Din Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu

*„Un domn pe nume Walter Summeford a fost lovit de fulger de trei ori în timpul vieții fără ca asta să-l afecteze prea tare. La patru ani de la moartea lui, survenită natural în 1922, piatra sa de mormânt a fost de asemenea lovită de fulger. Așa e când fulgerul face o obsesie pentru tine!” ( Dilema veche, 2017)
*„ Te străduiești ani, decenii în șir să-ți realizezi proiectele mici-mari, apoi dintr-o dată îți apare contactul eliberator cu irealizabilul. Ce-ai mai putea face decât să-i rămâi îndatorat?”
* „Tristețea unui lucru nedus până la capăt. Tristețea unui lucru dus la capăt.”
                                       
                                                      ( Revista Argeș, Nr. 5, mai 2017)

O mare onoare

    Dumitru Augustin Doman îmi semnalează că marele poet și critic literar român Gheorghe Grigurcu, una dintre legendele literaturii noastre, îmi face onoarea de a mă cita în Jurnalul său. Textul a apărut în revista Confesiuni.  Vă mulțumesc și mă înclin, domnule Grigurcu!

Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( II )

  Fără discuţie, Jurnalul lui Sebastian este un document personal şi de epocă inestimabil. Este o cronică socială şi politică scrisă la cald, evocând, în egală măsură, lumea artistică, războiul şi travaliul creator al autorului său. Din punctul meu de vedere, textul este interesant ca jurnal de creaţie şi amplă frescă a vieţii literare interbelice.
     Camil Petrescu este, alături de Nae Ionescu, personajul cel mai des pomenit şi invocat în Jurnal. Prin contrast, Călinescu este pomenit numai atunci când Rosetti îi trimite lui Sebastian şpalturile articolului, total negativ, pe care autorul Vieţii lui Eminescu i-o dedică lui Sebastian în a sa Istorie. Când se află în compania unor amici, Camil procedează precum Caragiale :
 Camil - vorbind cu Mircea şi cu mine - spunea, cu una din acele mişcări de sinceritate curajoasă, care îl prind aşa de bine - parcă şi-ar violenta modestia, obligând-o să cedeze în faţa evidenţei :
- În definitiv, dragă, să recunoaştem, nu există decât trei romancieri : d-ta, Mircea şi eu.
Inefabil, Camil. dacă ar fi fost de faţă - ştiu eu ? - Sergiu Dan, de exemplu, e neîndoios că "în definitiv, dragă, nu există decât patru romancieri. "
Camil se comportă ca un copil traumatizat şi egocentric, având despre sine cea mai bună impresie posibilă. Se pricepe la toate, mai bine decât orice alt contemporan al său : literatură, filosofie, sociologie, tactică militară. Lipsa sa de măsură - e sincer convins că are mereu dreptate - este evidentă la fiecare pas :
- Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare - şi acela sunt tot eu.
Candoare, naivitate sunt cuvintele lui Sebastian. Dar poate că este mai mult. Când Anişoarei Odeanu urmează să îi apară o carte şi autoarea foloseşte motouri din De două mii de ani şi Ultima noapte de dragoste,  Camil insistă să rămână un singur moto, cel din romanul său, pe motiv că nu e bine ca un volum să conţină mai multe asemenea fragmente. Cu alt prilej spune :
"- Nici Reinhardt, nici Stanilavski, nimeni, niciun regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii ăştia sunt imbecili , nici nu pot măsura şansa lor imensă de a lucra cu mine."
În drum spre Sinaia, Sebastian îi arată lui Camil nişte versuri din Valery. " Dee, e frumos. Dar nu e mai frumos decât versurile mele ", spune Camil.
În timpul războiului, propune strategii militare de atac şi de apărare, arătând că, dacă Bucureştiul ar fi acoperit cu pământ, ar fi imposibil să mai fie bombardat. Totuşi, privind lucrurile în timp, ne dăm seama că multe din previziunile lui Camil s-au adeverit, iar luciditatea de care el făcea atâta caz nu este chiar o poveste.
