că Piţi are obiective abia prin 2054. Până atunci, el se poate plimba patruzeci de ani prin pustie, precum legendarul Moise, prefăcându-se că mai joacă aşa, la mişto, câte un meci şi distrugând mai multe generaţii de fotbalişti. De ce naiba n-o transformă într-o naţională de şeptic, nu ştiu. Am fi avut infinit mai multe şanse să câştigăm ceva.
Iar noi putem muri liniştiţi, pentru a ne trezi peste o sută de ani, când Sandu şi Mitică încă vor conduce  destinele fotbalului românesc, chiar dacă vor fi mumificaţi şi eternizaţi în Mausoleul Hoţiei Naţionale.

P. S. Colac peste pupăză, comentatorii meciului o luaseră razna şi vedeau, urlând, henţuri inexistente şi penalty-uri la centrul terenului.
        Turcia are o echipă bună, dar nu cine ştie ce. Terim intenţionează să demisioneze după victoria obţinută în faţa românilor. Piţurcă mai cere două mandate chiar şi la înfrângere. Toţi românii care ajung într-o slujbă bine plătită nu pot fi daţi jos de acolo nici cu puşca. Singura soluţie este să fie băgaţi direct în puşcărie. Să zic că Piţi are dosar penal ? De demisie nu s-a pomenit pe plaiurile noastre. O excepţie există, totuşi : Adrian Cioroianu.

Jucătorii de poker şi umbra lui Mutu

Ei se numesc Mitică, Săndel şi Piţi şi manevrează cărţile de joc pe bani mulţi. Joacă poker. Pentru ei şi familiile lor. Naţionala de fotbal e a lor, degeaba cârâim noi că nu se joacă fotbal, că nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Oamenii ăştia fac ce vreau. N-avem dreptul să ne băgăm nasul : e jucăria, pardon, afacerea lor. Stat în stat. Republică în Republică. Ultimul numit, Piţi, e la al nu ştiu câtelea mandat, timp în care s-au irosit două-trei generaţii de fotbalişti. Tot ce face descurcăreţul brunet este o mare cacealma. Am văzut cea mai slabă reprezentativă de fotbal a României din istorie. Nicio idee de joc, nimic. Avem un fundaş, Chiricheş, iar în atac, umbra unui mare jucător, care încă face minuni. De câte ori a fost la ananghie, Piţi a apelat la Mutu, tot mai ostenit, aflat acum la sfârşitul sfârşitului. Totuşi, cel care ar fi putut lua Balonul de Aur înaintea lui Sevcenco a mai scos din pălărie un iepure - aproape mort, dar l-a scos ! - şi a contribuit la obţinerea unui rezultat total nedrept pentru echipa Ungariei, care a fost mai bună.
N-avem Naţională de fotbal, pentru că n-avem antrenor. Nici campionat intern corect - cum a câştigat CFR Cluj competiţia ? -, nici instituţii în care să lucreze oameni devotaţi unei cauze . Mitică are grijă de asta. Când a pierdut Steaua în faţa englezilor, el a spus, viclean, că ne-au pişcat arbitrii. Păi, da, ne-au furat cu vreo două eliminări. Nu i-au dat afară pe Latovlevici, pentru un dos de palmă aplicat în botul unui adversar şi pe Bourceanu, pentru fault intenţionat în careu, în condiţiile în care mai avea un cartonaş galben.
Cel mai bine se trăieşte, la noi, din minciună  şi din aranjamente. Coincidenţa de interese, vorba cuiva, e totul. Mircea Lucescu n-a fost pus la Naţională decenii în şir, iar acum respinge categoric ideea asta. Desigur, e vorba şi de bani. Avem un antrenor tânăr, de mari perspective, care ar putea obţine  rezultate foarte bune. Mă refer la Dan Petrescu. Uitasem însă că noi n-avem nevoie de valori.
Dar ce băznesc eu aici ? La noi treaba se face după principiul cât îmi dai ca să-ţi dau ? Dă-mi mie, na ţie ! Iar proştii să caşte gura ! Cum să explicăm aberantul contract oferit lui Piţi, care n-are obiective până în 2016 ? Mă întreb dacă vom mai trăi să-l vedem pe cacealmist la al zecelea mandat. Sau, de ce nu, la al douăzecilea.
Nu mă voi mai uita la meciurile echipei reprezentative de fotbal , fiindcă ăsta nu e team-ul României, ci al unei şleahte de şmecheri care îşi bat joc şi de fotbal, şi de noi.