Humbert Humbert la psihanalist : Lolita este america văzută de un impostor

      

   La început a fost fascinația pentru geniul și posibilitățile artistice ale lui Nabokov : strălucitor, unic, plin de revelații. Se întâmplase să recitesc mai multe capodopere ale literaturii universale și am rămas uimit de diferența de forță artistică existentă între Nabokov și, să zicem, Canetti. Ultimul mi s-a părut șters, modest prin comparație cu rusul, dar norocos în a nimeri, o dată în viață, o viziune uimitoare și niște personaje unice.

    Pe urmă m-a captivat evoluția lui Humbert Humbert. El este un rătăcit sau un impostor. Nu-și cunoaște ori își ascunde originile. Când se prezintă, spune că este fiul unui elvețian ”de origine incertă” și al unei englezoaice care moare timpuriu, fără să lase, în aparență, urme adânci în existența copilului. Originea incertă și moartea mamei ar putea indica absența unui leagăn matern, al unei patrii abandonate în împrejurări nefericite. În primii ani, Humbert este un copil răsfățat și dominat de obsesii erotice. Prima sa iubită este serafică, iar lucrul acesta îi trezește  puternicele instincte sexuale, iar acuplarea pe o plajă, la o vârstă incredibil de fragedă, este împiedicată de niște martori vulgari și zgomotoși. Ulterior Humbert are intuiția nimfetei, a Lolitei, copila inocentă și demonică, încarnată mai târziu, în mod desăvârșit, în Dolores Haze. Este oare Lolita o rusoaică, spiritual vorbind? Da și nu. Inocența, grația, feminitatea și demonismul sunt categoric rusești. Vulgaritatea, caracterul pervers și sexualitatea debordantă vin de peste ocean. Nu orice fetiță este o Lolită și nu orice adult o simte pe inocenta-demon :”Trebuie să fii artist sau nebun, o ființă posedată de o infinită melancolie, cu o bulă de otravă fierbinte în viscere și o văpaie supersenzuală arzând permanent în delicata coloană vertebrală ( oh, de câte ori te vei umili și te vei ascunde! ) ca să distingi dintr-o dată, după semne inefabile - conturul vag felin al pomeților, suplețea unui membru acoperit de puf și alte indicii pe care disperarea, rușinea și lacrimile de duioșie îmi interzic să le enumăr - micul și fatalul demon printre copiii normali. Ea stă acolo neștiută de ceilalți, ea însăși ignorându-și fantastica putere.” ( Vladimir Nabokov, Lolita, Polirom, 2003, pag. 23) Actul sexual întrerupt în copilărie face din viitorul bărbat un pedofil. Pentru a-și motiva înclinațiile perverse, Humbert pune la bătaie o erudiție demnă de respect : ”Bătrânii Lepcha, în vârstă de optzeci de ani, se împreunează cu fete de opt ani și nimeni nu se mai formalizează. La urma urmelor, Dante s-a îndrăgostit nebunește de Beatrice, fetișcana sclipitoare, fardată și grațioasă, îmbrăcată într-o rochie purpurie și împodobită cu multe bijuterii. Beatrice avea nouă ani și întâmplarea s-a petrecut în 1274, la Florența, în timpul unui banchet, în vesela lună a lui mai. Iar Laura, de care se îndrăgostise nebunește Petrarca, era o nimfetă blondă, de doisprezece ani, care se zbenguia prin polen și praf, o floare în plin zbor pe frumoasa câmpie văzută de pe dealurile din Vaucluse.” (pag. 26) Humbert admite cumva  - ”nebunește”! -  că toate cazurile prezentate sunt totuși niște anomalii. O caută pe Lolita chiar printre prostituate, dar este dezamăgit. Se căsătorește cu Valeria , care îi atrage atenția cu ”aerele ei de fetiță palidă”. Deziluzia este mare : ”în locul fetiței palide ce făcea trotuarul, Humbert Humbert s-a pomenit că ține în brațe o babă, multă, grasă, cu picioare scurte, sâni mari și, practic, fără minte.” Sarcasmul lui Nabokov este, ca deseori în acest roman, teribil. Humbert Humbert moștenește o mică avere în America, iar Valeria se îndrăgostește de un taximetrist, un rus alb, și se produce divorțul. Detaliile întâlnirii celor trei sunt, iarăși, excepționale. Humbert are porniri criminale când descoperă că iubitul soției sale se ușurase la toaletă, își aruncase și mucul țigării, dar nu trăsese apa. Divorțul de Valeria înseamnă o tentativă de a se despărți de Rusia natală, de originea sa „incertă”. Dar estetul desăvârșit din Humbert Humbert, care nu putea fi decât rus sau european, scoate iarăși capul la suprafață când prezintă minunățiile din America. N-am văzut la niciun scriitor american peisaje mai frumoase și de un mai bun-gust decât cele evocate de Humbert. Sunt nenumărate tablouri de neuitat, dar voi oferi doar o mostră : ”Din când în când, pe imensitatea acelor câmpii, arbori uriași înaintau spre noi și se strângeau în pâlcuri, sfioși, pe marginea șoselei, pentru a oferi o fărâmă de umbră umanitară deasupra unei mese de picnic, cu pete de soare, pahare aplatizate de hârtie, ghindă și bețe de înghețată împrăștiate pe pământul cafeniu. ” ( pag. 186-187) Descrierea Americii, făcută în timpul nesfârșitelor preumblări cu Dolores, înlocuiește evocarea actelor sexuale. Nabokov n-are și plăcerea exhibării detaliilor anatomice, precum Henry Miller sau Bukowski. Cunoașterea biblică a Lolitei este sugerată prin explorarea Americii.