În sfârşit, Camil este un antisemit moderat, susţinând, de pildă, că evreii sunt de vină pentru toate relele, fiindcă sunt...prea mulţi. Sebastian nu rupe prietenia cu el şi îl caută constant, după care notează, cu amărăciune, trăsnăile care îi trec prin cap marelui scriitor. E interesant totuşi că acelaşi Camil remarcă, atunci când Rebreanu, în calitate de director al Teatrului Naţional, imprimă o interpretare antisemită piesei Shylock : " Şi, adăuga Camil, ăsta a scris Iţic Ştrul, dezertor. "
Mircea Eliade, în schimb, este fanatic şi de o naivitate periculoasă. Vorbeşte despre execuţii sumare, necesitatea războiului şi scrie articole incendiare. Eliade merge până acolo cu grozăviile, încât lui Sebastian îi este jenă să-l mai întâlnească. După ce evenimentele trec şi contextul politic se schimbă, prietenia dintre cei doi renaşte cumva pe un loc pârjolit. Şi iarăşi se pune întrebarea care mă obsedează : de ce Sebastian nu se desparte definitiv de autorul Huliganilor ?
Nae Ionescu îl fascinează pe Sebastian, care îi deplânge constant erorile izvorâte din dorinţa de a ieşi în evidenţă cu tot dinadinsul. Nae Ionescu se bagă în politică, se joacă, imprudent, cu focul şi moare nerealizat, după cum cu tristeţe constată Sebastian.  Un adevărat diavol - cuvântul îi aparţine lui Sebastian -, o mare personalitate care s-a ratat irevocabil.
În paginile Jurnalului apar o mulţime de alţi scriitori : Rebreanu, Aderca - una dintre cele mai interesante figuri -, Geo Bogza - pe care Eliade nu-l consideră scriitor - Baltazar, Lovinescu, Emil Gulian - care moare în război -, Zaharia Stancu, Cella Serghi, Eugen Ionescu, Ion Călugăru, Emil Cioran.
Toţi, aproape fără excepţie, sunt partizani, egoişti, bârfitori, invidioşi, plini de parapon,  mereu cu ochii unii pe alţii. Dacă sunt români,  au opinii antisemite. Alţii merg mult mai departe. Ion Barbu nu-l salută pe Sebastian decât după ce legionarii sunt marginalizaţi. Sebastian descoperă asemenea tendinţe nesănătoase chiar şi la echilibratul Lovinescu. Distins, elevat, desăvârşit în principialitatea sa este Constantin Noica. Dar şi el are concepţii extremiste. Trebuie să subliniez că Sebastian îşi exprimă, în repetate rânduri, compasiunea pentru Blecher. În fine, Jurnalul mai este populat cu actori, regizori, pictori, muzicieni, aristocraţi, editori  şi oameni politici.
Vorbeam despre credibilitatea Jurnalului lui Sebastian. Ei, bine, în mare măsură nu i-o tăgăduiesc. Sebastian a fost un om profund singur . Printre ai săi, ca şi printre amicii literari antisemiţi. Este şi motivul pentru care nu-i părăseşte pe aceştia şi le acceptă toanele, unele insuportabile. El se simte mult prea izolat. Remarcasem, în articolul precedent, o insesizabilă suficienţă, dar trebuie să ne gândim la situaţia lui Sebastian. O inteligenţă excepţională, un talent literar evident - nerecunoscut, în mod ciudat, de Călinescu -, dar sortit să fie un solitar incurabil, din cauza vremurilor tulburi şi politicii dicriminatorii, dar şi din pricina firii sale meditative, pline de scrupule. La un moment dat consemnează : "- Şi d-ta eşti un Ladima, mi-a spus Camil alaltăieri, la masă. O fi ştiind el ceva..."
Exigent cu ceilalţi, Sebastian nu este mai puţin dur cu sine. Îşi descoperă o lipsă de spontaneitate - care nu poate fi compensată de nicio altă calitate, spune el - şi îşi face zilnic reproşuri că a scris puţin, deşi, în definitiv, este un creator destul de prolific.
Jurnalul detaliază drama unui scriitor important, pe fondul unei tragedii colective, care a fost nu numai a unei etnii, ci şi a poporului nostru.

Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( I )

             Poate că n-ar trebui să mai citim decât jurnale intime şi documente de viaţă nefiltrate prin lentilele convenţiilor literare.  Scrierile de acest fel par a spune adevărul în mai mare măsură decât ficţiunile care apelează la simboluri şi măşti, fără a-l sensibiliza suficient pe cititor. Totuşi.
           În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
         S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
         În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu.  Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca  Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
        O  nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
        Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
        Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.

P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.

Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.

Nu citesc jurnale si amintiri (exceptie un volum al lui Jung, Amintiri, vise, reflectii) din principiu, cat despre cele ale scriitorilor ce sa mai vorbim... E o forma de literatura, in care autorul e personajul principal si orice ar face el iese mereu in avantaj. Un soi de autopromovare dubioasa, un raport fictiv, cu datele bine umflate, pe care posteritatea trebuie sa-l inghita pe nemestecate. Nu e nicio aluzie la Cartarescu, nu i-am citit jurnalul, dar am parcurs cu sentimente foarte amestecate fragmentele publicate prin presa si opiniile catorva persoane."

Înainte de a muri, ascultaţi-l pe Bach ! "Jurnalul" lui Mihail Sebastian

               Trăiesc o mare sărbătoare, fiindcă am început să recitesc Jurnalul lui Mihail Sebastian ( Humanitas, Bucureşti, , 1996,  text îngrijit de Gabriela Omăt,  prefaţă şi note de Leon Volovici ). Fără îndoială că autorul Oraşului cu salcâmi a fost nu numai un mare scriitor, un intelectual de elită, ci şi o conştiinţă a vremii sale. Notaţiile sunt precise, tăioase, cu acea inteligenţă modelată de cultură pe care numai Sebastian o avea. Observ mai întâi incapacacitatea prozatorului şi dramaturgului de a fi în ton cu lumea în care trăieşte. În timp ce Leni, ultimul său amor, aşteaptă de la el altceva decât "vorbe proaste", vorba lui Eugen Barbu, iar amicii îl îndeamnă la acţiune - "se regulează cu oricine" -, Sebastian îşi face tot felul de scrupule şi amână să ia ceea ce femeia îi oferă din prima clipă : "Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-+o f..., să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat - poveştile ei despre foşti amanţi din trecut ? Dacă da, va fi perfect. E şi asta o formă de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit. " Nu are ezitări, nu face compromisuri precum confraţii săi, adevărate monumente de conformism, şi meditează cu amărăciune la condiţia sa : " Încă o dată, prilej să mă gândesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordine practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă,, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără niciun motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. " Şi în alt loc : "Dar nu există imbecili şi deştepţi, buni şi răi, oneşti şi escroci. Există doar putinţa de a fi tare - nu importă cum, prin bani, prin şantaj, prin importanţă, prin orice. Atunci orice alt criteriu încetează. " S-ar părea că intelectualul român este pândit tot timpul de mizerie : unii o suportă la nivel material, cei mai mulţi o acceptă moral.
