Romanul poliţist ca un ceasornic cu arcul dat peste cap

Romanul polițist poate fi asemuit cu un ceasornic ale cărui limbi sunt mutate temporar de cineva, pentru a arăta o oră falsă și pentru a acoperi o crimă. Rolul detectivului ar fi acela de a-l descoperi pe cel care măsluiește timpul, umblând la un mecanism perfect reglat. Cărțile Agathei Christie ( cu excepția celor Zece negri mititei, capodoperă absolută a genului) chiar asta sunt. În plan literar, îmi apar ca niște jocuri cu păpuși de cârpe, iar faimosul Hercule Poirot se comportă ca un motan mecanic, întors la cheie. Doar Sherlock Holmes și Ellery Queen îl întrec în rigiditate. Asta nu înseamnă că nu ne putem delecta cu multe dintre textele faimoasei englezoaice. Preferații mei sunt însă Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald și mai recentul Stieg Larsson, în romanele cărora omenescul curge firesc și cu haz. Marii autori de romane polițiste sunt scriitori adevărați, cu înclinații ludice. Au creat și personaje memorabile (Philip Marlowe, Sam Spade, Lew Archer), pline de fermecătoare stereotipii : biroul sordid, pipa, sticluța ascunsă, loviturile primite în cap, pe neașteptate, chiar la locul crimei și, neapărat, o etică superioară.
    Am citit cu interes Cele cinci piste false de Dorothy L. Sayers, Ed. Univers, București, 1994. Proză scrisă fluent, personaje vii, mișcându-se natural, umor, situații captivante. Personajele sunt pictori profesioniști, băutori de nădejde și, simultan, pescari înrăiți. Nu lipsește nici detectivul casei, lordul Peter Wimsey, cu ticuri abia perceptibile. Se produce o crimă, iar poliția și Wimsey întorc pe față și pe dos toate posibilitățile. Până aici, toate bune și frumoase. Farmecul unui roman polițist constă în soluția finală care revelă un adevăr surprinzător. Scenariul apare, la sfârșit, clar, simplu și logic. În Cele cinci piste false rezolvarea enigmei de către Wimsey este atât de complicată și de nefirească, încât devine puțin credibilă, artificială, aproape fantastică. E ca un banc care decurge admirabil până la poanta care conține sarea și piperul. Când poanta e ratată, bancul nu există. Cam asta se întâmplă în această carte, cu o intrigă foarte încâlcită și greu de înghițit. Autoarea a vrut să facă narațiunea cât mai interesantă, însă a exagerat și a dat-o de-a berbeleacul, așa cum se rupe arcul unui ceas întors prea mult. Povestea e complicată inutil, spre paguba sa și dezamăgirea noastră.
    Se spune că arta unui pedagog constă în a face accesibile elevilor/studenților cele mai profunde teme. Prin școlile bucureștene ar fi însă, se aude, și dascăli care transformă chiar cea mai simplă problemă în ceva imposibil de înțeles. Citind un roman polițist ratat, trăiești sentimentul elevului care încearcă să învețe o lecție despre pisici, expusă în termeni hegelieni.

Romane poliţiste, păpuşi mecanice şi oameni vii

Nu este un secret pentru nimeni că îmi plac romanele poliţiste.
Este evident, pentru mine, că unele dintre acestea reprezintă cu succes literatura de valoare. Textele au greutate artistică, dincolo de intriga bine strunită şi de scenariul deconspirării criminalului. ( Umberto Eco spunea, cu ceva vreme în urmă, că încă nu se scrisese un text în care naratorul era chiar criminalul mult căutat. Fără îndoială că eruditul italian se înşela : O dramă la vânătoare de Cehov se încadra perfect în profilul respectiv. Între timp, au apărut mai multe opere în care crimile sunt relatate chiar de autorul lor. Printre altele Călugărul Negru, care nu este în primul rând o carte poliţistă, ci are o cu totul altă miză. ) Mai mult, unii autori au creat personaje memorabile. Principalele prototipuri ale detectivului clasic au fost Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Philip Marlowe, Sam Spade. Primii doi, cu raţionamente impecabile, deducţii irefutabile şi însuşirea de a descoperi amănunte invizibile pentru toată lumea, dar esenţiale în rezolvarea cazurilor, mi se par creaţii rigide, adevărate păpuşi mecanice, având prea puţine apropieri de resorturile psihice ale semenilor lor. Schematismul triumfă şi îşi arată scheletul prin faptele străvezii, puse cap la cap puţin cam forţat de infailibilul vânător de criminali. De aceea ecranizările în care Poirot este jucat de David Suchet - cu un mers tiptil şi cu nişte mustăţi de motan automat, întors la cheie - sunt mai în spiritul Agathei Christie decât cele care îl au ca protagonist pe Peter Ustinov, cu mutra lui de mâncău şi de chefliu neglijent, dezordonat. În schimb, oamenii lui Hammett şi Chandler sunt surprinzător de vii, cunoscând variate medii sociale - mai ales acelea în care omorurile abundă - şi fiind buni psihologi. În soluţionarea enigmelor, Spade şi  Marlowe se bizuie pe intuiţie, iar zigzagurile acţiunii pline de surprize constituie în sine un spectacol literar.
Sigur că şi după cărţile americanilor numiţi mai sus se fac pelicule proaste. Am văzut într-o noapte o parte dintr-un film inspirat de cărţile lui Chandler, în care actorul care îl încarna pe Marlowe trăgea necontenit din ţigară, ocultând decorul şi învăluindu-şi partenerii de platou într-un fum gros, de nepătruns. Nu mai puteai urmări nimic : nici reacţiile celorlate personaje, nici dialogurile, nici acţiunea. Bărbatul pufăia hiperbolic, ca un veritabil vapor cu motoare funcţionând pe bază de păcură. Se vede treaba că regizorul voia să sugereze că omul gândea continuu, dar cred sincer că actorul cu pricina a fost dus ulterior la dezintoxicare tabagică, fiindcă devenise vânăt spre negru, de atâta fumat.
Acum însă nordicii sunt la putere, în materie de literatură poliţistă.