     După ce Lolita îl părăsește, Humbert găsește o altă Sonia Marmeladova, în Rita. După ani, o scrisoare de la Lolita îi permite să o găsească pe fosta sa iubită, măritată, gravidă, banală - începe să semene cu maică-sa! -, lefteră și veștedă. Scena revederii este cutremurătoare. Dar mai multe elemente nu sunt motivate literar, ci doar psihologic. Humbert îi cere femeiuștii, în ciuda crudei realități, să fugă cu el. Are revelația faptului că a fost un monstru care i-a furat fetei copilăria și află, cutremurat, că nu el a fost iubirea vieții ei, ci celălalt, care i-a urmărit prin toată America și i-a furat-o pe Dolores. Humbert plecase la întâlnire înarmat și hotărât să-l omoare pe bărbatul care îl deposedase de obiectul fericirii sale. Cum acesta nu este soțul Lolitei, el pornește, după ce-i lasă viitoarei mame o sumă considerabilă, în căutarea lui Clare Quilty, marele vinovat pentru prăbușirea iluziilor sale.  Îl găsește pe răpitorul Loliteiși îl ucide într-o scenă lungă și sângeroasă. Sunt mai multe motive pentru care suprimarea lui Quilty nu este firească : timpul trecut, umorul și talentul victimei de a relativiza evenimentele în timp ce discută cu călăul său ( elemente care ar fi putut tempera elanul criminal al lui Humbert, bărbat cult și inteligent), înfățișarea ultimă a Lolitei, sentimentul zădărniciei, faptul că fata nu-l iubise niciodată pe Humbert și conștientizarea ideii că a fost un descreierat care a privat-o pe Dolores de copilărie.  Humbert devine un fel de Raskolnikov, care comisese o crimă cu toporul, dar sfârșește ca Mink Snopes, într-o închisoare americană. Omul își greșește și vârsta, înfăptuind la maturitate ceea ce visa să facă în copilărie. Agresor al Lolitei, Humbert Humbert devine ulterior o victimă a fetei, adică a unei Americi superficiale și corupte.

       Marea problemă a lui Humbert Humbert și marea temă a romanului ar fi criza de identitate. Personajul are o natură duală, poate chiar o triplă personalitate.  Oscilează între estetismul și erudiția uni european, înclinațiile artistice ale unui rus și bizareriile unui psihopat american. La sfârșit, Humbert Humbert încă n-a optat pentru adevărata sa identitate, rămasă pe veci ”incertă”.

P. S. Romancierul Dan Miron a continuat interpretarea mea într-un scurt comentariu : 
”Iartă-mă dacă bat campii, dar urmând direcția de interpretare si sugestiile tale s-ar putea susține ca iubirea pasională si eșuată a lui Humbert Humbert pentru nimfeta sa e aidoma atracției irezistibile pe care o exercită America asupra emigranților europeni. A-me-ri-ca. Lo-li-ta. Lolita e diminutivul lui Dolores, care în spaniola vine de la La Virgen Maria de los Dolores. Fecioara Maria a durerii/suferinței de pe vechiul continent versus o nimfetă din Lumea Noua care produce suferinta adoratorilor, pare a fi o translație subtil-ironică de sensuri tipic nabokoviană pentru cineva care provine dintr-o cultură impregnată de ideea mântuirii prin suferință, cultura rusa, dar și din spațiul cultural european unde muzele lui Dante si Petrarca sunt mai degrabă ființe angelice decât nimfete demonice care să conducă la păcat...”