Uluitoare sunt visele pe care Sebastian le transcrie şi care conţin, simbolic, dezamăgirile din viaţa de zi cu zi.  Tot timpul e prezent motivul "dorului de a fi fericit". Despre Nae Ionescu scrie : "Este fără îndoială cel mai interesant şi cel mai complex om pe care l-am cunoscut. " Şi asta după ce Nae îi scrisese prefaţa la De două mii de ani ! Nae Ionescu, aşa cum apare în paginile Jurnalului, este o lichea genială, un individ strălucitor ca inteligenţă, un demon doldora de idei, dar urât mirositor la nivelul caracterului. Fabulează, se laudă, comite sofisme, speculează în direcţia care îi convine, e contradictoriu, poate demonstra orice şi sare din mers în barca legionarilor, numai pentru a atrage atenţia asupra personalităţii sale. E histrionic, e un om-spectacol, fără nicio axă morală. Cred că tocmai latura actoricească îl atrage pe Sabastian la Nae : "Mă întorc chiar acum de la Galaţi, unde aseară am vorbit la cercul Libertatea. Cred că nu e niciun fel de cabotinaj, dar îmi face plăcere să pot păstra timp de un ceas contacul cu o întreagă sală de oameni - şi încă vorbindu-le desre lucruri care le sunt străine şi indiferente. m-au amuzat în decursul conferinţei o sumă de lucruri găsite pe loc şi mă lăsam cu plăcere dus de ritmul vorbirii. " Nu întâmplător, cel care a scris aceste rânduri se va afirma ca mare dramaturg. Ca şi Nae Ionescu, are plăcerea conversaţiei şi îşi doreşte să poată reproduce, în Jurnal, o lungă convorbire cu magistrul său.
            Sebastian se miră de o tânără din America de Sud, care are proprietăţi în Germania, Austria şi Africa, aflându-se într-o călătorie continuă : "Ciudaţi oameni. Şi noi care putem vegeta o viaţă întreagă pe Sfinţii apostoli, Popa Tatu sau Radu-Vodă! "Altminteri este un om activ, cu o bogată viaţă mondenă. Nu este tipul lui Sadoveanu, care îşi petrecea timpul în faţa colii de scris ori la vânătoare şi pescuit. Face vizite, merge la concerte, la teatru şi la meciurile de fotbal. Deceniul înregistrat în Jurnal este ultimul şi cel mai dramatic din viaţa lui Sebastian . Autorul este urmărit, din ce în ce mai aproape, de spectrul morţii, iar el simte asta. Este ucis de un camion, în 1945, dar niciodată n-am crezut că a fost doar o întâmplare. Nu-mi dau seama de ce. În orice caz, dacă ar fi supravieţuit, Sebastian ar fi fost arestat de noua putere şi judecat în lotul Pătrăşcanu. Tristă soartă ! Ca un remediu împotriva traumelor pricinuite de societate şi de prieteni, dar şi ca o sfidare a morţii, Sebastian ascultă muzică de cea mai înaltă calitate. Aici, un specialist ar putea întocmi un studiu solid. Scriitorul meloman e interesat de mulţi compozitori de valoare, dar parcă pe niciunul nu-l iubeşte ca pe Bach.
          Din paginile Jurnalului răzbate un strigăt de deznădejde, distorsionat de educaţia şi de cultura impecabilă a autorului, care pare a fi un personaj din romanele lui Anton Holban.

Contele şi oraşul pierzaniei

Fiinţa noastră se descompune treptat, lăsând firimituri pe străzile oraşelor în care am trăit.
În mansarde şi în camere obscure.
Prin amfiteatre.
Pe braţele unor foste şi viitoare necunoscute.
Suntem nişte bucăţi de piatră cu care un nebun mâzgăleşte zidurile.
Lev Tolstoi a descins în Bucureşti pe 2 martie, 1854. Până atunci scrisese zilnic în Jurnalul său. De pe 14 martie, timp de trei luni, n-a mai caligrafiat un rând. Ce să înţelegem de aici ? Că lenea românească e contagioasă ? Sau că în patria noastră scrisul este inutil ?
A chefuit, a bătut cafenelele şi teatrele, a petrecut cu podărese. Ce a lăsat şi ce a luat el de pe meleagurile dâmboviţene ?
A lăsat câteva ruble şi a luat gonoree. Un prieten m-a informat că nobilul rus a mâncat o îngheţată şi a făcut o laringită care l-a pus la pat.
În fine, s-a tratat, a scăpat de belele, a plecat şi şi-a reluat îndeletnicirile cunoscute.
Încerc să-mi imaginez ce ar mai fi făcut contele dacă ar fi rămas definitiv în Bucureşti.
Dacă toată lumea bună s-ar fi molipsit de la el, ar fi devenit obsedată de moralitate şi s-ar fi apucat să scrie în draci ?

