A trăi ruseşte sau despre nefericire şi moarte

Lev  Tolstoi e un prozator uriaş. Numai în Război şi pace există în jur de cinci sute de personaje rotunde ( în termenii lui E. M. Forster ), perfect conturate şi individualizate. Am recitit de mai multe ori Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici şi Părintele Serghi. Se ştie că Sonata Kreutzer a iscat mare vâlvă în Rusia, iar fragmentele publicate în SUA au fost interzise.  S-a ajuns până acolo încât Theodore Roosevelt l-a numit pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”. Ce ciudat sună aceste cuvinte, dacă ne gândim la austeritatea şi la aura morală în care şi-a dus rusul ultima parte a vieţii ! Oricum, nu s-ar zice că Tolstoi ducea lipsă de cititori. Îl urmăreau moşierii, studenţii şi toţi intelectualii epocii. Şi iarăşi nu mă pot împiedica să constat că nivelul valoric al unei literaturi este dat şi de calitatea cititorilor săi.
Totuşi, mie Tolstoi mi s-a părut, de când mă ştiu, mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme. A fost fierbinte, arareori rece, neuitând că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa. În tinereţe a băut, a jucat cărţi, pierzând sume imense şi casa de la Iasnaia Poliana, a frecventat femei uşoare, umplându-se de gonoree. Viaţa i-a fost marcată de o sexualitate bogată, fără limite. Tolstoi a consemnat totul într-un Jurnal, iar când a fost să se căsătorească, l-a dat viitoarei sale soţii, în vârstă de optsprezece ani, să-l citească. Sofia Andreevna Berg îl va iubi necondiţionat şi îl va ajuta în procesul creaţiei. Ea a transcris Război şi pace, de pildă, de şapte ori !
La douăzeci şi şase de ani, viitorul scriitor notase în paginile Jurnalului :
" Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios." E o mostră de sinceritate rusească.
Mai târziu, în Amintiri, Tolstoi va consemna :
"Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente."
La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate. Marea dramă a lui Tolstoi este că, deşi a fost iubit, n-a fost îndrăgostit niciodată, după cum a mărturisit undeva.
Dostoievski a dus şi el o viaţă plină de excese şi frământări. Dar sexualitatea sa a fost săracă şi generatoare de suferinţă. Îndrăgostit de o oarecare Panaeva, brunetă şi frumuşică foc, află curând că aceasta este amanta lui Nekrasov. Prima sa soţie, Maria Dimitrievna, care mai fusese căsătorită cu un alcoolic, este irascibilă şi face dese crize de isterie, aruncându-se pe jos, plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Ţin minte că în adolescenţă eram contrariat de scenele în care personajele dostoievskiene provoacă asemenea scene stridente. Pentru Dostoievski însă acesta era firescul, aşa cum pentru Marquez întâmplările cu iz magic reprezintă un realism sui-generis. Abia cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa nevastă, cunoaşte iubirea liniştitoare şi împărtăşită.
Dacă Tolstoi este marcat de ideea morţii trăite la ultima frontieră a suportabilităţii, Dostoievski a experimentat pe propria piele nefericirea absolută.
Tot până la ultimul hotar al îndurării.