Jocuri de cuburi sau despre ingeniozitatea lui Nabokov

     Se spune că Nabokov îl detesta pe Dostoievski. Spunea că scrie oribil și că personajele sale sunt ridicole. El, Nabokov, scrie cu o plăcută lejeritate, cu momente de orbitoare strălucire, când amănuntele anoste sunt implicate în exprimarea unor adevăruri revelatoare. Am citit Adevărata viață a lui Sebastian Knight, Polirom, 2011, cu o uimire mereu reînnoită de câte ori am dat peste un pasaj în care talentul rusului mă copleșea. Prin anii '78 ai secolului trecut aveam ideea de a scrie o carte despre o altă carte niciodată pusă în text. Am folosit ideea în Călugărul Negru, dar într-o formă oarecum distorsionată. Cu zeci de ani înaintea mea, Nabokov scria o carte despre un autor imaginar căruia îi inventează o operă și chiar exegeze pe marginea închipuitelor cărți. E ca un joc de cuburi colorate. Sebastian Knight este recompus din amintirile naratorului, relațiile personajului cu mama sa vitregă și cu cea naturală, din mărturiile prietenilor și iubitelor, ele însele figuri enigmatice și mai mult decât originale. Tehnica e cu atât mai interesantă cu cât Sebastian Knight este un tip retras, solitar, cu un comportament plin de ciudățenii. Sebastian Knight, fratele vitreg al naratorului, este un mare scriitor, cu o creație ignorată de marele public. Vorbeam despre detalii. Iată o mostră ( e ziua în care tatăl lui Sebastian moare în urma unui duel) :” Era o dimineață atât de întunecată, încât în clasă fusese aprinsă lumina, iar asta îmi provoca întotdeauna un fel de zumzăit enervant în creier. M-am întors acasă pe la trei și jumătate dpă-amiaza, cu sentimentul acela de slinoșenie pe care îl aveam mereu când veneam de la școală și care acum era sporit de lenjeria aceea care mă mânca.”(pag. 15)  Nabokov este, cum am arătat și cu alt prilej, un pictor impecabil :” Mă văd pe mine însumi, un băiețel de patru sau cinci ani, ridicat pe vârfuri și foindu-mă ca să zăresc mai bine cutia de culori de lângă cotul în mișcare al fratelui meu vitreg : nuanțele lipicioase de roșu și albastru, atât de îndelung folosite încât se vede emailul lucind pe fundul fiecărei adâncituri a cutiei. Ori de câte ori amestecă Sebastian culorile în capacul concav de tinichea, se aude un clinchet ușor, iar apa din paharul aflat dinaintea lui e tulburată de pânze fermecate.” (pag. 17)
Portretele sunt de neuitat, dar modul în care Nabokov conduce acțiunea impresionează atât de mult, încât mă întreb dacă geniul presupune și o ingeniozitate ieșită din comun sau dacă aceasta din urmă poate fi echivalată, în planul valorii, cu geniul narativ al unui Tolstoi, simplu, natural, sănătos. Sebastian suferă de o boală de inimă, ereditară. Aflând că idolul său e pe patul de moarte, într-un sanatoriu, naratorul fuge acolo, cu speranța de a-l mai găsi în viață. Din pricina indicațiilor greșite ale angajaților spitalului, veghează o noapte întreagă somnul unui necunoscut, iar dimineața este informat că Sebastian murise cu o zi în urmă și fratele mai mic nu mai află secretul pe care scriitorul vrusese să i-l încredințeze. ”Oricare ar fi fost secretul lui, aflasem și eu unul, și anume că sufletul este doar un mod de a fi, nu o stare permanentă, că orice suflet poate fi al tău, dacă-i percepi și-i urmezi ondulațiile. Iar viața de apoi poate că este capacitatea plenară de a trăi în mod conștient în orice suflet vrei, în oricâte suflete, neștiutoare toate de povara lor schimbătoare. Așadar, eu sunt Sebastian Knight. [...]  Sufleorul chel își închide caietul în timp ce lumina scade încet. Sfârșit, sfârșit. Toți se întorc la viața lor de zi cu zi ( și Clare se întoarce în mormânt) - dar personajul principal rămâne, căci, oricât de mult aș încerca, nu pot ieși din rol : masca lui Sebastian mi se lipește de față, asemănarea nu se șterge. Eu sunt Sebastian sau Sebastian sunt eu sau poate amândoi suntem cineva pe care niciunul dintre noi nu-l cunoaște.” ( pag. 221)