P.S. Tolstoi şi-o fi dat seama că, pe malurile Dâmboviţei, exprimarea orală este preponderentă.  Nici nu e nevoie să cunoşti limba ca să poţi ţine lungi discursuri împleticite, dar fascinante pentru poporul suveran. O dovedesc cu prisosinţă politicienii noştri.

A trăi ruseşte sau despre nefericire şi moarte

Lev  Tolstoi e un prozator uriaş. Numai în Război şi pace există în jur de cinci sute de personaje rotunde ( în termenii lui E. M. Forster ), perfect conturate şi individualizate. Am recitit de mai multe ori Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici şi Părintele Serghi. Se ştie că Sonata Kreutzer a iscat mare vâlvă în Rusia, iar fragmentele publicate în SUA au fost interzise.  S-a ajuns până acolo încât Theodore Roosevelt l-a numit pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”. Ce ciudat sună aceste cuvinte, dacă ne gândim la austeritatea şi la aura morală în care şi-a dus rusul ultima parte a vieţii ! Oricum, nu s-ar zice că Tolstoi ducea lipsă de cititori. Îl urmăreau moşierii, studenţii şi toţi intelectualii epocii. Şi iarăşi nu mă pot împiedica să constat că nivelul valoric al unei literaturi este dat şi de calitatea cititorilor săi.
Totuşi, mie Tolstoi mi s-a părut, de când mă ştiu, mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme. A fost fierbinte, arareori rece, neuitând că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa. În tinereţe a băut, a jucat cărţi, pierzând sume imense şi casa de la Iasnaia Poliana, a frecventat femei uşoare, umplându-se de gonoree. Viaţa i-a fost marcată de o sexualitate bogată, fără limite. Tolstoi a consemnat totul într-un Jurnal, iar când a fost să se căsătorească, l-a dat viitoarei sale soţii, în vârstă de optsprezece ani, să-l citească. Sofia Andreevna Berg îl va iubi necondiţionat şi îl va ajuta în procesul creaţiei. Ea a transcris Război şi pace, de pildă, de şapte ori !
La douăzeci şi şase de ani, viitorul scriitor notase în paginile Jurnalului :
" Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios." E o mostră de sinceritate rusească.
Mai târziu, în Amintiri, Tolstoi va consemna :
"Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente."
La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate. Marea dramă a lui Tolstoi este că, deşi a fost iubit, n-a fost îndrăgostit niciodată, după cum a mărturisit undeva.
Dostoievski a dus şi el o viaţă plină de excese şi frământări. Dar sexualitatea sa a fost săracă şi generatoare de suferinţă. Îndrăgostit de o oarecare Panaeva, brunetă şi frumuşică foc, află curând că aceasta este amanta lui Nekrasov. Prima sa soţie, Maria Dimitrievna, care mai fusese căsătorită cu un alcoolic, este irascibilă şi face dese crize de isterie, aruncându-se pe jos, plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Ţin minte că în adolescenţă eram contrariat de scenele în care personajele dostoievskiene provoacă asemenea scene stridente. Pentru Dostoievski însă acesta era firescul, aşa cum pentru Marquez întâmplările cu iz magic reprezintă un realism sui-generis. Abia cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa nevastă, cunoaşte iubirea liniştitoare şi împărtăşită.
Dacă Tolstoi este marcat de ideea morţii trăite la ultima frontieră a suportabilităţii, Dostoievski a experimentat pe propria piele nefericirea absolută.
Tot până la ultimul hotar al îndurării.