Humbert Humbert la psihanalist : Lolita este America văzută de un impostor

    La început a fost fascinația pentru geniul și posibilitățile artistice ale lui Nabokov : strălucitor, unic, plin de revelații. Se întâmplase să recitesc mai multe capodopere ale literaturii universale și am rămas uimit de diferența de forță literară existentă între Nabokov și, să zicem, Canetti. Ultimul mi s-a părut șters, modest prin comparație cu rusul, dar norocos în a nimeri, o dată în viață, o viziune uimitoare și niște personaje unice.
    Pe urmă m-a captivat evoluția lui Humbert Humbert. El este un rătăcit sau un impostor. Nu-și cunoaște ori își ascunde originile. Când se prezintă, spune că este fiul unui elvețian ”de origine incertă” și al unei englezoaice care moare timpuriu, fără să lase, în aparență, urme adânci în existența copilului. Originea incertă și moartea mamei ar putea indica absența unui leagăn matern, al unei patrii abandonate în împrejurări nefericite. În primii ani, Humbert este un copil răsfățat și dominat de obsesii erotice. Prima sa iubită este serafică, iar lucrul acesta îi trezește  puternicele instincte sexuale, iar acuplarea pe o plajă, la o vârstă incredibil de fragedă, este împiedicată de niște martori vulgari și zgomotoși. Ulterior Humbert are intuiția nimfetei, a Lolitei, copila inocentă și demonică, încarnată mai târziu, în mod desăvârșit, în Dolores Haze. Este oare Lolita o rusoaică, spiritual vorbind? Da și nu. Inocența, grația, feminitatea și demonismul sunt categoric rusești. Vulgaritatea, caracterul pervers și sexualitatea debordantă vin de peste ocean. Nu orice fetiță este o Lolită și nu orice adult o simte pe inocenta-demon :”Trebuie să fii artist sau nebun, o ființă posedată de o infinită melancolie, cu o bulă de otravă fierbinte în viscere și o văpaie supersenzuală arzând permanent în delicata coloană vertebrală ( oh, de câte ori te vei umili și te vei ascunde! ) ca să distingi dintr-o dată, după semne inefabile - conturul vag felin al pomeților, suplețea unui membru acoperit de puf și alte indicii pe care disperarea, rușinea și lacrimile de duioșie îmi interzic să le enumăr - micul și fatalul demon printre copiii normali. Ea stă acolo neștiută de ceilalți, ea însăși ignorându-și fantastica putere.” ( Vladimir Nabokov, Lolita, Polirom, 2003, pag. 23) Actul sexual întrerupt în copilărie face din viitorul bărbat un pedofil. Pentru a-și motiva înclinațiile perverse, Humbert pune la bătaie o erudiție demnă de respect : ”Bătrânii Lepcha, în vârstă de optzeci de ani, se împreunează cu fete de opt ani și nimeni nu se mai formalizează. La urma urmelor, Dante s-a îndrăgostit nebunește de Beatrice, fetișcana sclipitoare, fardată și grațioasă, îmbrăcată într-o rochie purpurie și împodobită cu multe bijuterii. Beatrice avea nouă ani și întâmplarea s-a petrecut în 1274, la Florența, în timpul unui banchet, în vesela lună a lui mai. Iar Laura, de care se îndrăgostise nebunește Petrarca, era o nimfetă blondă, de doisprezece ani, care se zbenguia prin polen și praf, o floare în plin zbor pe frumoasa câmpie văzută de pe dealurile din Vaucluse.” (pag. 26) Humbert admite cumva  - ”nebunește”! -  că toate cazurile prezentate sunt totuși niște anomalii. O caută pe Lolita chiar printre prostituate, dar este dezamăgit. Se căsătorește cu Valeria , care îi atrage atenția cu ”aerele ei de fetiță palidă”. Deziluzia este mare : ”în locul fetiței palide ce făcea trotuarul, Humbert Humbert s-a pomenit că ține în brațe o babă, multă, grasă, cu picioare scurte, sâni mari și, practic, fără minte.” Sarcasmul lui Nabokov este, ca deseori în acest roman, teribil. Humbert Humbert moștenește o mică afacere în America, iar Valeria se îndrăgostește de un taximetrist, un rus alb, și se produce divorțul. Detaliile întâlnirii celor trei sunt, iarăși, excepționale. Humbert are porniri criminale când descoperă că iubitul soției sale se ușurase la toaletă, își aruncase și mucul țigării, dar nu trăsese apa. Divorțul de Valeria înseamnă o tentativă de a se despărți de Rusia natală, de originea sa „incertă”. Dar estetul desăvârșit din Humbert Humbert, care nu putea fi decât rus sau european, scoate iarăși capul la suprafață când prezintă minunățiile din America. N-am văzut la niciun scriitor american peisaje mai frumoase și de un bun-gust mai frapant decât cele evocate de Humbert. Sunt nenumărate tablouri de neuitat, dar voi oferi doar o mostră : ”Din când în când, pe imensitatea acelor câmpii, arbori uriași înaintau spre noi și se strângeau în pâlcuri, sfioși, pe marginea șoselei, pentru a oferi o fărâmă de umbră umanitară deasupra unei mese de picnic, cu pete de soare, pahare aplatizate de hârtie, ghindă și bețe de înghețată împrăștiate pe pământul cafeniu. ” ( pag. 186-187) Descrierea Americii, făcută în timpul nesfârșitelor preumblări cu Dolores, înlocuiește evocarea actelor sexuale. Nabokov n-are și plăcerea exhibării detaliilor, precum Henry Miller sau Bukowski. Cunoașterea biblică a Lolitei este pudică, sugerată prin explorarea Americii.
     După ce Lolita îl părăsește, Humbert se consolează o vreme cu Rita, o variantă a Soniei Marmeladova. După ani, o scrisoare de la Lolita îi permite să o găsească pe fosta sa iubită, măritată, gravidă, banală - începe să semene cu maică-sa! -, lefteră și veștedă. Scena revederii este cutremurătoare. Dar mai multe elemente nu sunt motivate literar, ci doar psihologic. Humbert îi cere femeiuștii, în ciuda crudei realități, să fugă cu el. Are revelația faptului că a fost un monstru care i-a furat fetei copilăria și află, cutremurat, că nu el a fost iubirea vieții ei, ci celălalt, care i-a urmărit prin toată America și i-a furat-o pe Dolores. Humbert plecase la întâlnire înarmat și hotărât să-l omoare pe bărbatul care îl deposedase de obiectul fericirii sale. Cum acesta nu este soțul Lolitei, el pornește, după ce-i lasă viitoarei mame o sumă considerabilă, în căutarea lui Clare Quilty, marele vinovat pentru prăbușirea iluziilor sale.  Îl găsește pe răpitorul Lolitei și îl ucide într-o scenă lungă și sângeroasă. Sunt mai multe motive pentru care suprimarea lui Quilty nu este firească : timpul trecut, umorul și talentul victimei de a relativiza evenimentele în timp ce discută cu călăul său ( elemente care ar fi putut tempera elanul criminal al lui Humbert, bărbat cult și inteligent), înfățișarea ultimă a Lolitei, sentimentul zădărniciei, faptul că fata nu-l iubise niciodată pe Humbert și conștientizarea ideii că a fost un descreierat care a privat-o pe Dolores de copilărie.  Humbert ajunge un fel de Raskolnikov, care comisese o crimă cu toporul, dar sfârșește ca Mink Snopes, într-o închisoare americană. Omul își greșește și vârsta, înfăptuind la maturitate ceea ce visa să facă în copilărie. Agresor al Lolitei, Humbert Humbert devine ulterior o victimă a fetei, adică a unei Americi superficiale și corupte.
       Marea problemă a lui Humbert Humbert și marea temă a romanului ar fi criza de identitate. Personajul are o natură duală, poate chiar o triplă personalitate.  Oscilează între estetismul și erudiția uni european, înclinațiile artistice ale unui rus și bizareriile unui psihopat american. La sfârșit, Humbert Humbert încă n-a optat pentru adevărata sa identitate, rămasă pe veci ”incertă”.

P.S. Dacă îi refuzăm lui Humbert Humbert credibilitatea, s-ar putea afirma că el minte când își etalează pedofilia, iar Lolita este doar alegoria a lumii în care trăim. Ca personaj, ea este totuși atât de vie, atât de reală! Această ambiguitate aproape imposibilă nu-i reușește decât unui scriitor de geniu.